- Te-am vazut cantand in deschiderea concertului lui Goran Bregovici, in fata unui public aflat in delir. Desi era prima ta aparitie pe scena, ai dovedit ca ai un potential artistic urias. Cine esti si de unde ai rasarit?
- M-am nascut in Moldova Noua, pe malul Dunarii, primul port de la intrarea Dunarii in tara. E un loc minunat, dar nu am amintiri de acolo, pentru ca la trei ani am schimbat locul acela pe altul, aflat mult, mult mai departe: Kitchiner, statul Ontario, Canada. Parintii mei au fugit cu mine din tara, trecand Dunarea, intr-o noapte din luna decembrie, 1987, intr-o barca pneumatica: eu, in varsta de trei ani, mama, de 24, si tatal meu, de 27 de ani. Dincolo era libertatea. Mai tarziu, mama mi-a povestit ca m-a rugat sa nu vorbesc, sa nu scot nici un sunet, ca sa nu ne auda granicerii, dar ca eu am zis doar, uitandu-ma incruntata la tata, care vaslea: "Vezi ca ma stlopesti!". Probabil, apa era foarte rece. Apoi am adormit, leganata de barca si de intunericul ca smoala, in bratele calde ale mamei. Asa mi-a spus cand am crescut mai mare. Si mi-a mai spus ca au riscat enorm sa ma ia cu ei, atunci. Cei mai multi isi lasau copiii mici in tara si le faceau chemare apoi, dupa un an, doi, prin Crucea Rosie. Dar mama mi-a spus ca nu ar fi putut trai nici o zi fara mine. Asa ca... am plecat cu totii: trei intr-o barca! Primele amintiri din viata le am din lagarul sarbesc din Belgrad, unde am stat sapte luni de zile. Amintirile sunt legate de muzica de pe niste casete pe care tata le cumparase de acolo, din Iugoslavia: erau cu trupa de rock a lui Goran Bregovici, din anii 80, "Bijelo Dugme" ("Butonul Alb"). Cu care Goran, deja consacrat ca artist, facuse furori, intr-o Iugoslavie destul de "libertina" pentru o tara socialista din epoca. Deci, asta a fost prima mea intalnire cu Goran Bregovici. A fost foarte impresionat cand i-am povestit contextul: eu, o zgaiba de fetita de patru ani, ascultandu-i muzica si insufletindu-ma de ritmurile lui temperamentale, intr-un lagar de refugiati. Alaturi de un grup de marginali, carora muzica sa le alimenta foamea de libertate. Da, ar putea fi si aceasta o scena de film... Ca si filmele pentru care el a scris muzica in mod special... Dupa sapte luni de lagar, am putut indeplini formalitatile de emigrare in Canada, si acolo ne-am oprit, dupa o calatorie, pentru mine, insuportabil de lunga cu avionul. Tin minte ca, odata ajunsi, inainte de mobila sau orice alt lucru in casa goala pe care am inchiriat-o, prima achizitie din banii castigati dupa ce parintii mei au inceput sa munceasca, a fost un casetofon. Din acela mare, dublu, cu boxe si orga de lumini, la care ascultam, din nou si din nou, Goran Bregovici si trupa sarbeasca "Magazin". Ce veselie pe capul nostru, parca emigrasem in Rai! Eram pur si simplu imbatati, turmentati de sentimentul libertatii! In euforia aceea din lagarul de refugiati, parintii mei au conceput-o pe sora mea mai mica, iar ea s-a nascut in Canada, intr-o tara libera.
- De ce au plecat parintii tai din Romania, infruntand un asa de mare risc?
- Au riscat enorm, au recunoscut si ei asta mai tarziu. Mama nici nu stia sa inoate, daca ne-am fi rasturnat cu barcuta aceea, s-ar fi inecat. Iar daca ne-ar fi prins granicerii, amandoi parintii mei ar fi ajuns la inchisoare. Dar parintii tatei plecasera deja cu cinci ani inainte, pe "uscat", prin Viena. Iar tata, care avea 23 de ani si era teribil de indragostit de mama, s-a intors de acolo inapoi, spunand ca el nu poate sa se desparta de ea, si ca vor veni mai tarziu impreuna. S-au casatorit, apoi m-am nascut eu, si abia dupa patru ani s-a ivit din nou posibilitatea de a pleca. "Intriga" era ca strabunicul era secretar de partid, comunist convins, si cand a plecat bunicul, fiul lui, acesta a fost "mustrat" si "sanctionat". De aceea, cand a plecat si tata, nepotul lui adorat, pe care chiar el il crescuse, a trebuit sa se fereasca, sa nu afle cumva, altfel strabunicul l-ar fi tradat, erau siguri de asta: ar fi facut-o din egoism, caci nu voia sa ramana singur. Bunica tatei se prapadise deja, iar tata ramasese "toiagul lui de batranete". Au fost vreo trei incercari de a trece Dunarea, dar tata se antrenase sa vasleasca in secret (la fel cum studiase si limba engleza). Au plecat din gradina care dadea in Dunare a unor prieteni de etnie sarba. Jumatate din locuitorii Moldovei Noi sunt sarbi, dar parintii mei sunt romani, amandoi. Cand am reusit, in sfarsit, sa trecem, tata a reusit sa evite "la mustata" patrula de graniceri care trecea cu salupa pe ostrovul din fata Moldovei Noi (din cauza cetii dese, el credea ca ajunsese deja pe malul sarbesc). A reusit cu greu sa ocoleasca ostrovul si sa ajunga pe malul celalalt.
Tara, dulce tara
- Viata in Canada a meritat riscul la care v-ati expus ca sa ajungeti acolo?
- Da, desigur. Daca stau sa ma gandesc la felul in care am evoluat, ca om si ca artist, imi dau seama ca acolo m-am format, in mare masura, dar si ca urmare a acestor experiente "transfrontaliere" adunate la un loc. Am invatat limba engleza inca de la gradinita, din joaca, apoi la scoala mi-a fost foarte usor. Eram un copil ager la minte, prindeam totul din zbor, iar scoala acolo nu se face intr-un ritm asa de "trepidant" ca aici, totul e luat mult mai lejer. Imi placea foarte mult muzica, dar nu m-am gandit in copilarie ca imi voi face o cariera din asta. In Canada, cantam in "school band" (trupa scolii), in corul scolii, cantam la mandolina si la chitara, dar imi placea la fel de mult si sa desenez, sa pictez si sa sculptez, pe la sapte ani aveam chiar picturi in expozitiile locale.
Dupa trei ani a venit schimbarea de sistem in Romania, iar parintii mei, in care, intre timp, crescuse dorul de tara, ca un vulcan gata sa explodeze, au vrut sa se intoarca acasa. Eram in clasa a patra cand m-am intors, iar sora mea intra in clasa intai. Pentru ea, schimbarea nu a fost asa de dramatica. Mie mi se parea ciudat sa ma ridic in picioare si sa o salut, in cor cu ceilalti copii, pe invatatoarea care intra dimineata in clasa, si apoi sa astept pana ne facea semn sa ne asezam in banca. Tot asa cum mi s-a parut cel putin ciudat cand profesorul de germana, un om cat un munte, m-a lovit cu batul in cap pentru ca nu-mi facusem temele. (Mama s-a infuriat grozav cand a auzit asta. In Canada nu sunt batuti copiii la scoala, indiferent ce ar face. Exista alte metode "coercitive".) Apoi, odata cu venirea in Romania, au incetat si toate preocuparile mele artistice, pentru ca eram preocupata doar sa invat si sa demonstrez ca, chiar daca venisem din alt sistem de invatamant, puteam sa ajung la nivelul colegilor mei, si chiar sa-i intrec. Mi-a prins bine aceasta perioada, pana la liceu, pentru ca mi-a deschis un orizont mai larg de cultura generala si apoi am avut sansa sa am profesori foarte buni de limba romana, care mi-au deschis gustul pentru literatura, pentru a scrie. In timpul primului an de liceu petrecut la Timisoara, am participat la un concurs international de creatie pentru "Disney World", cu un eseu despre mileniul trei, care tocmai incepea. Am luat Marele Premiu, care mi-a fost inmanat de presedintele Constantinescu. La ceremonia de decernare, care a avut loc la Palatul Cotroceni, am avut o discutie foarte interesanta cu directorul UNESCO de atunci, care era de origine canadiana. Dupa discutia aceasta, mi-am anuntat parintii ca eu vreau sa ma intorc singura in Canada, pentru a-mi continua studiile acolo.
Anii de foc
- Nu erai prea "cruda" pentru o experienta asa de grea?
- Eram foarte determinata, purtata de un mare elan. In doi ani, am terminat colegiul in Vancouver, dand mai multe examene de echivalare (eram, de data aceasta, foarte avansata la matematica, fata de sistemul canadian). Am luat cursuri de actorie si de muzica intensive, am reinceput sa cant, de data aceasta piese compuse de mine, si melodie, si versuri, pentru care aveam deja o "formatie" literara, conturata in Romania. La 16 ani, eram deja libera de scoala si mi-am spus ca e mai bine sa imi iau o perioada de reflectie, de calatorii si de cunoastere, pana sa ma inscriu la universitate. Eram, ca orice adolescenta, napadita de o gramada de intrebari legate de sine, de viata, de moarte, de religie, de problemele universului. Am stat doi ani in compania unor prieteni dintr-un grup de filosofi, studenti si absolventi, faceam exercitii de logica si discutam sisteme filosofice. Mergeam cu bicicleta la mai multe biblioteci publice din oras si imi umpleam rucsacul cu carti, care-mi rupeau spatele, la intoarcere. Petreceam mult timp singura, citind si studiind, imi placea sa merg singura si la cinematograf, aventura cunoasterii ma fascina atat de tare, incat nici nu simteam nevoia sa merg la petreceri de adolescenti, sa ies in cluburi cu cei de varsta mea, sa socializez. Simtisem fiorii dragostei la 14-15 ani, cand, in Romania fiind, imi placeau mai multi baieti, dar am experimentat din plin si dezamagirea din dragoste. Asa ca acolo, in Canada, in timpul perioadei de "descoperire" a lumii si a universului, mi s-au parut marunte aceste probleme legate de dragoste, iubiti, si altele asemenea.
- Cred ca siguranta de sine pe care o afisezi acum vine din anii aceia, de intense acumulari spirituale. Am dreptate?
- Chiar daca n-am gasit raspunsurile, neaparat, la toate intrebarile mele interioare, cel putin, am eliminat ce nu este adevarat, si am inteles ca puterea mintii umane e uriasa, ca vointa si concentrarea e importanta, ca e important sa te conectezi la energia universala care ne inconjoara. Ca exista un spirit al Universului care ne vegheaza si ne poarta de grija, indiferent ca il numim Dumnezeu sau in alt fel. De aici mi-a venit un fel de liniste, de incredere in mine si in Cel de Sus si, mai ales, un sentiment intens de iubire pentru semenii mei, pentru toata Creatia. Am citit cartile unui lider spiritual indian, Krishnamurti, care a murit prin anii '80, a fost sfatuitorul Indirei Ghandi, dar si al altor lideri ai lumii sau premianti Nobel, mi-am dat seama ca mi se potriveste felul in care vedea el lumea, ca rezonez cu acea viziune asupra vietii pe care o avea el.
Iarba verde de acasa
- Si cum ti-ai ales drumul muzicii, pana la urma, dintre toate acestea?
- Lucram in perioada aceea "part time" (cu jumatate de norma) intr-un magazin de carti si decoratiuni interioare. Ca sa ajung la el, pe o insula din centrul Vancouver-ului, calatoream cu un "sky train" ("metrou pe deasupra"), iar la statia in care il asteptam era cel mai mare magazin de carti din Vancouver, si vizavi, un mare magazin de discuri vechi. Uneori, cu ochii dupa carti si discuri, "asteptam" metroul acela cate doua-trei ore. Asa am descoperit muzica unor trupe care au existat dinainte sa ma nasc, sau eram prea mica pentru a afla de existenta lor: dintre toate, cel mai mult mi-a placut Nirvana. Din libraria de vizavi am luat si biografia lui Kurt Cobain. Fascinata de personalitatea lui si de felul in care-si scria piesele, ma plimbam pe strada si imi compuneam in minte primele cantece. Le fredonam si le inregistram pe reportofonul pe care-l purtam tot timpul dupa mine. Atunci, pe la 18 ani, mi-am gasit drumul in viata si mi-a fost foarte clar ca vreau sa fac muzica. La 19 ani, am facut un demo si l-am trimis celei mai mari case de discuri din Canada, care l-a selectat imediat pentru editare, atunci cand albumul va fi gata. Asa ca, la 20 de ani, m-am intors in Romania, acasa, la Moldova Noua, special ca sa am linistea de a compune restul cantecelor si de a-mi definitiva albumul. Asta a durat mai mult decat credeam eu initial, dar a fost si din cauza ca a trebuit sa traiesc experientele care sa ma ajute sa-mi scriu cantecele. Am cantece care sunt doar idei despre viata, in general, dar imi place sa am substanta, sa merg in profunzime cu versurile, cu sunetul. Sunt Balanta, nascuta in 1984, si imi trebuie timp sa ma "redresez" atunci cand ma "destabilizeaza" o idee, o indoiala, o nelamurire.
- Te mai atrage inca zona aceasta ezoterica, sau acum te-ai echilibrat din punctul de vedere al marilor intrebari despre lume si viata?
- Simt ca am investigat suficient incat sa fiu linistita in legatura cu sinele meu. Dupa 20 de ani, am simtit nevoia sa ma eliberez de "muncile" acestea ale cugetului, sa fiu atrasa mai mult de lucrurile simple, de micile bucurii ale vietii, sa ma departez putin de oamenii care tot analizeaza si discuta problemele universului. Imi place si compania oamenilor simpli, fara sa-mi doresc sa traiesc, totusi, pe acest nivel, al nevoilor imediate si al implinirii lor, zi dupa zi, fara a-mi pune probleme existentiale. Dar e mai usor de gasit echilibrul interior aici, decat in tovarasia oamenilor din prima categorie, a celor care despica firul in patru, apoi in saisprezece, si asa mai departe, in progresie geometrica, pana uita de unde au plecat.
- Ai fost vreodata pusa in situatia de a demonta prejudecatile strainilor despre Romania?
- Nu, in general, atunci cand am spus ca sunt romanca, am fost privita cu mare interes. Canadienii, cel putin, au o parere foarte buna despre Romania. Li se pare fascinanta chiar si perioada comunista, si faptul ca am putut supravietui atunci cu atat de putine lucruri, si materiale, si spirituale. Li se pare ca noi suntem un popor cu o istorie indelungata si foarte interesanta. Or, ei nu au asa ceva, mica lor istorie e guvernata de prim-ministri plictisitori. In ultimii ani, mi-am intarit legatura cu patria mea, cu locul nasterii mele, Romania. Nu-mi mai trebuie Canada, iubesc mult mai mult Europa, in general, si Romania, in mod special. Chiar daca stilul de viata de aici pare putin ciudat tarilor "civilizate", "ultrademocratizate".
Bregovici si pisica neagra
- Acum esti aici si pregatesti primul tau album. Vorbeste-ne despre el.
- Cautand trupa de acompaniament pentru inregistrarea pieselor mele, am mers in cel mai apropiat oras de Moldova Noua, Timisoara, unde l-am cunoscut pe Horia Crisovan, chitarist. Am comunicat foarte bine, inca de la inceput, mi-a placut foarte mult si ca om, nu numai ca artist, rezonam pe aceleasi idei. Acum, lucrul la primul meu album, "Anca Pop Project", este la stadiul de mixaj. L-am inregistrat o parte intr-un studio din Timisoara, cu ajutorul producatorului meu, Horia Crisovan, care este si colegul meu de trupa, ca si chitarist, si alta parte in studioul lui Goran Bregovici, din Belgrad, care a avut amabilitatea sa ne invite acolo si chiar sa ne consilieze in legatura cu diferite aspecte ale inregistrarii. In august, va fi mixat la Paris si apoi va fi licentiat la casa de discuri din Canada de care am vorbit, apoi voi incepe, din septembrie, un turneu de promovare a albumului acolo, peste Ocean. Sunt constienta ca muzica mea va porni de acolo, pentru ca sunt tributara formarii mele ca artist din Canada.
- "Incalzirea" ti-ai facut-o in Romania, avand primul concert in chiar deschiderea show-ului lui Goran Bregovici, desfasurat chiar la inceputul acestei luni la Timisoara, la Bucuresti, dar si la Sibiu. Te gandeai acum 23 de ani, atunci cand ii ascultai muzica, in lagarul de refugiati din Belgrad, ca il vei intalni aievea pe Goran Bregovici, si ca veti colabora?
- I-am fost prezentata in 2008 prin niste cunostinte comune. A ascultat demo-urile mele, si i-au placut foarte mult. Am fost la cateva concerte de-ale lui prin Europa, am vazut cum "functioneaza" un turneu de mare anvergura, asta m-a facut sa iau in serios compozitia, productia unui album, dar si gasirea unei trupe serioase de acompaniament. Am fost foarte onorata ca m-a chemat sa cant in deschiderea concertelor sale, a fost prima mea aparitie in fata publicului, in compania unei asemenea celebritati, si a fost foarte bine, am reusit sa-mi inving tracul. Goran mi-a dat curaj sa urc pe scena, el e foarte deschis si generos, vrea sa impartaseasca si celor tineri din experienta sa. Goran Bregovici este, in primul rand, un mare chitarist de rock, a creat o scoala de interpretare, dar e, in acelasi timp, un om foarte modest. "Eh, eu sunt batran de-acum. Voi, tinerii, stiti mai bine decat mine!". Dar nu e deloc asa, e foarte tanar in spirit si intelege lumea intr-un fel aparte, foarte relaxat. Traieste la Belgrad, unde are o casa cu o gradina splendida, cu flori si multe tufe de busuioc, si de toate se ocupa personal, le sadeste, le uda, le ingrijeste. Cand vin muzicieni sa lucreze in studioul lui de acasa, el se apuca si gateste pranzul pentru toata lumea. Mai are si o pisica neagra pe care o iubeste nespus, iar cand l-am intrebat, odata, cum o cheama, mi-a raspuns: "Nuu, n-are nume... E o pisica libera!".
- Si Bregovici are in spate experienta continentului american si mirajul filmului de acolo. Si, totusi, s-a intors acasa si canta muzica aceasta de influenta balcanica, ce-i aduce mare satisfactie, si lui, si publicului sau. Tu cum ai defini muzica ta, in momentul acesta?
- Cred ca muzica pe care o face Goran Bregovici e singura pe care as asculta-o zilnic, fara sa ma plictisesc. In ceea ce ma priveste, fac un pop-rock cu influente jazz, blues si chiar raggae. Influentele vin si din orchestratia pieselor mele. Pentru ca, iata, Horia Crisovan a studiat mai multe metode de chitara, inclusiv in stilul oriental, la care se adauga, desigur, influente din muzica traditionala romaneasca. Tuseurile lui aduc multa prospetime si originalitate, avand un atu in plus fata de chitaristii din America de Nord. Tot timpul ne surprinde cu cate o interventie de solo la chitara, cred ca asta vine din faptul ca s-a nascut aici, dar si ca a studiat atat de mult. Mai e si acordeonul lui Alin Stoianovici, care canta foarte bine muzica traditionala, dar si tangourile lui Astor Piazolla. Basistul Victor Miclaus si percutionistul Florin Cvasa sunt, si ei, niste profesionisti. Sunt foarte bucuroasa ca ii am alaturi, in ceea ce numim cu mandrie "Anca Pop Band".
Baza de creatie, Romania
- Ce cuprinde agenda ta pe vara aceasta?
- Urmatorul meu concert, singura, cu trupa mea, va avea loc foarte curand, in 2 iulie, la Resita, in aer liber, in fata a 20.000 de oameni. Abia astept sa ma intalnesc cu publicul, am inceput sa invat sa comunic cu el, in timpul unui concert, sa receptez semnalele sale si sa le retrimit incarcate cu trairea mea pe scena, cu dragostea mea pentru el. Din toamna voi fi in Canada, de unde va voi impartasi impresii din turneul de promovare al primului meu album.
- Cum e sa stai cu geamantanul la usa tot timpul, sa fii un om al distantelor?
- Asta am si facut in viata mea de pana acum, m-am tot mutat de pe un continent pe altul, asa ca nu ma deranjeaza, cel putin deocamdata. Iar daca o fac pentru muzica, cu atat mai mult imi place.
- Ca artist, esti, pana la urma, un cetatean al Pamantului.
- Da, dar baza de creatie va fi tot timpul in Romania. Ma simt inspirata aici, atat in muzica, dar si in pictura. Dupa ce voi mai lucra inca un album, ori doua, pentru ca mai am destul material, ma gandesc sa ma reintorc in fata sevaletului, in lumea culorilor, nu doar a sunetelor.
- Parintii tai sunt multumiti de ceea ce ai devenit? Sau si-ar fi dorit altceva pentru tine?
- Si-ar fi dorit sa devin medic sau avocat. I-am convins ca nu asta imi doresc, si nici ei nu stiu cum i-am "manipulat", ca sa ma lase sa-mi urmez visul. In ultimii ani, lor li se parea ca e o pierdere de timp, pentru ca sunt o fata inteligenta, care ar putea sa devina orice ar dori. Imi imaginez ca pentru ei era foarte greu, vazand ca eu, aparent, nu faceam nimic deosebit. Dar cand au fost acum, la concertul cu Bregovici de la Timisoara, s-au simtit tare mandri de mine si si-au dat seama ca daca mai faceam si altceva "pe langa" muzica, n-as mai fi avut parte de momentele de inspiratie care m-au ajutat sa-mi conturez stilul, drumul muzical. E fundamental sa optezi in viata pentru un singur drum.
- Daca iesi pe strada si intrebi 10 tineri ce vor sa faca in viitor, 9 iti vor spune ca vor sa plece din Romania. Tu esti, cumva, un contraexemplu: ai revenit acasa si esti in plina verva de creatie.
- E prea multa coruptie aici, iar tinerii nu pot sa fie decat descurajati de un viitor guvernat tot de coruptie si trafic de influenta, si nu de recunoasterea valorii. Desigur ca ar avea mai multe conditii sa se dezvolte intr-o tara in care societatea e bazata pe valori corecte, oneste. Dar mie aici imi place, eu iubesc Romania si am hotarat sa am rabdare cu ea. Ceea ce fac eu tine de trairi, de sentimente, de creatie, si nu are a face prea mult cu nivelul de trai, cu nevoia de a avea o slujba obisnuita, regulata. Ceea ce pot eu sa spun, cu mana pe inima, e ca degeaba mergi intr-o tara in care ai toate conditiile sa te dezvolti material, daca asta iti omoara spiritul, te transformi intr-un robot, intr-o masinarie de munca. Ca sa castigi bani, sa ai viata pe care ti-o doresti, ajungi un robot "corporatist", care nu mai are viata personala, nu mai interactioneaza cu oamenii dezinteresat si spontan. Singurul lux permis ar putea fi, dupa indelungi programari, o iesire in weekend o data la cateva luni, si un concediu de doua saptamani pe an. Cred ca parintii mei au intuit pericolul acesta, de aceea s-au intors acasa. Aici e mult mai spontana viata, mult mai libera, pentru spirit e o continua aventura si din punctul acesta de vedere cred ca nu exista loc mai frumos pe lume decat Romania. Oriunde m-as duce in lumea asta si oricat de celebra as deveni, nu voi inceta sa ma arat mandra ca sunt romanca. Si sa-i indemn pe toti sa viziteze tara mea.