Zice ca-i sigura ca nu are cancer. Fiindca nu are cum. Se simte prea... bine. Bine, da, asta e cuvantul! Fericita, in fiecare dimineata cand se trezeste si vede soarele prin fereastra de la etajul trei, cand mananca putin si citeste ceremonios, dintr-un ziar, si-si uda cele saizeci si opt de plante ale sale, din micul apartament de pe strada Ion Iliceanu, undeva spre marginea de rasarit a Bucurestiului. Ea simte ca nu poate avea asa ceva. Cancer! Chiar daca, atunci cand isi trece degetele prin par, ii raman in palma mult prea multe fire, dupa cele sapte "sedinte" din acelea medicale, care, intr-adevar, o cam obosesc, si se-nvarte intreaga lume cu ea si abia poate merge, i se taie genunchii, pana la statia de autobuz de la Fundeni. "Adenom... si nu mai stiu cum", scrie pe foaia ei de iesire din spital. Dar nicaieri nu e trecut cuvantul acela. S-a uitat atenta: nicaieri. Poate ca medicii au gresit, poate au vrut sa o sperie, nici n-o mai intereseaza. Dar sigur, nu poate s-o ucida pe ea acel "adenom calcinom", doar doua umflaturi acolo, in partea stanga, deasupra inimii, si nici macar asa mari, ci "una cat un deget mare de barbat, iar cealalta numai cat un pumn de copil, unul langa altul".
A trait oarecum bine, sanatoasa, mai mereu. A avut in viata doi barbati, care au murit in aceeasi zi de iarna, cand cadeau fulgi mari, pe 15 februarie 1995, aproape la aceeasi ora a amiezii. Pe primul l-a iubit mult si el a parasit-o. Cu cel de-al doilea, mecanic de avioane de performanta, a trait 19 ani si au avut doi baieti, care acum sunt barbati, amandoi pe la 30 de ani. In ziua aceea n-apucase sa se puna zapada. Si fulgii "sfaraiau asa", pe asfaltul fierbinte din fata cimitirului Metalurgiei, atunci cand ea iesea cu baietii ei, care-o tineau amandoi de brat, indoliata. Si atunci a vazut un alt sicriu, coborat incet dintr-o masina, si-o femeie in spatele lui, tot in doliu, care nu si-a intors privirea spre ea, fiindca nici nu se cunoscusera vreodata. Era frumoasa si chiar foarte trista. Nevasta primului ei barbat, omul pe care l-a iubit cel mai mult. De ce n-ar recunoaste? Chiar l-a iubit! Mormintele celor doi barbati sunt apropiate. Il poate vedea pe celalalt, atunci cand aprinde lumanari la omul ei. Doi soti numiti Gheorghe, doua sicrie in aceeasi zi, sub acelasi petec de pamant. Si e convinsa ca in lume nu exista coincidente. Aceste intalniri ale oamenilor, in viata si dincolo de ea. Astea nu pot fi numai intamplari. Ci fiecare om are "lucrarea" sa, "o poveste care i-a fost scrisa de undeva de sus, si care e inevitabila", adica, altfel zis, nu o poti schimba, trebuie doar sa stii sa o citesti si, uneori, sa o spui mai departe.
In fiecare seara, Sora Haragus, in varsta de 57 de ani, aprinde candela in camera ei, isi uneste palmele deasupra inimii si Ii vorbeste lui Dumnezeu. Ii zice povestea sa. Sincer, din toata inima, cu toate cate au fost si sunt, ba, uneori, se si teme "sa nu Il plictiseasca" cu atatea amanunte. "Am fost si eu o viata de om, acolo, intre multe altele", zice adesea. Asta e vorba ei preferata. O viata intre multe altele. Si nu i-e rusine de ea. "Eu sunt asa, nu prea instruita. O biata femeie simpla. Dar am cunoscut oameni celebri, prin spitalele astea, la care le era rusine ca traiesc o drama, erau asa, revoltati, nu puteau sa accepte ca lor! - de ce tocmai lor?! - li se intampla. Si eu le ziceam, uneori, cand plangeau langa mine, ca nu poti sa fii ceea ce nu esti. Orice ai face, nu poti sa fii altceva decat ceea ce esti. Asta e totul. E greu, stiu. E-o munca grea si lunga sa pricepi asta. Si, culmea, mai ales oamenii instruiti nu pot sa o duca. Sa accepti. Sa te accepti. Asta e totul".
Iar lui Dumnezeu, din camera sa, de sub candela, seara, nu ii cere neaparat s-o mai tina pe pamant, daca nu i-a fost dat. Chiar si o zi in plus, n-o doreste. Chiar si o secunda. Il roaga doar sa n-o uite. Asa zice. "Doamne, sa nu ma uiti, Doamne. Sa nu ma uiti. Ci-n mainile tale iti dau viata mea...".
In balconul ei inverzit, Sora Haragus are multe prietene-flori, cu care si vorbeste adesea. Mana Domnului cea cu spini si flori marunte si rosii. Pomul Vietii, un cactus cu frunza ca de pruna, doar ca mai carnoasa... Sau Valul Miresii, cea cu frunza alba si verde. Aloele. Si multe inca. Dar Sora Haragus nu are numai flori. Creste si niste ardeiasi iuti. Ii tine in cateva ghivece mari, si astia ii plac cel mai mult. Desi nu-i mananca si nici nu are voie sa-i manance. Dar ii place de ei. Asa cum sunt, cum cresc. Micuti, ii place cum isi schimba culoarea din galben, apoi "movii" si apoi rosii-rosii, ca niste flacaruici pe tulpini. Rosii-rosii. Ardeiasii iuti ii plac chiar mai mult decat florile, sa-i priveasca.
"Sa-mi tin sufletul treaz. Asta e totul"
Chioscul de ziare argintiu la care vindea Sora Haragus este inchis pentru o vreme. O vedeam acolo diminetile, cand stateam putin la soare, pe o banca. Un chip rotunjor de femeie, in chenarul inconjurat de foile albe ale gazetelor. Nu prea vindea, uneori nimic cate o ora la rand, fiindca - zicea ea - "nu prea e vad bun aici si, din pacate, oamenii astazi nici nu prea mai citesc". Ea, in schimb, era mereu aplecata asupra unor foi, pe care nu le puteam vedea de afara, si nici nu m-a interesat asta, mult timp, caci ea nu era pentru mine decat "chioscarita", o femeie cu-n haz pe care l-as numi aristocratic, din vechiul Bucuresti, care lucrase in ultimii 15 ani doar in difuzarea de presa, care mereu te privea zambind cand primea cei cativa lei de la tine si-ti intindea ziarul, zicand: "Va rog, domnule", fara slugarnicie sau falsitate, atenta cu indoirea foilor, respectuoasa cu fiecare pagina, dupa un ceremonial englezesc aproape. N-am fost niciodata interesat de ce anume citea ea acolo, dedesubt, in penumbra, pana intr-o zi in care am vazut ca, citind, femeia avea la ochi lacrimi. Nici nu ma vazuse, cred, desi asteptam de vreo jumatate de minut in soare, in fata chioscului. Era scufundata in lectura. Si-abia atunci cand m-am aplecat putin si am vazut ca era vorba despre un text de-al meu, publicat in "Formula AS" si, culmea, unul foarte lung si destul de anevoios, un documentar despre biografia sfantului Vasile Carpatinul, abia atunci m-am cam emotionat putin, dar nu i-am spus nimic. E adevarat ca-i o emotie mare sa te vezi citit cu atata incordare, pe strada, intr-un chiosc de ziare, de o femeie oarecare. Cel putin asa cred eu - ca nici nu poate exista o satisfactie mai mare. Dar n-as fi scris vreun rand despre aceasta secventa, in ruptul capului, daca n-ar fi fost vorba de aceasta femeie, care s-a dovedit a fi foarte speciala. Una din fiintele cele mai puternice sufleteste pe care le-am cunoscut. A doua zi am intrebat-o putin, in treacat, fara sa vreau sa dau de banuit, despre revista pe care-o citea. Mi-a fost si teama sa deschid vorba, rusinat parca, gandindu-ma c-ar putea crede ca fac asta "ca sa ma dau mare", ca fac vreun chestionar sau alte aiureli de felul asta. Dar mi-a raspuns cu un glas atat de sigur pe el, incat mi-am simtit rasplatita toata truda mea jurnalistica de pana atunci. Mi-a spus clar ca citeste ziarul de prin 1995, cam dupa ce i-au murit barbatii si ea era destul de trista. Ca are acasa o multime de "taieturi" din "Formula AS", pe care le foloseste ca un fel de dosar al ei, de "baza de date", atunci cand are nevoie de-un ajutor, sufletesc sau de sanatate. Ca din paginile astea a invatat, real, cum sa se lupte cu boala, ca acest blestem numit cancer nu-i o afectiune ca oricare alta, ci o boala "a intregului sistem", a totului, si daca in suflet te-ai prabusit, imediat s-a naruit totul, iar degetul de barbat si pumnul de copil se preschimba in alte degete si alte maini ce-ti cuprind intreg trupul, si sufletul ti-l cuprind, si abia aceea inseamna ceea ce oamenii numesc moarte, fiindca ea crede ca de fapt sufletul omului nu poate sa moara.Acum, asta incearca sa faca. Doar asta. "Sa-mi tin sufletul treaz. Sa fiu. Sa accept. Sa ma gandesc la ce pacate am facut, ca sa merit boala asta. Si sa nu uit". Fiindca, oricum, orice i-ar zice altii, chiar si mii de medici sau foi de diagnostic, Sora Haragus stie sigur, in sufletul ei: "Eu nu am cancer".
Si abia la final, mi-a zis asa, printre altele, ca ea si-a dat seama inca de ieri ca eu am scris acel reportaj. Doar nu e naiva. A stiut imediat, dupa felul in care o priveam, dupa cum m-am emotionat cand i-am intins banii pentru alt ziar, dupa cum m-am uitat in jos, spre revista. A vazut... totul. Cu un alt simt, poate. Unul pe care eu nu-l pricep nici acum.
Am mai trecut pe la ea, pe la chiosc, si in alte patru dimineti, la fel de insorite. N-am vorbit prea mult despre boala. Ea, una, vrea sa nici n-o bage in seama. Ar mai fi, totusi, si durerea. Durerea asta nebuna, de deasupra inimii, care n-o lasa in pace sa zambeasca, sa-si vada de viata si florile ei, sa citeasca linistita, cateva pagini de revista, intre cele 68 de flori sau in chioscul cel verde. "Doare, da. Doare. Asta e", zice. Si zambeste din nou. E sambata, spre pranz, si-mi spune ca, de luni, n-o s-o mai gasesc la chioscul de ziare. Nu stie pana cand. Poate ca pana niciodata.
Oamenii care vor sa o ajute financiar, pe perioada operatiei, pe SORA HARAGUS - femeie pe care sunt onorat sa o numesc "prietena" - pot trimite bani in contul Fundatiei "Formula AS"
Foto: Dan Trasnai