Lectia de vointa
"Uitati-va la mine. Am 33 de ani si sunt un omulet de vreo 40 de kilograme. Eram individul perfect predispus pentru ratare. Puteam sa-mi plang toata viata de mila, sa cer tot timpul ajutor. N-am vrut asta. Inca din copilarie m-am luptat pentru a-mi depasi handicapul. Nopti la rand m-am zvarcolit incercand sa gasesc solutii pentru a face aceleasi lucruri ca orice om normal. Nopti la rand m-am luptat cu mine pentru a nu aluneca in pacatul deznadejdii. Da, deznadejdea e un mare pacat. Pentru ca viata asta, oricum ar arata ea, oricat de grea ar parea, e cel mai frumos miracol lasat de Dumnezeu. N-avem voie s-o irosim ori sa ne batem joc de ea. Iar eu nu m-am dat niciodata batut in fata deznadejdii".
Inghesuit in scaunul lui cu rotile, omuletul de 40 de kilograme poarta in priviri un zambet continuu. E zambetul tihnit al omului impacat cu sine si cu lumea, al omului generos, rabdator, tolerant, capabil sa inteleaga si sa treaca peste toate obstacolele vietii. In mod paradoxal, omuletul asta chircit in carut pare capabil sa umple orice loc. Prezenta lui tonica, privirea senina si increzatoare, povestile lui fascinante, umorul si optimismul lui exuberant, toate astea par sa-l inalte tot timpul deasupra celorlalti, captandu-le atentia si alungandu-le orice temeri ori tristeti natangi. Il cheama Iulian Craciun si inca din prima zi a vietii lui sufera de-o boala extrem de rara: amiotrofie spinala musculara de tip 3. Adica o afectiune degenerativa care ataca coloana vertebrala si nervii, ducand la paralizia muschilor. "E vorba despre niste enzime mai lenese care blocheaza semnalul transmis de creier catre muschi. Vad ca cercetatorii sunt tot mai perseverenti cu studiul acestei afectiuni. Acum cativa ani primeam pe e-mail o stire la cateva luni. Astazi, primesc cam trei, patru in fiecare saptamana. Sunt convins ca pana la urma boala asta va disparea. Iar eu nu pot decat sa astept si, in paralel, sa strang bani pentru un eventual tratament".
Inca din primii ani ai copilariei a simtit ca ceva nu e in regula, ca oamenii il privesc altfel. A avut insa parte de niste parinti minunati, care au stiut sa-l fereasca de rautatea si uratenia lumii, straduindu-se sa-i tina mereu active vointa si increderea. Prima incercare mai grea a fost atunci cand au vrut sa-l inscrie la scoala. Se intampla la Ploiesti, in 1985, in cea mai neagra perioada a epocii ceausiste. La inceput, au dat peste o tovarasa invatatoare, care n-a acceptat nici in ruptul capului sa-l primeasca, sugerand ca mai potrivit pentru el ar fi o scoala de copii cu nevoi speciale. Pentru bietii parinti, propunerea asta era de-a dreptul o jignire. Au incercat la alta scoala, ceva mai departe de casa. Acolo au avut norocul sa o intalneasca pe Olguta Cristescu, cea care avea sa fie pentru Iulian o a doua mama, vreme de patru ani. Felul in care a reusit sa-l apropie de ceilalti copii a fost o adevarata magie. "Nu-mi amintesc nici macar un moment din anii aia in care sa ma fi simtit altfel, in vreun fel defavorizat. Ce daca eram in carut? Ce daca ma aducea tata la scoala? Pentru unii dintre copii eram poate o ciudatenie, simteam asta uneori. Ma mai intrebau: ce-i aia, de ce am cocoasa, insa numai atat. Niciodata nu m-am simtit jignit sau umilit. Nu stiu ce si cum a facut doamna invatatoare, dar stiu ca a reusit sa ma apropie de ceilalti copii intr-un fel aproape miraculos. Anii astia cred ca au contribuit decisiv la evolutia mea, la felul in care am reusit sa ma oplosesc si eu in lumea asta". Zambeste nostalgic, insirandu-mi cateva nume: Razvan, Gabriel, Sorin, George. Si multi altii. Sunt colegii lui de atunci si, unii dintre ei, prietenii lui de astazi. Il vizitau mereu, faceau temele impreuna, il ajutau sa se imbrace, sa manance, sa se deplaseze. Iar el le oferea la schimb o portie strasnica de glume, o doza enorma de optimism si-o lectie nepretuita de vointa. Apoi, la numai zece ani, a trecut prin cea mai grea incercare. Parintii lui au decis ca ar fi bine sa incerce o operatie, pentru indreptarea coloanei. Au fost primele lui momente de cadere, primele lui cosmaruri. Spaima cu care numara zilele pana la operatie ii inteapa si-acum inima. Nopti la rand se zvarcolea in pat, gandind la ce avea sa urmeze. Si tot atunci, in noptile alea, si-a facut primele rugaciuni. Doar asa isi mai gasea alinarea si reusea sa adoarma. A venit apoi si ziua cea mare, cand, in mod paradoxal, era mai linistit ca oricand. Spaima ingrozitoare, dar si gandul ca, in sfarsit, avea sa scape de tot cosmarul asta al asteptarii, pareau sa-i fi amortit pe deplin sufletul. Din pacate, operatia a fost un esec. Ba, mai mult, dupa doua reprize de coma profunda, a suferit o cadere fizica violenta. A urmat un program sever de recuperare, lung de cateva saptamani. S-a intors apoi din nou la scoala, cu aceeasi boala inlemnita in el. Treptat, insa, vointa si optimismul lui s-au revigorat, devenind iar acelasi copil sugubat, iubit de toti colegii. Apoi, anii s-au scurs, fara nici o alta speranta de vindecare.
Fata din vis
La 14 ani, dupa un examen extrem de greu, a fost admis la Colegiul "Mihai Viteazul", unul dintre cele mai bune licee din Ploiesti. Au urmat alte prietenii, alte zile luminoase, dar si un program asiduu de invatat.
Prin clasa a zecea, o noua incercare ii ameninta groaznic destinul. Tocmai in ziua in care tatal se opera de hernie de disc, mama lui, pesemne de suparare si emotie, a suferit un atac cerebral care i-a provocat o grava paralizie. A fost un moment cumplit. La numai 16 ani, Iulian ramanea singur si neajutorat, incremenit pe viata in carutul lui blestemat. Si totusi, nu prea era vreme pentru asemenea lamentari. O vointa parca miraculoasa l-a scos numaidecat din ghearele disperarii, indemnandu-l sa caute o solutie. Si-a sunat colegii, iar ei au sarit imediat. Cei din liceu il luau dimineata la scoala, iar fostii, din scoala generala, il aduceau inapoi, acasa. Apoi, unii dintre ei ramaneau la el pana seara tarziu. Gateau impreuna, mancau impreuna, invatau impreuna. In plus, aveau timp berechet si pentru distractii. Ascultau muzica, vizionau filme, iar la sfarsit, cand venea vremea sa doarma, musafirii ii puneau asternutul, il ajutau sa-si imbrace pijamaua si-apoi il ridicau pe sus, asezandu-l frumos in pat, ca pe-o papusa. "In mod paradoxal, au fost niste zile frumoase, chiar foarte frumoase. Sa ai 16 ani si sa petreci atata timp cu prietenii, sa-ti fie alaturi in asemenea momente, ce poate fi mai frumos? Bineinteles ca sufeream enorm pentru necazul parintilor, dar suferinta asta m-a imbarbatat si mai tare. Ce era sa fac? Sa stau singur, sa plang zi de zi, asteptand sa-mi pice din cer ajutoare? Pentru mine, asta a fost primul moment de rascruce. Daca nu-l depaseam, astazi tu nu mai scriai povestea asta. A fost prima mea lectie de viata".
Dupa un program de cateva luni de recuperare, tatal lui devenise din nou cel mai de pret sprijin al casei. Se ocupa de el zilnic, il ajuta sa se imbrace, il ducea si-l lua de la scoala, gatea, iesea cu el la plimbare. Intr-o zi insa, Iulian i-a cerut sa-l lase singur intr-o mica excursie. Prietenii lui mergeau la Campina, la un concert al trupei Compact. Printre ei era si Adela, o fata bruneta, cu ochii albastri ca cerul, pe care el o iubea in mare taina. Dupa lungi tratative, a obtinut acceptul parintilor, cu conditia ca prietenii sa-l aduca inapoi pana la miezul noptii. A fost prima lui evadare, prima portie dulce de libertate. Doi colegi l-au luat de-acasa cu taxiul, iar la gara, s-au intalnit cu ceilalti. Acolo era si Adela, vesela si mai frumoasa ca oricand. Imaginea ei de atunci l-a urmarit toata viata. Ii sorbea fiecare gest, fiecare zambet al ei era ca un rasarit de soare. Oricat de mult se straduise sa pastreze pana atunci taina acestei iubiri, in ziua aia de basm, tot zagazul asta s-a facut tandari, iar dragostea lui s-a revarsat ca o cascada plina de stropi stralucitori. Toate privirile si gesturile lui tandre, toate povestile lui hazlii, fiecare suras si fiecare rasuflare ii erau dedicate numai ei. Iar ea simtea asta si ochii ii sclipeau tot mai tare. A urmat concertul, un regal feeric care s-a asternut ca o ploaie cu flori peste magica lor poveste. Deodata, cateva acorduri de chitara au starnit delirul multimii. Era "Fata din vis", cel mai iubit cantec al vremii. "Imi amintesc de tine, stateai in fata mea. A fost de-ajuns o privire, ce n-o pot, n-o pot uita". Sute de oameni fredonau soptit aceleasi versuri, ca intr-o incantatie a iubirii. De-acolo, de jos, din scaunul lui cu rotile, Iulian asculta parca plutind peste nori. Adela era acolo, langa el, ireal de frumoasa. O mangaia necontenit cu privirea, cerandu-i, cu disperare, macar putina tandrete. Of, cat de mult si-ar fi dorit sa se ridice din carutul ala blestemat si sa o stranga in brate! Numai un dans, doar atat, si ar fi fost cel mai fericit om din lume. Si ca si cum ea i-ar fi inteles nelinistea, s-a aplecat putin catre el, atingandu-i mana usor, la inceput doar cu varful degetelor, si-apoi cu toata palma ei calda si catifelata. O dulce adiere il ridica parca spre cer, invaluindu-i tot trupul cu un fior ametitor. Minute in sir s-au sorbit din priviri, in vreme ce mainile lor impreunate se leganau tiptil, in ritmul bland al muzicii. Nicicand nu poate uita dansul asta sublim al mainilor si chipul ei fermecator de atunci. A fost insa prea putin, cantecul s-a oprit brusc si toata magia s-a spulberat. A urmat drumul inapoi, catre casa, cel mai trist drum din viata lui. Adela nu mai era aceeasi, privirea ei nu mai era deloc tandra, zambetul ei nu mai era alintat. Fugea parca de cautarile lui, ca si cum asta i-ar fi trezit o anume sfiala. Cinci minute, doar atat a durat dragostea lor. Iulian a inteles imediat asta si de atunci a incetat s-o mai caute vreodata cu privirea.
Viata, ca un slalom urias
Inca de pe la sase ani, Iulian isi descoperise vocatia de electronist. Impins de o curiozitate nestapanita, s-a apucat intr-o zi sa demonteze un casetofon abia cumparat cu bani grei de tatal lui, de la un magazin din Bucuresti. Asta doar pentru ca voia cu orice pret sa vada ce e inauntru, cine canta de-acolo atat de frumos. Panica parintilor n-a durat insa mult, pentru ca poznasul copil a reusit sa-l monteze la loc, numaidecat. Mai tarziu, prin liceu, dibacia lui era deja renumita. Repara tot, televizoare, telefoane, statii de amplificare. Asa se face ca dupa absolvire, nu prea au existat dubii cu privire la alegerea facultatii. A intrat cu media 8,90 la Facultatea de Electronica din Bucuresti. A fost o mare bucurie. Dar, totodata, aparea o noua problema. Cum se va descurca el asa departe de casa, intr-un oras atat de mare si complicat ca Bucurestiul? "Stiam ca o sa fie greu, ca o sa trebuiasca sa stau la camin, dar tocmai asta era ideea. Sa invat sa ma descurc, sa ies in lume". Si-a gasit, asadar, o camera in Complexul Studentesc Leu, unde s-a mutat cu tatal lui, proaspat pensionat, si inca doi fosti colegi de liceu, adevarati prieteni de nadejde. Primele zile n-au fost deloc usoare. Avea ceva de mers pana la scoala. Prietenii il urcau apoi pe scari, cate trei etaje, si asta pentru ca in ditamai facultatea, lifturile nu functionau niciodata. In anul intai, si-a cumparat primul calculator. La inceput, pentru jocuri. Il cam prinsese microbul, toata ziua numai asta facea. Tatal lui insa il agasa zilnic cu cicaleala. "Lasa jocurile, mai bine pune mana si invata calculatorul, ca ceilalti pot cara banane sau pot culege capsuni, tu insa n-ai cum sa faci asta ca sa traiesti". Pana la urma, a inteles si i-a urmat sfatul. A trecut la retele, site-uri si softuri, devenind in scurt timp un adevarat expert in domeniu. Imediat a venit si primul contract. Cineva l-a intrebat daca stie sa faca site-uri. Era directorul societatii Dunarea Leasing. Au batut palma si pe urma lucrurile au inceput sa se lege. Omul a fost multumit, semnand apoi si alte contracte cu el. In paralel, Iulian si-a impartit CV-ul la mai multe adrese, asteptand o oferta pentru un job serios. Teoretic, la tot ce era scris pe CV, cam toti patronii marilor societati erau dispusi sa-l angajeze. Practic insa, cand ajungeau sa-l cunoasca, sa-l vada, se fofilau in fel si chip, cel mai adesea spunand ca postul se ocupase intre timp. Asta l-a infuriat peste masura, indemnandu-l sa-si faca propria firma de web design. Castiga suficient cat sa plateasca o chirie, telefoanele si cateva salarii. In plus, prin anul doi, avea deja o prietena, colega de facultate, cu care insa nu-si facea sperante prea mari, mama ei opunandu-se din toti rarunchii relatiei lor. "Asa a fost cu toate fetele. Daca ele m-au acceptat asa cum sunt, parintii lor s-au opus vehement. Ele erau, intr-adevar, perfect sanatoase, dar nici eu nu eram mai prejos. Asa napastuit cum eram, aveam in plus sa le ofer o pofta uriasa de viata, o bucurie continua si-o ambitie de fier. Cu insusirile astea cred ca mi-am castigat toate prieteniile. Si am prieteni cu duiumul". Asadar, totul era minunat, iar destinul lui parea sa mearga intr-o directie buna. Si totusi, in penultimul an al facultatii, o veste naucitoare i-a strapuns inima. Tatal lui murise subit, in urma unei crize fulgeratoare de ficat. Tot ce construise pana atunci parea ca se naruie. Fara tatal lui iubit, fara sprijinul lui enorm de pana atunci, tot viitorul lui Iulian arata ca o gaura neagra. "Ramasesem singur, in carutul meu, intr-o jungla ca Bucurestiul. Mama era paralizata acasa, departe de mine. Ce era sa fac? Sa ma omor? Sa stau si sa bazai? Sau sa ma mobilizez ca sa merg mai departe? Nu erau decat doua variante. Totul depindea numai de mine, de alegerea mea. Am ales sa merg mai departe. Asta-i tot farmecul vietii. Sa te lupti cu orice provocare a ei. Daca faci asta, si Dumnezeu te iubeste mai mult".
In scurt timp, omuletul asta de 40 de kilograme si-a pus din nou rotitele in miscare. Iar sprijinul cel mai de pret a venit tot din partea prietenilor. Si-a reluat afacerile, semnand pentru inceput un contract cu agentia de turism Romantic Travel, pentru care a realizat primul sistem de rezervari online din Romania. Treaba a functionat perfect, clientul a fost pe deplin multumit, iar colaborarile lor s-au inmultit. Aici, la Romantic Travel, a cunoscut-o pe Ema, o tanara frumoasa, sanatoasa tun, dar fara prejudecati. La inceput erau doar amici, ea avea un prieten, iar el inca mai staruia in povestea chinuita cu colega de facultate. Cam doi ani s-au tot intalnit, fara nici o alta intentie. Isi povesteau vrute si nevrute, ieseau la terase cu prieteni comuni, vorbeau la telefon, mergeau la un film. Dupa atata timp, relatia asta a lor devenise aproape o dependenta pentru amandoi. Ea, nu prea mai putea fara jovialitatea si optimismul lui. El, nu prea mai era in apele lui fara vorba ei calda, marinimoasa. Si-abia atunci au inceput sa se priveasca cu alti ochi. Abia atunci el i-a descoperit frumusetea. Usor, usor, s-a nascut apoi si iubirea. S-au mutat impreuna si au urmat anii lor cei mai luminosi. Au pornit in cele mai frumoase calatorii, ea i-a impins carutul prin cele mai frumoase orase din Europa. Au petrecut apoi cele mai romantice nopti, prin restaurantele de lux ale Bucurestiului. Iar daca la inceput, nici mama ei n-a acceptat o asemenea relatie, cu timpul s-a obisnuit cu ideea, incepand chiar si ea sa-l indrageasca pe Iulian. Dupa vreo doi ani, prin 2008, au hotarat sa se casatoreasca. A fost alai mare, ca in basmele cu printi si printese. S-au adunat la un loc toti prietenii lui, sute de oameni care poate, candva, au invatat de la el ce inseamna sa te bucuri de viata. Apoi, dupa doar cateva luni, Iulian a luat decizia sa mai faca o incercare: o noua operatie pentru indreptarea coloanei. "Stiam ca acum sunt toate conditiile pentru reusita unei asemenea interventii. A fost o operatie foarte grea si migaloasa, nici un chirurg nu cred ca si-ar dori sa o faca. Fiecare vertebra a coloanei a fost fixata de o tija metalica, care imi tine spatele in pozitie verticala. Am zacut doua zile la reanimare. Aveam un deficit de nu stiu ce substante, si cum ma decuplau de la aparate, cum alunecam spre coma. Mi-a si zis doctorul ca am fost la un pas de a face cunostinta cu Sfantul Petru. Nici de data asta prietenii nu m-au lasat. Veneau la mine pe rand, cate trei, patru, si ma pazeau cu schimbul. Erau pacienti din alte saloane care tot intrebau: cine-o fi VIP-ul ala la care vin asa multi vizitatori? In mod normal, dupa o asemenea operatie, recuperarea dureaza cateva luni. Ei bine, eu n-am avut atata rabdare si intr-o luna m-am intors la treaba. Asta, pentru ca la recuperare conteaza foarte mult si starea de spirit. Iar eu, multumesc lui Dumnezeu, stau excelent la capitolul asta. De ce? Nu-i nici un secret. Inca din copilarie am invatat sa ma bucur de-o floare. Ma trezeam dimineata si ma bucuram din toata inima de miracolul vietii. Si oricat de greu mi-a fost vreodata, am simtit ca nu pot sa-l tradez pe Dumnezeu, renuntand la toate bucuriile astea".
Epilog
Ema si Iulian au astazi o fetita de opt luni. O cheama Iris-Natalia si s-a nascut perfect sanatoasa. Locuiesc impreuna, in apartamentul lor din Dorobanti. In rest, afacerile lui merg tot mai bine, avand numeroase colaborari cu institutii de renume, precum Automobile Bavaria, Romtelecom si Clubul Steaua. Prin firma sa, Iulian plateste statului roman, intr-o luna, taxe si impozite mai mari de cinci ori decat ar primi ca asistat social. Astazi, isi permite luxul de a oferi un salariu onorabil unui insotitor care-l ajuta zi de zi cu transportul. In paralel cu afacerea, a initiat pe internet, impreuna cu un prieten, un proiect amplu, prin care isi propune sa ajute pe oricine doreste sa-si depaseasca conditia, sa-si puna pe picioare o afacere ori, pur si simplu, sa razbeasca in viata. Proiectul se numeste StratEvo - furnizor de inspiratie si pare sa adune toate acele motive si argumente pentru care Iulian, un biet omulet ascuns intr-un carut, a vrut sa treaca peste greutatile vietii. "Eu cred ca oamenii care asteapta doar ajutor din afara sunt niste oameni nefericiti. Le-as spune celor ca si mine, cu dizabilitati, ca ar trebui sa-si schimbe total mentalitatea. Sa invete sa faca ceva foarte bine si sa fie perseverenti. Sa nu-si planga de mila, sa nu se lase la mila nimanui, pentru ca nimeni nu-i va ajuta niciodata cu adevarat. Si eu am luat multe suturi, si eu am fost luat drept un cersetor. Dar mi-am pastrat demnitatea si mi-am cerut intotdeauna drepturile. Asta vreau cu proiectul asta, sa ii invat pe oameni sa fie demni".
Pe 26 mai, adica acum aproape trei saptamani, Iulian Craciun a fost lovit de un Porsche Cayenne, in timp ce traversa linistit strada, pe culoarea verde a unei treceri de pietoni. Socul izbiturii l-a aruncat din carut cu capul de asfalt. Soferul, un individ cam la 50 de ani, a coborat din masina, a dat carutul la o parte din calea lui si-apoi a demarat in tromba, sub privirile stupefiate ale trecatorilor. In tot acest timp, Iulian zacea lat, fara cunostinta, in mijlocul strazii. A fost transportat de urgenta la spital. In mod miraculos, medicii au constatat ca victima nu suferise decat o fractura de maxilar. Nici una din tijele care-i fixeaza coloana nu s-a clintit din locul ei. In scurt timp, a fost descoperit si autorul accidentului: Genica Boerica, adica multimiliardarul craiovean supranumit "regele TVA", acuzat in mai multe dosare de evaziune fiscala, spalare de bani si rambursare ilegala de TVA. "E un miracol ca am scapat doar cu-atat. Si inca o dovada ca bunul Dumnezeu chiar ma iubeste. Nu ma intereseaza deloc cine e individul care m-a lovit. Pentru mine e totuna ca-i Boerica ori Georgica. Ma intereseaza doar ca a fugit ca un las. Pentru asta, trebuie sa plateasca, oricine-ar fi el. Iar noi, ceilalti, trebuie sa fim intotdeauna respectati".
Pentru Iulian, viata pare o continua provocare. N-a aflat niciodata ce inseamna esecul ori vaicareala. Si asta, doar pentru ca de-acolo, din carutul lui invechit de-atatea drumuri, a stiut dintotdeauna sa pretuiasca o floare.