In satul Chiricari din Vrancea, Serban Tertiu a invatat sa imblanzeasca moartea. Uneltele si mestesugul cu care face asta le-a mostenit de la tatal lui, iar acesta mai de dinainte, de la mosul cel batran, Ioan Amariei Ursu, care si el, cu siguranta, le-a prins de la cineva si mai de demult, caci mestesugul acesta e vechi de cand sunt oamenii pe pamant. Mos Ursu a fost primul de care-si aduc aminte satenii ca ar fi croit din lemn moale, de tei, chipuri si masti. Chipuri sub care se ascund slabiciunile omenesti: jalea, supararea, bucuria, invidia, banuiala, mandria si, mai ales, teama: spaima de ceasul cel din urma si de clipa in care sufletul porneste in calatoria catre lumea de dincolo. Mastile pe care le face azi Serban Tertiu rad sau plang, ranjesc... numai ochii lor sunt goi si asteapta mereu o moarte, ca sa se poata insufleti.
Drumul cucului
Daca vrei sa-l cunosti pe mesterul din Chiricari trebuie sa pornesti la drum de dimineata, pentru ca ai de trecut, ca-n povesti, cateva dealuri si cateva vai. Lasi o troita pe stanga ulitei si te straduiesti sa prinzi din urma vreo batrana care se intoarce de la pravalia din Nereju, ori vreun copil de scoala, caci altfel nu te descurci, cararile se rasfira in toate partile si habar n-ai pe care sa pornesti. Pe mine m-a indrumat o batrana: "Pana sus, la Chiricari, e o gramadenie de drum, doamna, si nu stiu io, maiculita, daca li-ti putea face, ca nu prea va vaz pregatita", mi-a spus, masurandu-ma din cap in picioare, pentru ca apoi sa-mi faca un semn cu capul si s-o ia inaintea mea, fara sa ma mai astepte. N-am putere sa tin pasul cu ea, desi intre noi sunt vreo douazeci, treizeci de ani diferenta. Mi-e rusine s-o rog sa ma astepte si ma vad doar la jumatatea dealului, pe care ea l-a urcat deja, cu miscari iuti, de parca ar fi fost o capra. N-am ce face, ma opresc si ma prefac ca ascult cucul care canta pe-aproape, ca admir dealurile din departare, pomii infloriti, apa Zabalei, care se varsa in Putna, sclipind argintiu, primavara tarzie din Tara Vrancei. Ca prin ceata, mai apuc sa vad nori negri adunandu-se intr-un colt de cer si ma gandesc cu neliniste la drumul inapoi, desi n-am facut nici o jumatate de ceas, de cand am inceput urcusul. Femeia din varful dealului se uita la mine si-mi dau seama ca nu-mi mai da nici o sansa. A socotit, cu siguranta, ca ar pierde cam multa vreme asteptandu-ma. Ma lasa in grija unor copii care se intorc acasa de la scoala si mai apuc sa-i vad coltul naframei ridicate de vant, inainte de a se pierde dupa un palc de brazi. Copiii ma pandesc cu priviri furisate, calca voiosi inaintea mea, dar cel putin pe ei ii pot domoli la un mers mai incet, cu autoritatea ramasa de pe vremea cand eram si eu dascalita. Si ca sa nu vada ca mi-e greu sa urc, ii tot intreb de scoala lor, de lectii, de jocuri, si aflu cate-n luna si-n stele, despre locurile acestea izolate in care traiesc, despre cum pleaca ei la scoala dimineata, pe la ora sase, ca sa ajunga pana la ora opt, despre cum se tem de lupi, iarna, cand pleaca pe intuneric, si despre cum viseaza ei, cu totii, sa se faca mari si sa plece din sat, undeva unde nu sunt noroaie si drumuri asa de pustii. Imi povestesc apoi despre un deal care a pornit la vale cu padure cu tot si le-a rupt drumul, si despre cum o sa ma lase ei pe mine tocmai acolo, la ruptura aceea, de unde nu mai am mult de mers pana la casa mesterului Tertiu, caci de acolo ei pornesc pe alt drum, pana aproape de satul Sahastru (muntii Vrancei vuiau, candva, de sihastii), pe unde lupul se arata si vara si iarna, "ca la el acasa". Bun inceput de drum si de reportaj, ma imbarbatez singura, si mai arunc o privire catre cerul care este acum pe jumatate acoperit de nori negri-violeti. Aud iar cucul cantand (o fi oare tot acela de la plecare?) si ma gandesc cum ar fi mai bine si mai potrivit sa-i zic eu drumului pe care-l fac acum: "drumul cucului" sau "al lupului"?
"Omule-pomule"
Asezata pe o buturuga uriasa, beau apa rece din fantana mesterului Tertiu. Am ajuns in curtea lui inconjurata de pomi, dupa doua ore de drum si de urcus. Sotia lui, maruntica, sta acum langa mine, cu un album de fotografii in brate si-o punga in care sunt taieturi din ziare, reviste, insemnari despre barbatul ei, cel mai cunoscut mester fauritor de masti populare din Vrancea. Imi povesteste despre ei si despre viata lor, despre atelierul pe care-l au si in care vin copiii din sat sa invete mestesugul tesutului, de la ea, si-al mastilor, de la Serban. In vreme ce povesteste, cauta cu nerabdare niste fotografii "cele mai vechi, cu tata socru, Pavel, mare mester de masti". E bucuroasa ca le-a gasit si le insira pe masa din curte. Din toate rade catre privitori un barbat vesel, inconjurat de masti si de curiosi veniti sa vada "minunile" care-i ieseau din maini. Timida, cu o oarecare retinere, femeia ma priveste binevoitor si vad ca-si cauta cuvintele ca sa ma faca sa inteleg cat de mult il apreciaza pe barbatul ei, care e mereu parca robit de munca lui, cat de mult il ajuta si cat face ea tot ce poate, ca sa nu-l incurce, atunci cand el se apuca de lucru. Adica in fiecare zi cand e acasa si nu e plecat pe undeva, pe la vreo expozitie sau targ, prin tara.
Imi arata apoi tesaturile ei si nu pot sa nu observ potriveala si armoniile culorilor pe care le are lana vopsita natural, "culori intarite cu otet si calaican", dupa ce au fost scoase din flori si frunze, din coaja de copaci, ca acum sute de ani. Imi arata cum functioneaza razboiul de tesut, cum trebuie sa stea itele, tindechea, cum se insira firele pe sucala si cum se insira panza de stergare pe drug, cand e gata. Meserie uitata cu totul jos in vale, in lumea de unde vin. Pe cine mai intereseaza azi, ma gandesc, in epoca supermarketurilor si a molurilor, sa iasa de sub dus intr-un stergar aspru de canepa, ori intr-unul din bumbac inflorat de cusaturi?
"Eu fac cu tare drag ce fac, dar, din pacate, munca noastra nu e apreciata asa de mult de romani. Mai degraba strainii se bucura de ea si-mi pare rau ca oamenii renunta asa de usor la lucrul de mana, care e atat de frumos. Pune dumneata un servet sau un stergar lucrat de mana intr-un colt de casa si ai sa vezi ca imediat locul acela traieste altfel decat restul casei, se umple cumva de frumusete. Asa e si cu mastile pe care tot strainii le cumpara, fara sa stie care e povestea lor si de ce sunt facute. Se uita la ele, le plac si gata, scot banul. Putini stiu ca omul de la tara nu face nimica fara rost, si asa e si cu mastile astea. Mai demult, nu lipseau niciodata de la inmormantari, erau prezente la serile de priveghere a mortului. Pentru asta erau facute. Acuma nu se mai folosesc decat in alaiul de Anul Nou si atunci cand se mai joaca Chiparusul, pe la vreun festival. Imi pare rau ca n-ati mai prins-o pe vecina noastra, Ilinca Bratu, care s-a stins de curand, la peste suta de ani. Ea v-ar fi putut povesti mai multe ca mine despre mastile de-aici, de la noi, ca ea a prins priveghiul la mort cu hora Chiparusului. Barbatul meu mai are sase frati, dar el este singurul care a mostenit de la tatal lui indemanarea si bucuria de a lucra cu lemnul, cu pielea de capra si cu vopselele, ca sa faca mastile astea. El va poate spune mai multe, desi nu-i prea place sa vorbeasca despre ceea ce face. El mai mult tace."
N-o fi prea vorbaret mesterul de masti, dar pana la urma, tot aflu povestea lui, spusa calm, asezat, in vorbe putine, care n-au putut ascunde pana la sfarsit un fel de ingrijorare legata de soarta acestei meserii a mastilor. "De cand ma stiu, numai asta am facut, eu nici nu stiu sa fac altceva. M-am trezit in lume cu asta, asa m-am invatat si asa am ramas. L-am ajutat inca de pe la noua, zece ani pe tata, Pavel Tertiu, care asta a facut si el cat a trait: masti, chipuri de unchesi. Mai ales atunci cand avea de facut mai multe, pentru muzeu sau pentru cine stie ce concursuri, era mult de lucru si a trebuit sa-l ajut, de mic. Asa am invatat sa lucrez cu uneltele lui, pe care le mai folosesc si azi, sa-mi castig painea, pentru ca am inceput sa fac nu numai masti, ci si cofite din lemn, pasari si multe altele, obiecte care sunt de trebuinta intr-o gospodarie. Dar sufletul meu tot la masti e ramas, ca atunci cand le fac ma bucur parca de o bucurie, care nu stiu de unde-mi vine. Am avut o copilarie grea, eu sunt copil infiet, traiul a fost greu pentru toti, mai demult, si am muncit de mic, desi tare mult mi-ar fi placut sa invat mai departe. De aceea starui sa le vaz macar pe fetele mele cu scoli bune, terminate. Pe vremuri, plecam cu tata la targ, la Focsani, ori la Andriesu, cu caruta incarcata de masti, le vindeam si veneam incarcati de bucate. Faceam mult pana acolo, plecam de cu noapte si luam cu noi ceaonul si ne opream pe drum si faceam mamaliga. Tata era un om tare vesel si bun si totdeauna cu ras si cu voie buna, ma sfatuia numai de bine. Tot el mi-a facut ghiozdan de lemn, si iarna, cand erau zapezile mari cat casa, ma dadeam pe ghiozdan, cand coboram de-acasa catre scoala, ca sa ajung mai repede. Am invatat de la el sa fiu drept si sa-l ascult, si asa le invat si eu pe fetele mele, am patru, sa fie cinstite si sa nu se faca de rusine, oriunde vor ajunge. Cea mai mare e maritata deja, una e studenta la arte plastice, alta la marketing, si una eleva de liceu. Impreuna cu nevasta, Lenuta, ma straduiesc sa le cresc bine, ca omul e ca un pom. Daca-l grijesti de mic, daca-i dai ce-i trebuie, ai roade bune de la el".
Masca razatoare
Sunt insirate peste tot, sus la grinda atelierului, batute-n cuie pe peretii varuiti, rezemate pe scaunele asezate catre geam. Intr-un colt, cateva proaspat croite asteapta sa fie pictate. Au chipuri albe, scortoase, din piele intoarsa si tabacita, care asteapta lumina culorilor. Printre ele, una uriasa, cu coarne de berbec prinse in varful unui smoc de par alb. Pe scaunul din lemn pe care lucreaza mesterul sunt asezate cateva mai mici, altele stau gata impachetate, pentru a fi duse la targ. Unde te uiti, incotro te intorci, gaurile ochilor te fixeaza de sub sprancene stufoase, de lana. Unele dintre ele au colturile gurii lasate, altele ranjesc, aratandu-si dintii, cateva au obrazul colorat in culori pamantii, cele mai multe au mustati si barbi lungi, inspicate, din par aspru de capra. Unele sunt din lemn cioplit, altele din piele intoarsa. Sunt si vesele, sunt si triste, unele par batjocoritoare, altele indiferente, mandre in neclintirea obrazului lor. Nici una nu seamana cu alta, fiecare are altceva inchis in taietura ochilor, in gura deschisa, in nasul drept ori ascutit. Mastile pe care le face Serban Tertiu, vazute la ele acasa, in atelierul in care iau nastere, ori agatate in crengile pomilor din curte, la uscat, au o poveste care vine din alte vremi. Din vremi in care "oamenii traiau mai apropiati, se ajutau unii pe altii mai mult ca acuma, la munca, la bucurie, dar si la moarte". Ma uit la ele si mi le imaginez pentru o clipa inviind si jucand in jurul focului de priveghi, asa cum mi-a spus mesterul ca se intampla mai demult. E scump la vorba, raspunde scurt, retezat, isi ascunde in cuvinte putine emotia, imi spune ca toate mastile lui i-au reusit din prima, ca n-a gresit niciodata cand le cioplea lemnul obrazului, ori cand le facea barbile din par de capra. Imi spune, apoi, ca mastile bune sunt si vesele, si triste, caci "orice-am face, toate sunt amestecate pe lumea asta. Si binele cu raul, si bunatatea cu rautatea, si ziua cu noaptea, si viata cu moartea." Imi marturiseste apoi ca niciodata nu face mastile la intamplare, ca atunci cand se apuca de lucru, intotdeauna se gandeste mai intai la chipul vreunui om pe care-l stie, ori pe care l-a vazut pe undeva prin tara, pe unde l-au dus drumurile la targuri, si ca de aceea unele ii ies mai triste, altele mai vesele. Tace o vreme si-apoi, ca si cum ar fi descoperit ceva si trebuie degraba sa impartaseasca si altora, imi spune ca n-a facut in viata lui nici o masca sa semene cu el, desi a trudit la sute, poate la mii de masti pana acuma. Si daca totusi ar fi sa faca una care sa-l reprezinte pe el, atunci masca aceea ar fi tare vesela si razatoare, asa cum e si el pe dinauntru.
Unchesii albi
S-au intalnit la marginea satului, pe-un deal impadurit, au asteptat pana s-au strans toti, s-au cunoscut, apoi s-au acoperit cu mastile mari din lemn cioplit. Cand cel mai batran dintre ei, care purta toiagul, a facut semnul, au pornit. Legati cu sfoara unul de altul, mergeau unul in spatele celuilalt, insirati pe cararea ce ducea in sat. Mersul le era greu, pasul apasat, miscarile invaluite intr-o incetineala tulbure, dictata de toiagul ce batea surd in pamant. Veneau de dincolo de marginea satului si-a lumii cunoscute, de dincolo de viata, si inaintau fara vorba, in umbra serii, caci fiecare stia ce are de facut, unde trebuie sa mearga si de ce. Nu s-au rasfirat nici cand au ajuns in ulita larga. Erau tot unul dupa altul, la fel cum au pornit. Insirati ca anii, lunile si zilele, care se urmeaza fara sa se poata vreodata depasi, fara sa poata trece una inaintea alteia. Vazuti de departe, parea ca trag dupa ei umbra uriasa si intunecata a padurii peste pietrele si nisipul drumului. Dar nu era umbra padurii aceea care se latea in spatele lor. Era umbra mortii, care-i urma indeaproape. Cu ea aveau de luptat in noaptea care tocmai sta sa inceapa. Ei nu mai sunt acum Ion si Gheorghe, ori Vasile, ori Petre, ei sunt acum Unchesii neamului, Strabunii lui, chemati de jalea celor ramasi, raspandita in sunetele clopotelor peste toate vaile si dealurile. Ei vin la focul de priveghi, pe inserat, ca sa-l apere pe cel mort de duhurile necurate, sa-l lumineze si sa-l ajute sa porneasca in lungul drum din viata catre moarte. Ei joaca barbateste in jurul focului, un pas mare inainte, doi, trei mai mici sariti pe loc. Miscarile sunt dictate de cel care este in frunte, starostele, si urmate intocmai de cei ce-l urmeaza. Si-l urmeaza, pentru ca n-au incotro: sunt legati unii de altii cu sfoara, asa cum sunt legate toate in viata unui om: bune si rele, mohorate sau luminate. Fac pasul mare cu dreptul si bat marunt ritmul cu stangul, tropotind saltaret. Isi misca intr-o parte si alta chipurile mascate in Bucurie si Tristete, Jale si Invidie, Mandrie si Amaraciune, Incredere si Suferinta si canta grav, cu voci care vin de foarte departe, colinda pentru mort: "Omule - pomule,/ Omule - pomule,/ Cine pleaca? - Om bun!/ Cine-l izgoneste? - Viata!/ Noi suntem aicea/ De cand lumea si pamantul,/ Pamantul ne rabda/ Pamantul ne rabda/ Inaintea noastra fost-a,/ Numai soarele si vantul!/ Chip-chip-chiparus/ Zabala curge printre maluri/ Si-n ea sunt pesti cu solzi de aur...//" Hora lor are capetele desfacute, nu e o hora inchisa, de bucurie. Printre marginile ei, in golul care ramane intre primul si ultimul Unchias, pe-acolo, ca printr-o strunga ingusta, trebuie sa treaca sufletul celui dus in alta lume, ca sa poata iesi impacat din lumea aceasta, imbarbatat si insotit de mosii si stramosii lui, care-au venit sa-l primeasca in matca neamului lor. Si cand toate ale jocului sunt implinite, cand curtea intreaga este tropotita marunt, unchesii sar peste foc, ca sa arda raul, sa alunge pacatele, sa stinga viata din lumea aceasta si s-o poata incepe pe aceea noua, de dupa moarte, pe aceea noua care se naste miraculos chiar acolo si chiar atunci, in fata lor, din scanteile focului urias, ce se inalta inspre stele in mijlocul curtii de priveghi: "Omule-pomule,/ nu te milui,/ nu te jelui,/ bucura-te bucura/ ca radacina ta/ murind in pamant/ a prins in cer/ si lutul tau/ s-a incurat/ de unde-a venit/ in vis linistit./ Bucurati-va bucurati/ si voi ceilalti/ oamenilor-pomilor/ femei si barbati/ beti si mancati,/ cantati si jucati,/ ca Ion n-a rapus/ e numai dus,/ e numai intors/ in lumea ce-a fost."// Si dintr-o data, ca si cum si-ar fi scuturat de pe umeri o mare greutate, jocul Unchesilor se face vioi si hazliu, si ei alearga unul dupa altul, jucandu-se ca niste copii si tragandu-se peste focul care invie strafulgerat, inainte de-a se micsora si-a sfarsi intr-o gramada de cenusa.
Chiparusul
In luna mai a anului doua mii unsprezece, Chiparusul, hora Unchesilor albi, a Unchesilor mascati, nu se mai joaca la mort, in satele din Vrancea. Nici macar in cele mai izolate sate, cum e Chiricari, privegherea mortilor nu se mai face la focul din curte. Obiceiul a disparut, a murit, cum dispar si mor toate pe lumea asta. A mai ramas doar in amintirile batranilor care stiu sa-l povesteasca. Il mai joaca doar cei care se duc la festivaluri populare, iar mastile colorate le mai vezi doar in targuri si la colindatorii de Anul Nou. Pe vremuri, imi spune mesterul Serban, daca ajungeai seara in sat si vedeai ca arde foc mare intr-o curte, stiai ca acolo a murit un om, un om batran, caci jocul nu se juca la tineri, si mai stiai ca toti cei din jurul lui, neamurile, vecinii, asteapta Unchesii care sa-l ajute sa se rupa de lumea in care a trait. "Si eu am jucat Chiparusul, demult, si-ar trebui sa-l jucam iar, pentru ca jocul acesta este un joc de viata, de bucurie, de alungat supararea care vine odata cu moartea. Acuma oamenii s-au instrainat unul de altul si parca s-au salbaticit, nu mai vad nici semnele pe care le trimite moartea inainte, nu mai pot sa le priceapa. Batranii erau mai intelepti, credeau in ele. Nu numai ca le vedeau, dar si credeau in ele. Era o pasare care canta la casa celui ce urma sa moara, se aseza pe casa lui sau pe vreun pom din apropiere si canta. Da, cucuveaua anunta moartea, asa cum Unchesii anuntau viata, viata de dincolo. Dar nimeni nu mai stie acuma de unde vine moartea. Poate sa vina din aer, din pamant, din piatra seaca. Poate sa vina din apa, numai ca orideunde ar veni, ea ne desparte de cei dragi, care se duc in alta lume, de unde ne vad, ne aud, dar nu ne pot da de inteles asta decat in vis. Numai cu visul mai putem ajunge iar unii la altii. Acuma traim vremuri grele, foarte grele, traim singuri si murim singuri. Asta-i cel mai greu."
Pe drumul de intoarcere
Cum e oare cand vine moartea? Cum se apropie ea de tine? Cum te incolteste oare? Ca o catea vicleana care sta la panda printre ierburi, ori se apropie tiptil, tacut, misterios, ca un peste unduindu-se intre valuri? Cum e cand simti ca in spatele tau si in fata ta e pustiu si e gol, un gol atata de mare, cum n-ai mai simtit niciodata? Iar la dreapta si la stanga nimeni de care sa te sprijini, nimeni care sa-ti intinda o mana, un brat vanjos, care sa te treaca santul, ori apa, ori prapastia, un brat cald care sa te ajute. Cum e cand iti da tarcoale un frig care te lasa dintr-o data foarte singur? Cum e cand n-ai un foc la care sa-ti incalzesti sufletul speriat? Cat de bine e sa fii luat de mana si ajutat sa treci dincolo, cat de linistit esti cand ii vezi cum joaca, cum se bucura, cum se copilaresc in curtea ta, la focul tau, si cum iti canta, ca sa poti adormi si sa vezi si tu, omule, neomule, cu sufletul intre doua lumi, cu sufletul in flori, omule inca, neomule inca, sa poti sa visezi si sa vezi asa cum n-ai mai vazut niciodata, pestii cu solzii de aur, care inoata in susul apei, tot in sus, numai in sus.
Fotografii din arhiva mesterului Serban Tertiu
Multumesc Alinei si Ionicai Tertiu pentru ajutorul dat in realizarea acestui articol.