- Istorie zidita-n balade -
Cu putin timp in urma, pe scena Salii Radio, Grigore Lese a adunat intr-un concert-sezatoare femei horitoare si doinitoare. Din Galati a venit o femeie inalta, subtire, cu privirea albastra si semeata, cu tampla albita de vreme, pe sub basmaua petrecuta pe sub barbie. Dascalita de veche traditie, purtatoare a luminii invataturii, dar si dedicata cantecului romanesc, Steriana Frigioiu purta straiul moldovenesc, cu catrinta petrecuta si opinci in picioare, pe scena de la Bucuresti, impetuoasa ca o regina, desi era cu un an trecuta de 70. Alaturi avea o copie identica, dar mult mai tanara: nepoata sa de 14 ani, ce-i semana intrutotul, si la chip, si la semetie, si la cantat. Au interpretat impreuna, ca intr-o lectie deschisa despre istoria Moldovei de Jos, o balada neasemuit de frumoasa, "Balada lui Vataman". Nepoata canta cu glas subtirel si clar, iar bunica, asezata pe un scaun, cu mana dreapta intinsa in fata si sprijinita in baston, rostea vorbele rar, dramatic, cand in soapta, cand urcand cu glasul, atunci cand spunea povestea vestitului hot de cai prins de potera. Parea o Vrancioaie din zilele noastre, care, daca nu a avut feciori sa-i trimita la oaste, si-a trimis singura nepoata pe scena: Sorina Asofronie. Si a insotit-o, cu vocea sa curata, frumoasa, ca sa spuna lumii si sa intareasca cine sunt ele si de unde vin. Sa ne arate, ca pe niste pietre de temelie, baladele, aceste carti de istorie ale neamului, cronici nescrise ale familiei si locului de obarsie.
Asadar, povesti despre vremuri de demult si despre oameni adevarati si de toata isprava, eroi de balade de la gurile Dunarii, cu Steriana Frigioiu, invatatoare si etnolog pasionat din Pechea, Galati.
Strigarea
- Ce ati gandit atunci cand prof. Grigore Lese, realizatorul spectacolului, v-a chemat la Bucuresti?
- Am zis ca s-a indreptat lumea si pune iarasi pret pe ce-i bun si vechi la neamul romanesc. Si-am mai zis ca omul acesta, Grigore Lese, e un mare patriot. Pentru ca s-a pus in contra viiturilor si modelor, intru apararea cantecului si graiului romanesc. Si cand a facut strigare cu glas mare, sa vina cei ce mai stiu cantecele vechi, am auzit si eu. Acolo, in vechiul targ Pe-chea din judetul Galati, de unde vin eu, e o vatra folclorica strabuna, cu grai arhaic si cu traditii care se pastreaza si acum. Pentru ca e un sat vechi, de razesi, si n-a primit in componenta sa populatii venite din alte parti, de alte etnii, cum e in jos, in toata Dobrogea. Satul e mare, cu 13.000 de suflete, intins pe doua coaste de deal. Si din tot materialul pe care l-am cules acolo, ca invatatoare pasionata de folclor, timp de aproape 50 de ani, am ales baladele.
- De ce ati mizat pe balada si nu pe alt gen folcloric?
- In "scoala" din vatra satului, baladele aveau rolul sa transmita de la cei batrani spre cei abia porniti in viata regulile de vietuire in interiorul comunitatii si in afara ei, cu cei de-un sange si cu cei straini, ce se face si ce nu se face, ce e bine si ce e rau. Baladele erau, in vechime, cursurile de la facultatea vietii, deprinse si invatate de la batranii satului, si pe care lautarii le "scartaiau" necontenit cu arcusul pe struna, la toate evenimentele, fie ca era o nunta mare sau o simpla sezatoare. De aceea am venit si eu insotita de Sorina, nepoata mea, anume ca sa se vada ca aceste cantece batranesti se transmit de la o generatie la alta, ca se ingana impreuna, bunici si nepoti, intr-o continua litanie a vietii si a rostului sau.
La Pechea, in centrul lumii
- Dvs. de unde ati invatat cantecele vechi? Si cum era lumea satului in care v-ati nascut si ati crescut?
- Am glasul tatalui meu. Am invatat de la el multe cantece, dar si de la batrani ai satului. Am venit pe lume acolo, in Pechea, si n-am vrut cu nici un chip sa plec din el, sa traiesc in alta parte. Acolo e locul meu de suflet, universul existentei mele, si m-as ofili sa traiesc la oras, printre oameni goi la inima si seci la vorba. Copilaria mea a fost acolo ca-n paradis. Am crescut singura la parinti, inconjurata de oameni buni, de la care am invatat tot ce-mi e de folos in viata. Dar mai inainte de a ma naste eu, mamei mele ii tot mureau copiii. Si atunci, imediat dupa ce am venit pe lume, in noaptea de Sf. Vasile, ca sa nu ma piarda si pe mine, m-a vandut pe fereastra bunicii mele, mamei ei, care mai avea noua copiii. Erau la o nunta, la un unchi de-al tatalui meu care era nanas, iar pe mama au apucat-o durerile facerii: "Hai acasa rapide, puni caii la sanie si ad-o pi mama, si puni si apa pi foc la-ncalzit, ca sa pregateasca scaldatoarea tusa Trisca, moasa satului!". Pan' la ziua, tata o fost cu bunica la noi, si mama m-o dat pe geam bunicii, punandu-mi numele "Steriana" (cu "r", ca asa m-o scris notaru'), de la Sf. Stelian, care ii ocrotitorul copiilor. Si asa am avut eu doua mame si am avut noroc de-am trait! Bunica ma lua de mica la claci si ma-nvata toate trebile cate trebuie sa le stii in viata. La sase ani, eram neintrecuta la tors, aveam o furca mica, facuta dintr-o creanga de salcam, infipta la cingatoare. Uite, asta-i braul de la bunica, il pastrez si acum cu sfintenie. Opincile le am lucrate de mos Valeriu Ivascu, stranepotul haiducului Petrache Vatamanu, a carui balada am cantat-o noi pe scena, aici.
Fata lui Cobza
Dar pe mine, lumea nu ma stie de doamna Steriana Frigioiu, ci de "fata lui Cobza". Tatal meu, Mihai Amariei Lui Stan, era poreclit "Cobza". Bunicul meu a murit in razboi, iar bunica a ramas cu cinci copii, intre care si tata. El n-a stiut carte, doua clase, atat a avut, dar avea un glas de bariton impresionant. La nunti, a doua, a treia zi, cand lautarii obositi o dadeau "pe miriste", adica ziceau asa, mai fara vlaga, tata striga: "Cobza mamilor voastre!". Si, la asa o demonstratie de forta, lautarii se insufleteau imediat. Si incepeau mai cu foc, si cobzele, si viorile. Cand striga tata o data: "Baaaaa!" din pragul casei mari, lampa care era pe soba oarba din coltul odaii falfaia si se stingea. Se facea liniste si el isi descheia un nasture de la gat, de la tunica, si cand da drumul glasului lui puternic, de bariton, mama zicea, ingrijorata: "Mi'aie, mai incet, ca surzasti uriechili la lumi!". Vibrau peretii caselor si zornaiau sticlele pe masa. Va dati seama ce barbat trebuie sa fi fost?! Aprig la joc si la iubit, dar si la munca nu era altul ca el. De la el am invatat multe cantece vechi, balade, doine, strigaturi la joc, dar si zicatori, proverbe si vorbe de duh. Tatei ii placea sa petreaca, era sufletul nuntilor si petrecerilor, dar era si un om tare cinstit. Lumea il iubea si-l respecta si avea multime de prieteni. Imi amintesc ca eram micuta si mergeam cu el si cu mama in caruta, printr-o vale adanca, ca sa ajungem la o nunta in alt sat. Drumul era asa de ingust si de abrupt, ca atunci cand coboram, puneam piedica la caruta si noi mergeam pe jos, tata cu caii de darlogi. Iar mama ii tot facea semn pe muteste, ca daca tata ar fi deschis gura sa scoata vreo vorba, s-ar fi pornit si pietrele din grohotisul din culme, la vale, peste capetele noastre.
Odata, tata s-a dus cu carul cu boi sa taie porumb. Porumbul era inalt, si nu se vedea carul din el. Si aude o caruta, "tranc-tranc-tranc", cu obezi de fier, facute la Braila, cu talger la roti. Si omul acela a oprit caruta in postata noastra, mai la distanta de tata, si fara sa-l vada, a inceput sa taie din porumbul nostru. Tata n-a zis nimic, l-a lasat si s-a uitat la el cum taie brat dupa brat, pana-si umple caruta. Apoi a iesit in fata lui. "Iei un brat din munca omului, iei doua, da' tu ai umplut caruta! Nu-ti fac ni'ic, numa' iti strag o data-n ureche!". "Mos Mi'ai, mos Mi'ai, da' n-am stiut ca esti aici..." o mai baiguit omul acela, dar tata l-o insfacat, l-o tinut bine de grumaz, si i-o racnit in ureche: "Maaa, mai tai porumb de la altii?". Si i-o spart timpanul. O ramas surd! Tata nu era bataus, dar lumea stia cat este de puternic, asa ca numa' ce striga la oarecine o data, ca-l infiora pe loc. Daca se ducea in carciumi, el stia cum sa bea, ca tinea si la betie, asa ca nu-l dobora nimeni. Daca-l supara cineva, il lua la subsuoara si asa-l scotea afara. Si au trecut anii de la intamplarea aceasta si tata zacea pe patul de moarte. A zacut trei saptamani si l-am pazit eu. Si tot satul s-a perindat pe la capataiul tatei, ca sa-si ia ramas bun, sa-i sarute mana si sa-i dea iertare daca s-au suparat, vreodata. Asa, ca sa plece omul impacat. Si ne-am trezit si cu omul cu pricina, venit din celalalt capat al satului, de la vreo sapte kilometri departare: "Mos Mi'ai, am vinit sa-mi cer eu iertare de la dumneata, ca stiu ca te-am suparat!". Tata a putut sa deschida ochii si l-a privit asa, bland, si chiar a schitat un zambet. Asa dovezi de omenie, rar mai intalnesti. De aceea nu am parasit satul meu. Pentru comorile acestea sufletesti.
- Nu v-a chemat niciodata orasul, n-ati dorit recunoastere?
- Puteam de mult sa ma mut in Galati, la bloc, sa fiu inspector scolar, ca m-au chemat acolo in repetate randuri. Sau la Directia de Cultura. Au vrut sa ma puna si primarita, in sat. Dar n-am vrut sa parasesc lumea aceasta. Si catedra. Munca de dascal imi pare cea mai frumoasa de pe lume: sa inveti un pui de om ce are nevoie ca sa stie in viata. Dupa ce am terminat liceul am facut, mai apoi, Institutul Pedagogic. M-am intors in sat ca invatatoare si m-am apucat, in paralel cu munca de la catedra, sa cercetez folclorul locului. Inca mai gasesc batrani care stiu cantecele de demult, iar cand moare vreunul din ei, raman cu regretul ca nu le-am ascultat si ultima "picatura" de cantec, balada, poveste, zicatoare, pe care le mai stiau si pe care le-am pierdut, noi, ca neam, ca zestre spirituala, pentru totdeauna. Am pastrat in bucataria mea soba de gatit a mamei, cateva candele vechi si niste linguri mari, de lemn, vechi si tocite, dar pe care, atunci cand le folosesc sa amestec mamaliga, imi pare ca mama e langa mine. S-a dus o lume! S-a pus timpul peste ei si s-au dus pe rand, dar din flacara lor care a ars, am pastrat si eu jarul si-l voi duce mai departe.
Miorita fara ciobani
- Am auzit la dvs. si o varianta extraordinara a baladei "Miorita", in care apare o ciobanita, in loc de ciobanel.
- Aceasta varianta am prezentat-o eu la un concurs de literatura si folclor, "Vasile Lucaciu", de la Baia Mare (Vasile Lucaciu este un luptator pentru neam si tara din Maramures). M-am prezentat acolo cu o culegere ampla de foclor de la noi din sat, printre care si "Miorita" aceasta. Acolo erau mai multe edituri, intre care "Astra" din Sibiu, care, cand mi-au vazut manuscrisele, s-au inghesuit sa le publice. Editurile au fost interesate indeosebi de aceasta varianta, care delimiteaza locul, nu la modul general, cum fac celelalte variante ("pe-un picior de plai, pe-o gura de rai" - poate fi oriunde), ci specific: "Tot pe Prut in gios,/ La malul manos,/ La dambu' cu mori,/ La malu' cu flori". Iar in loc de cei trei ciobanei, personaj principal este o ciobanita, pe nume "Miorita". Mitropolitul Bartolomeu Anania, fie iertat, a ascultat-o si a spus ca "Miorita nu are data de nastere". Eu am cules-o de la tata Andriana, moarta acum vreo cinci ani, la 78 de ani, care era si pictorita naiva. Ea imi povestea: "Bunicul mieu, Vasile Ivan, a trait 103 ani, si avia o stana de pisti o mii di oi. Si iel o plecat la razboi, si tatal mieu nu i-o pastrat stana intreagi, ca iera mai muieratic si mai puturos. Si-apoi, o plecat si tata la razboi. Iar ieu am mers cu stana care o mai ramas, pana la 20 de ani, cand m-am maritat. Ca aviam multi porumbisti, aviam dialurili, coami langi coami, cu coasti domoali, si pi-acolo mi-am pitrecut anii, di primavara divremi, pani toamna, tarzau. Si-atunci am invatat ieu balada aiasta, si tot atunci am invatat a picta cu penelu'". Asta-i povestea baladei "Miorita", pe care o stiu eu de la tata Andriana. Dar "Miorite" ca ale noastre, romanesti, nu exista in tot Balcaniul, cu peste 2000 de variante descoperite, si sub forma de balade, dar si sub forma de colind sau bocet.
Numele luminii: Sorina
- Care este cel mai important lucru pe care i-l transmiteti nepoatei dvs., in afara glasului pe care vi l-a mostenit si a dragostei pentru cantecele vechi?
- Sorina implineste foarte curand, chiar cand va aparea acest interviu, 15 ani. E o bucurie sa-i spun si prin intermediul revistei "Formula AS", care este prietena familiei noastre de multi, multi ani, ca e lumina ochilor mei si ca ii doresc sa aiba un drum usor in viata. Azi imi doresc sa cante si ea, sa faca cunoscut lumii cantecul adevarat, autentic. Mama ei, fiica mea, dar si tatal ei, ginerele meu, sunt oameni cu carte, dar nu canta. Asa ca Sorina trebuie sa duca mai departe ceea ce am inceput eu. Material am destul cules si pentru ea, cat sa cante pentru doua vieti. Este un copil foarte bun, foarte silitoare la scoala, dar are si un glas foarte frumos. Balada e un cantec greu de cantat, pentru care-ti trebuie glas matur, nuantat, dar ea are asemenea "tuse". De mica am luat-o cu mine in grupurile de folclor pe care le-am format, in sezatori, in claci. Sorina canta pe scena de la sapte ani, prima oara in fata dnei Marioara Murarescu, in emisiunea-concurs "Muguri de tezaur". Apoi, la doua editii ale festivalului "Barbu Lautaru" de la Iasi, a luat mentiune si premiul special al juriului, trofeul festivalului "Floarea Ceahlaului", dar si in alte festivaluri nationale de folclor, de unde s-a intors cu premii importante.
As vrea sa fie cat mai multi copii talentati ca ea, nu numai pe scena, ci si pe posturile de radio si de televiziune. Mi se pare foarte important pentru noi, ca neam, sa nu ne uitam radacinile. Putem reinvata lectiile uitate. Pentru noi, inca nu e tarziu. Alte natii s-au pierdut cu totul, nu mai stiu care le e identitatea, sunt toate la fel, globalizate. Pedagogia populara n-o poate nimeni intrece, credeti-ma, ca doar eu am studiat multa pedagogie in scoli. Am infiintat clase de arte, din 1989, si de initiere in etnologie si folclor, si nu stiu sa mai fie ceva asemanator in tara, desi mari profesori universitari, de la Bucuresti, se straduiesc sa obtina includerea etnologiei in programa de studiu la liceu. Ungurii fac asta de multa vreme. Eu una tot in fruntea dascalimii am fost, cu folclorul dupa mine, iar copiii m-au iubit tare mult si asteptau orele impreuna, ca pe o mare bucurie. Acesta a fost crezul meu, sa nu plec capul niciodata si sa primesc ordine, ci sa iau eu atitudine, sa fiu deschizatoare de drumuri.