- Functionam normal, reactionam ascultand de glasul ratiunii, respectam regulile bunei cuviinte, ne stapanim impulsurile. Totusi, sufletul nostru e imprevizibil. Ce se intampla in momentul cand ne pierdem directia? -
Sper sa ma credeti daca am sa va spun ca am fost o fiinta pasnica de cand ma stiu. Evit certurile, nu pot suferi dezordinea si galagia, sunt de 17 ani maritata si, in general, n-am motive sa ma plang. Cu faptul ca nu vom avea niciodata copii m-am resemnat de mult, dupa ce s-a constatat ca sotul meu, sa spunem Pavel, este incapabil sa procreeze. Imbratisarile noastre conjugale au fost intotdeauna mai degraba tandre decat pasionale, dar asta nu m-a deranjat pana acum, fiindca n-am considerat ca as avea o inclinatie deosebita spre erotism.
Apoi, intr-o buna zi, ne-a sunat cineva la usa. "Buna dimineata, ma numesc Oana si suntem noii dumneavoastra vecini", mi-a spus, intr-un suflet, necunoscuta care-mi rasarise in prag, o femeie cam de varsta mea, draguta, cu zulufi blonzi si ochii plini de zambet. "Iar el e barbatul meu, Andi, si zboara la Tokio, chiar astazi. Fiind pilot, e mereu pe drumuri, de aceea doresc sa ma pot intelege bine cu vecinii". Si, intr-adevar, curand am avut impresia ca Oana si Andi sunt prieteni cu noi de-o viata. Era un sentiment placut, caci ma simtisem deseori izolata, ca singura locatara fara copii, dintr-un bloc plin de familii numeroase.
Intr-o zi de luni, am intrat in apartamentul lor cu gandul sa le ud florile, asa cum ma rugase Oana, care plecase pentru cateva zile sa-si vada parintii, iar Andi trebuia sa aiba un zbor spre Dubai. Auzind zgomotul apei curgand, de teama unei posibile inundatii, am dat buzna in baie. "Buna, Alexa", m-a salutat Andi de sub dus, complet lipsit de inhibitii. "Avionul meu decoleaza abia maine. Vrei sa-mi arunci un prosop?". Apoi m-a masurat din priviri si mi-a spus: "Arati minunat in dimineata asta. Nu vrei sa bem o cafea? O faci, cu siguranta, mai buna ca mine".
In clipa aceea, mi s-a parut ca existenta mea, care urma cuminte un traseu prestabilit, sarise cumva de pe sine, iar eu pierdusem controlul asupra ei. Parca eram teleghidata. Femeia cea rezonabila si putin plicticoasa disparuse, lasand in loc o alta persoana, ce-mi era total necunoscuta. Ceea ce s-a petrecut in urmatoarele cateva ceasuri in bucataria vecinilor mei a fost ceva neasteptat, ceva incorect, ceva aiuritor. In timp ce pazeam ibricul ca sa nu dea cafeaua in foc, socata inca de "intalnirea" din baie, vecinul meu s-a apropiat prin spate de mine si m-a imbratisat, soptindu-mi, aprins, la ureche: "Tu esti cafeaua pe care o vreau". Doamne, in conditii "normale" as fi ripostat pe loc, la o propunere asa de mitocaneasca, dar in momentul acela, pur si simplu, mi-am pierdut controlul asupra mea, cuprinsa de-o patima fizica fara drept de impotrivire.
"Cum de ni s-a intamplat una ca asta?", se intreba, pe un ton aproape amuzat, Andi, in vreme ce se imbraca tacticos, fara vreo urma de tulburare. "Ar trebui sa gasim prilejul sa ne mai vedem". Desi mi s-a aprins pe loc beculetul rosu care-mi semnaliza ca individul mai avusese, cu siguranta, asemenea escapade (atitudinea lui trada o anumita rutina si lipsa de scrupule), totusi, am preferat sa ignor cu incapatanare avertismentul. In adancul fiintei mele se trezise o cu totul alta persoana, o femeie stapanita de simturi, dornica sa-si traiasca iubirile netraite pana atunci. Habar n-avusesem, de-a lungul atator ani, cat de mult imi lipsise dragostea fizica, implinirea erotica, pe care n-o cunoscusem niciodata ca acum. Acum, cand eram convinsa ca n-as mai putea trai fara ea. Ce-a urmat e usor de ghicit. Ne-am iubit pe ascuns si pe fuga, ori de cate ori am gasit minciuna potrivita, cu care sa ne justificam absenta. In casele noastre, cand Oana si Pavel erau plecati, in casa unei matusi, plecata la fiica ei, in Italia, prin camere de hotel, fara sa ne pese de ce s-ar fi intamplat. De altfel, inselatii pareau sa nu aiba urma de banuiala, ceea ce m-a inversunat si mai mult. Oare cu cine ma maritasem? Ce fel de iubire imi purta sotul meu, daca nu simtea ce se intampla cu mine, ce iradiere imprastia toata fiinta mea? Si de ce nu-mi daruise vreodata imbratisari la fel de fierbinti, ca cele de care aveam parte acum? Am continuat sa iesim in oras in patru. De fiecare data, traiam un chin dulce-amar, vazandu-l pe Andi impreuna cu sotia lui. Ma prefaceam destinsa si bine dispusa, cand, de fapt, aveam nervii intinsi la maximum, ca o coarda de arc. Trebuia sa ma stapanesc din toate puterile, ca sa nu tip, sa nu sparg farfurii, sa nu fac un gest necugetat. Totusi, nu gaseam in mine destula putere ca sa pun capat aventurii. Alunecam in viteza pe o panta si nu ma puteam opri. Un indemn diavolesc imi atipea permanent constiinta. "Traieste-ti viata! Primeste darul ce iti e oferit". A facut-o Andi in locul meu, sapte luni mai tarziu. Intr-o dimineata, la o cafea, in aceeasi bucatarie unde incepuse aventura, m-a privit in ochi si mi-a spus cu o duritate care m-a inghetat: "Nu mai putem fi impreuna. Povestea asta a devenit prea murdara. O iubesc pe Oana si tin enorm la casnicia noastra". Punct. Atat si nimic mai mult. Fara alte explicatii, fara pareri de rau. Barbatul vietii mele, care la cea mai mica atingere ma facea sa plang si sa traiesc un extaz, pe care il visasem permanent si care ma narcotiza cu prezenta lui, barbatul pentru care tradasem fara urma de remuscare, arzandu-mi constiinta cu fierul rosu, imi comunica, acum, ca unei prostituate, ca totul s-a ispravit. Redevenise, intr-o clipa, un vecin prietenos, atent sa pastreze distanta reglementara. Am crezut ca innebunesc. Nu stiu daca lipsa iubirii sau mai degraba umilinta, felul grosolan in care fusesem respinsa, m-a impins intr-o depresie neagra, cu care n-am avut putere sa lupt. Incercam sa nu mai calc pragul vecinilor, dar Oana, in fermecatoarea ei naivitate, insista sa strangem tot mai mult prietenia. Trecea pe la noi mereu, ne invita, si eu nu reuseam sa descalcesc harababura sentimentelor mele, nu gaseam o supapa care sa-mi usureze povara. Desi in fiecare dimineata mergeam pe jos la birou, desi alergam nebuneste seara prin parcul din cartier, simteam cum imi crestea incordarea. Eforturile pe care le faceam ca sa nu explodez imi consumau o cantitate imensa de energie, erau ca o tumora maligna, care ma rodea incet-incet pe dinauntru. Am slabit, am reinceput sa fumez, beam prea mult, eram tot mai nervoasa si mai confuza. Frustrarea pe care o traiam era mai puternica decat iubirea pierduta.
Intr-o seara, stateam cu Oana la mine in bucatarie, la un pahar de vorba. Andi era in Egipt. Noi doua aproape golisem o sticla de vin rosu, cand Oana imi zice deodata: "Stii, sunt nemaipomenit de fericita. Nu-mi vine sa cred, Andi e din nou la fel de indragostit ca la inceputul relatiei noastre". In secunda aceea s-a rupt ceva in mine, a dat in clocot si s-a revarsat. Veninul pe care-l adunasem in strafundul inimii, ascunzandu-l cum puteam mai bine, se ridica la suprafata, urca mereu tot mai sus, ca un torent de neoprit. In ultimul moment am reusit sa spun: "Imi vine sa vomit!", am alergat in baie si mi-am bagat capul sub un jet de apa rece. Nu-mi era propriu-zis rau, simtisem doar nevoia sa fiu neaparat singura. Altfel as fi spus tot, fara nici o indoiala. Ma aflasem pe punctul de a-mi pierde controlul. Am auzit-o pe Oana ciocanind prudent in usa si i-am strigat: "Du-te acasa!". Stiam ca daca as fi deschis usa aceea, i-as fi povestit pe loc totul. Fiecare amanunt rusinos. As fi ranit-o, facand din ea martora vinovatiei mele, un zid al plangerii pentru umilinta si nefericirea mea, o victima a maniei ce tasnea din mine. Dar mai aveam o ultima ramasita de decenta, care-mi impunea s-o protejez. Dupa plecarea ei, m-am invartit fara rost prin toata casa. In mine talazuia o furie care nu-si putea gasi alinarea. Ma sufocam de durere, imi trebuia aer. Am dat fuga in strada. Nu stiu cum m-am pomenit tinand in mana cheile de la masina lui Pavel. Voiam sa fug, sa pornesc la intamplare, lasand pur si simplu totul in urma mea. Rufa alba a vietii mele, preschimbata in pres...
Insa brusc, m-am trezit langa un Volvo nou-nout, achizitia nepretuita a lui Andi, si-atunci mi-am spus in gand: "Ti-o platesc eu tie, cu varf si indesat!". Eram inversunata contra lui, contra mea, in clipa aceea l-as fi putut omori, ma simteam in stare de orice. Cum intre timp se inserase si luminile aprinse in ferestre aratau ca locatarii din bloc se aflau la televizor, am apasat din toate puterile capatul ascutit al cheii in lacul albastru-inchis, scrijelind o dunga in zig-zag pe aripa masinii. Nu mergea usor, trebuia sa depun efort, dar tensiunile din ultimele saptamani si luni ma incarcasera cu o forta nebanuita. Am dat ocol automobilului, ca in delir, pana am distrus tot lacul. Si, desi, probabil ca suna pervers, pe masura ce-mi cheltuiam energia, eliberandu-ma astfel de frustrari, ma calmam treptat. Ca un om care si-ar taia venele si apoi ar privi linistit cum i se scurge sangele din trup. Dupa ce mi-am desavarsit opera, am ramas nemiscata pret de cateva minute langa obiectul desfigurat al turbarii mele. Eram secatuita de puteri. Mainile imi atarnau grele ca de plumb, dar in acelasi timp ma simteam cumva eliberata. Apoi totul s-a precipitat simultan: sotul meu a venit spre mine alergand, cativa copii care ma vazusera, fara indoiala, strigau aproape isterizati si, dintr-o data, a aparut langa mine si Oana, intreband uluita: "De ce ai facut asta?". Am privit-o lung si i-am raspuns in soapta. "Nu stiu". Pe cand mergeam cu Pavel spre casa, ferestrele blocului erau pline de spectatori. Traiam o prabusire uriasa, fizica si psihica, un cosmar, eu singura nu puteam intelege ce facusem. A urmat o perioada grea, in care a trebuit sa strang din dinti si sa suport consecintele. De cate ori ieseam din casa, priviri dezgustate ma pipaiau si se lipeau de mine ca mustele: alcoolica violenta! Conversatiile amuteau cand intram in minimarket, iar vecinii traversau pe trotuarul celalalt, ca sa nu treaca pe langa mine. Umilita ca un caine batut, am sunat intr-o seara la usa Oanei, intr-o incercare jalnica de a-i cere scuze. Dezamagirea din vocea ei a fost mai usturatoare decat o palma: "Nu trebuia sa te incurci cu barbatul meu. Ai distrus patru suflete dintr-o data. Doamne, si cata incredere am avut in tine!". Stia tot, desi nu-i marturisisem niciodata adevarul. Cand il aflase? De ce nu spusese nimic pana atunci? La putina vreme dupa aceea, m-am intalnit pe strada cu Andi, care si-a intors capul fara sa ma salute. Cand cei doi vecini au luat hotararea sa se mute in alt oras, marturisesc ca mi s-a ridicat o piatra de pe inima. In ce-l priveste pe sotul meu, dupa ce i-am marturisit adevarul, l-am rugat sa accepte sa divortam. Nu cred ca o casnicie poate depasi o criza atat de puternica, iar aventura mea, asa de nefericita cum a fost, m-a invatat un lucru important: ca pacea caminului, oricat de molcoma si de odihnitoare, nu poate exista fara dragoste. Suferinta prin care am trecut mi-a facut darul acesta nepretuit: sa stiu cine sunt. Mai bine singura, asteptand o iubire adevarata, decat un mariaj ca un zat de cafea.
ALEXA
Reproduceri dupa picturi de Aurel Tar