- In dialog cu dr. psiholog NORICA FISCHER, colaborator permanent al revistei "Formula AS" -
Fata-n fata, la masa verde
- Cresterea alarmanta a divorturilor pe plan mondial, precum si cifrele tot mai joase in care se incadreaza stabilitatea in cuplu, ne obliga la o intrebare abrupta: este fidelitatea in deriva? Unde au disparut iubirile pe viata, pe care le-au trait generatia parintilor si a bunicilor nostri?
- Din punct de vedere antropologic, nu exista nici o dovada ca oamenii s-au nascut fideli. Ideea de cuplu batut in tinte, cu obligatii morale, printre care si aceea de a-i apartine pe viata unui singur barbat sau femei, a aparut odata cu crestinismul, care stipuleaza printre cele zece porunci si interdictia "preacurviei", a pacatului conjugal. De atunci inainte, fidelitatea a devenit o norma nu doar trupeasca, ci si spirituala, cu rol important in ideea de mantuire. Ce se ascundea in spatele stradaniei de moralitate e usor de ghicit, multe din capodoperele literaturii universale sunt construite tocmai pe drame de genul Anei Karenina. Dar de-atunci pana astazi, s-au scurs sute de ani, s-au schimbat mai multe oranduiri sociale, femeia si-a dobandit drepturile visate de-a fi egala barbatului si a iesit, hotarata, in strada. Greu de presupus, de exemplu, ca unei femei manager la o firma multinationala sau unei vedete de cinema, de teatru sau chiar de mass-media ii poti impune fidelitatea ca pe o obligatie in cuplu. Ea nu mai este dependenta de sot, precum mamele noastre, poate sa decida cum vrea. In ce ma priveste, sunt convinsa ca marile schimbari produse in zona relatiilor de cuplu au drept cauza aceasta emancipare fara precedent a femeilor. Sigur, fidelitatea nu iese nici in cazul lor din discutie, dar ea se disputa la "masa verde", la care barbatii sunt prea putin dispusi sa se aseze. Daca exista o speranta in zona aceasta, ea priveste o reevaluare totala a ideii de "femeie supusa-barbat stapan".
Un pulover pe umeri
- Devenim infideli, desi infidelitatea doare ingrozitor. De ce suferim oare, asa de tare, cand suntem inselati?
- Pentru ca iubirea este un sentiment egosit. Iubim libertatea, dar nu si in dragoste. Si-apoi, fidelitatea uneste. Tradarea indeparteaza. Ne face nesiguri si suspiciosi. Am sa va dau un exemplu, chiar din adolescenta mea. Aveam 16 ani si traiam inca in tara, la Arad. Intr-o seara veneam de la cinema, impreuna cu prietenul meu, Aron, si cu cea mai buna prietena a mea, Corina. Era pe la inceputul toamnei, si serile devenisera racoroase. Corina mergea zgribulita de frig si-atunci Aron i-a pus, grijuliu, peste umeri, puloverul lui. Pe loc am simtit cum ma strange in piept, cum incepe inima sa-mi bata mai tare, in timp ce frica mi se furisase deja in suflet. Mi-era teama ca puloverul acela era semnul unui inceput de tradare, daca nu chiar sfarsitul iubirii noastre de adolescenti; teama ca Aron o gasea mai frumoasa pe Corina decat pe mine, ca dorea, probabil, sa se culce cu ea, daca nu cumva o facuse. N-am spus nimic, mi-am inghitit cu greu supararea, dar scena aceea m-a urmarit toata viata. De ce? Pentru ca eu credeam in fidelitate! Pentru ca in toate filmele si cartile citite pana atunci, iubirea unui barbat pentru o femeie se masura in intensitatea atentiei pe care i-o acorda in mod exclusiv. In clipele acelea, eu visam sa fiu fata numarul unu din viata lui, si nu schimbul doi. Aceasta dorinta de exclusivitate exista si in conceptul despre iubire al societatii in care traim. Trei patrimi din femeile si doua treimi din barbatii chestionati recent intr-un studiu declara ca fidelitatea este pentru ei cea mai puternica dovada de iubire, in vreme ce infidelitatea reprezinta o amenintare pentru un cuplu. Cu toate astea, un alt studiu, realizat in acelasi timp, arata ca 38% dintre femei si 47% dintre barbati si-au tradat cel putin o data partenerul. Cu alte cuvinte, in ce priveste fidelitatea, distanta dintre ideal si realitate se afla la poli opusi. Concluzia impusa de fapte (sondaje realizate de psihologi si sociologi) e una singura: daca fidelitatea sexuala e unicul indicator pentru iubire, atunci majoritatea oamenilor nu iubesc cu adevarat.
Omul care implineste dorintele
- Nu exista argumente si in favoarea fidelitatii?
- Foarte multi oameni afirma ca fidelitatea - adica fixarea pe un singur partener sexual - este adevaratul liant al iubirii. Din pacate, la intrebarea: "De ce credeti asa?", argumentatia nu este morala, asa cum ar trebui (familie, copii, credinta, onestitate etc.), ci plina de platitudini de tipul: "Cand iubesti nu e frumos sa inseli".
- Cum se explica aceasta idealizare (tradata, de fapt) a fidelitatii?
- Adeptii fidelitatii cred ca partenerul lor e menit sa le implineasca toate dorintele si, in primul rand, pe cele sexuale. Dar ca e vorba doar despre o dorinta formala o dovedeste numarul mare al tradarilor.
- De ce tinem cu dintii ca partenerul sa ne fie fidel?
- Pentru ca ne este teama sa pierdem pe cineva despre care credem ca ne apartine. Cum mi s-a intamplat si mie, atunci, demult, cu Aron si Corina. Pentru mine, la vremea aceea, iubirea insemna inainte de toate sa fii iubit. Visam la o simbioza cu Aron, o legatura de dependenta reciproca totala, care s-a accentuat cand am simtit ca-i place altcineva. Si acum, la anii maturitatii, sentimentul de gelozie ne accentueaza dorinta de posesiune asupra celuilalt.
O putere uriasa
- Daca nu va pun o intrebare inoportuna, dvs. sunteti fidela in dragoste?
- Eu ma aflu la cel de-al doilea mariaj, mult mai bun decat primul, dar pe care nu l-as simti asa, daca n-as fi trecut prin incercari sentimentale deloc fericite, vreme de 10 ani. Da, acum sunt fidela si traiesc aceasta fidelitate fara nici un efort. Nesigurantele au trecut, am ajuns la esenta vietii si o spun deschis ca este mult mai bine ca inainte. Fidelitatea imi da siguranta, ma simt bine in pielea mea, am o energie enorma, care vine si din iubire, dar si din linistea unicitatii in cuplu, din respectul moral. E o putere uriasa, despre care imi place mult sa vorbesc. Dar varsta joaca, si ea, un rol important. E mult mai usor sa fii fidel la 50 de ani, decat la 20. In plus, o iubire adevarata nu poate fi traita decat de un om care e liber interior, care si-a depasit spaimele si nesigurantele sentimentale. Care si-a vindecat ranile sufletesti. Drumul acesta nu se sfarseste niciodata. Cine merge pe el descopera, permanent, alte relatii cu fidelitatea, o liniste sufleteasca si-o bucurie pentru care merita, cu adevarat, sa nu tradezi. S-ar putea ca la mijloc sa fie si putin sprijin divin. Sunt convinsa ca oamenii credinciosi ajung mai usor la fericirea curata, fara tradari. Dar sa nu ma intrebati de ce, fiindca nu stiu. Simt, doar. Atata tot.