"Ai grija de fata asta, ca o sa ajunga mare cantareata"
- Aveti o voce atat de "ucigatoare", incat prima intrebare obligatorie este de unde o mosteniti? Mai canta cineva in familia dvs.?
- Dinainte de-a ma naste, din pantecele mamei, am auzit muzica traditionala romaneasca si lautareasca. Am venit pe lume in 10 septembrie 1955, in satul Liicesti, Arges. La noi in familie, toata lumea canta: mama si tata, bunicul si bunica, surori si frati de-ai parintilor mei. Cand se adunau la noi in casa, la diferite ocazii, toti o rugau pe mama sa cante. Avea o voce ingereasca si se acompania cu acordeonul. Tata canta, si el, la vioara. Ma uitam la ei cu gura cascata si simteam cateodata ca zbor. Unde mai pui ca ascultam si la difuzorul din perete muzica populara a anilor '50 - Ioana Radu, Maria Lataretu, Maria Tanase. Acestea trei erau niste dive pentru mine. Mai tarziu, tata a cumparat un radio, iar eu stateam ore intregi pregatita, cu hartia si creionul in mana, sa ascult a doua sau a treia oara o melodie, ca sa-i notez textul. Cand i-am auzit prima oara pe Margareta Paslaru, Gigi Marga, ori pe Dan Spataru, am tremurat de emotie. Ca si pe Celentano, ori pe Edith Piaf, cu "La vie en rose". Atat m-am chinuit s-o scriu, Doamne... Am adunat caiete intregi cu cantece. Prin urmare, am crescut cu muzica in casa, si, firesc, tot asta am facut si eu in viata. Carte nu prea am invatat. La 13 ani cantam deja la nunti. Pe la 15-16 ani, visam sa ajung actrita de cinema: vedeam la cinematograf filmele din epoca, cu marii actori ai momentului, si visam sa fiu si eu ca ei. Dar scena e mai incapatoare decat cadrul de film. Succesul a venit repede si am uitat de visurile tineretii. Parintii mei erau niste oameni modesti, cu greutati si cu o casa de copii. Asa ca, de mica, a trebuit sa-mi castig painea. Si pe urma, prin traditia familiei, trebuia sa duc mai departe lautaria. Bunicul meu a fost cel mai mare violonist de pe Valea Argesului. Radu Briceag se numea, si toata lumea-l stia. A fost chemat si aici, la Bucuresti, sa imprime la Radio, prin anii '30. A fost foarte apreciat si rugat sa ramana in Bucuresti, sa faca o cariera in celebrele restaurante ale vremii. A preferat insa sa se intoarca si sa cante la nuntile taranesti, ca sa-si creasca cei sase copii, pe care-i avea acasa. A inregistrat atunci celebrul "Brau pe sase", care era piesa lui de mare virtuozitate instrumentala. Este atat de rapid, ca numai marii violonisti il pot canta. Eu am incercat sa-i pun alaturi o partitura vocala si va marturisesc ca a iesit o bijuterie de cantec. M-am simtit foarte mandra cand l-am inregistrat la Electrecord. Am simtit atata bucurie, de parca as fi cantat cu bunicul alaturi. Cred ca e multumit ca am facut treaba buna si am dus mai departe mostenirea familiei. Cand a murit, i-a lasat vorba mamei mele: "Ai grija de fata asta, ca o sa ajunga mare cantareata!". Eram mica, si sub ochii lui am inceput sa cant. Aveam un acordeon mic, in casa, si pe acela am incercat sa cant intai. Ma opream cand greseam si bunicu' isi dadea seama din asta ca am ureche muzicala. Era fericit, ma asculta, ma saruta pe frunte si imi dadea un banut sa-mi cumpar bomboane, cand cantam fara greseala. Sunt, deci, la a treia generatie de muzicanti. Unul dintre fratii mei e absolvent de Conservator si a ajuns violonist, intr-o mare orchestra filarmonica din Olanda (Nelu Feraru). Dorel Feraru este un contrabasist foarte talentat, iar cel mai mic, Romica, un virtuoz al acordeonului.
- Mai tineti minte anii copilariei, atmosfera in care ati crescut, oamenii printre care ati trait?
- Am avut o copilarie minunata, chiar daca plina de lipsuri. Copiii nu se gandesc la ce le lipseste, ci la joaca lor, la libertatea de a alerga pe dealuri, prin miriste, cu cei de varsta lor. Cantam cu fetele, seara, cand veneam cu caprele si oile de la pascut, impleteam cununi de flori pe malul Argesului si ne visam domnite rapite de vreun cavaler calare pe un cal alb. Iarna mergeam la colindat si nu era Craciun mai frumos ca cel de la noi din sat. Dar si de Pasti era minunat, cand primavara imbraca lumea in verdeata si pomii infloreau pe coasta. Eram nelipsita de la toate nuntile din sat. De mica, mergeam cu bunica de mana, ca sa-i ascult cantand pe lautarii vestiti ai locului. Tot cu bunica mergeam duminica de duminica la biserica. Ea m-a invatat primele rugaciuni si m-a apropiat de Dumnezeu. M-a invatat sa-i cinstesc pe cei dusi din lumea asta, sa-i pomenesc, sa le aprind o lumina in zi de sarbatoare, sa pastrez datina. Credinta m-a ajutat tare mult. Si bunul simt invatat acolo, in satul meu argesean. Cand am avut necazuri mari in viata, nu m-am suparat pe lume si nici pe Dumnezeu. M-am gandit ca are El socotelile lui si eu nu trebuie decat sa ma intaresc si sa trec de momentele grele. Am ramas vaduva de doua ori. Cu doi copii, din primele doua casatorii. A treia oara, mi-am pus cununiile in biserica, doar dupa 25 de ani de "verificari", cu clarinetistul Marian Stefan. Cu el il am pe Madalin, mezinul nostru, care e un foarte bun clapar (pian, orga electronica). N-a fost usor, nu e nici acum. Dar daca n-ar fi suferinta, cum ne-am face mai buni? Din trai usor, nu prea se poate! Nu poate sa fie viata numai roz. Si, pe urma, m-am gandit ca nu poate Dumnezeu sa-mi dea totul! Fiecare avem partea noastra de fericire si de nefericire. Asa e lumea, de cand s-a facut ea! Cu timpul, cu anii, de la atatea "of"-uri, vocea mi s-a incarcat, parca, de toate trairile acestea, a devenit mai calda, mai flexibila, cu mult mai multe nuante decat la tinerete.
- Ce amintiri legate de debut aveti? Cum erau vremurile atunci, cum era viata artistica a Capitalei?
- La 16 ani, dupa ce am terminat zece clase de liceu la Curtea de Arges, am venit la Bucuresti si m-am inscris la Scoala Populara de Arta, la clasa lui Liviu Campeanu, mare profesor de canto. Atunci am avut primul meu spectacol. Era in 1971 si Bucurestiul mi s-a parut un oras de poveste. Era viata ieftina si lumea senina la fata. Comunismul o "lasase mai moale", oamenii erau mai relaxati, erau spectacole foarte bune, si de teatru, si de muzica, televiziunea facea niste emisiuni minunate pentru vremurile acelea, adevarate show-uri de divertisment in maniera occidentala. Iar tinerii artisti erau plini de entuziasm, de dorinta de a arata ce pot, fie ca erau scriitori, actori, cantareti. La restaurantele mari si la gradinile de vara cantau nume celebre si lumea petrecea pana dimineata. Nu se punea problema banilor asa, ca acum, si, drept urmare, nu era atata dusmanie intre artisti. Eram toti prieteni intre noi si ne ajutam sa avansam in cariera, nu ne vorbeam de rau prin reviste, ori pe la emisiuni, cum se intampla astazi.
Mie nu-mi place sa ma laud, dar, uite, barbatul meu e altfel, el spune la toata lumea: "Nevasta mea e cea mai buna, ea canta cel mai frumos dintre toate!". Ei, exista si alte talente in muzica de la noi, desi astazi portile sunt deschise prea larg. Acum, cine vrea si cine nu vrea canta. Vinde vaca si vinde porcul din batatura, isi plateste studioul de inregistrari si hop!, cu CD-ul pe piata! Pai noi, generatia noastra, am trecut prin nu stiu cate comisii de examinare, ca sa ajungem pe scena, ori sa scoatem vreun album la Electrecord, singura casa de discuri de pe vremea comunismului. Acolo mi-am facut eu debutul discografic, pe un disc impreuna cu Liviu Vasilica, si el tanar debutant, pe atunci. Ca asa era, prima oara nu-ti dadea voie sa faci disc intreg, ci apareai numai pe disc colectiv. Hei, s-au dus timpurile alea. Acum te mai cenzureaza doar constiinta ta de artist. Eu cant intai pentru mine, si pe urma ma gandesc ca daca ies si bani din asta, atunci e bine. Pentru ca linistea conteaza, nu banii! Eu cand ma cert cu sotul meu, nu-mi mai trebuie nimic. La ce bun sa am toti banii de pe lume, daca nu ma iubeste cine mi-i drag? N-am avut noroc in dragoste. Dar, ce sa faci, nu poti sa le ai pe toate!
- Are un artist, o cantareata ca dvs., nevoie de linistea dragostei sau mai degraba de furtunile ei?
- Cum altfel? Doar despre ea cant. De dragoste, de dor, de suferinta de a iubi si a nu fi iubit. M-am maritat tanara, primul meu sot, Stanciu Cristel, era si el dintr-o mare familie de muzicieni (unul din cei cinci frati ai lui, Simion Stanciu, era unul dintre cei mai buni naisti ai momentului). Era pianist-corepetitor la Scoala Populara de Arta, acolo l-am cunoscut si ne-am luat. Cu el am avut-o pe Pansi, fiica mea, si ea cantareata, ca si mine. Era ceva mai mare ca mine si cu multa experienta: el m-a invatat meserie, de ce sa nu recunosc. Dupa ce el s-a prapadit, l-am plans si apoi m-am maritat cu un instructor de dansuri populare de la Slatina. L-am avut pe Robert, un baiat cuminte si linistit, care sta, deocamdata, departe de lumea muzicii. Chiar daca au tati diferiti, copiii mei tin foarte mult unul la altul si sunt, toti trei, foarte uniti.
"Lautaria se face de la om la om"
- Cantati, de ani de zile, intr-un restaurant. E si asta o scena, un mod de afirmare?
- Pai, lautaria asa se face. De la om la om, ca sa zic asa. Lautarul e ca psihologul: pune diagnosticul, ca are stiinta aceasta de a cunoaste sufletul omului, dar da si medicamentul: cantecul pe inima lui! Si multumirea care i se citeste pe chip, atunci cand se insenineaza la melodia pe care i-o cant, e cea mai mare rasplata pentru mine. Iar eu ma simt deasupra lumii cand cant: parca zbor si o vad asa, ca-n palma, cum este ea, cu bune si cu rele. Si uit de tristete si de toate necazurile si neajunsurile vietii mele. Alin sufletul omului, dar si pe-al meu, pentru ca acolo eu cant tot ce vreau, tot ce simt eu ca e nevoie pe moment. Si, uite asa, ne facem bine unii pe altii. Publicul de restaurant e o mare familie, pana la urma. Si nu pot sa traiesc daca nu cant in fiecare zi. Macar pentru sufletul meu. Sigur, e greu sa canti noaptea in restaurant si ziua sa incerci sa prinzi cateva ore de somn, sa te ocupi si de casa, si de familie. Cand erau copiii mici era mai greu, noroc ca am avut ajutor din partea mamei mele. Am cantat in toate marile restaurante ale Bucurestiului (acum o puteti asculta pe Panseluta Feraru la restaurantele "Jaristea" si "Km 9", Soseaua Alexandriei - n.r.), dar pe unde am fost, am avut parte numai de oameni civilizati, cu bun simt, care stiu sa aprecieze valoarea unui artist si sa se manifeste ca atare. Multi dintre ei veniti special sa ma asculte, nu doar sa manance si sa bea. Majoritatea isi aduc apoi si prietenii sau vizitatori din strainatate, ca sa le arate ce inseamna cantec romanesc autentic.
- Ce alte momente importante sau intalniri v-au marcat cariera?
- Le-am cantat si lui Ceausescu, si lui Iliescu, si lui Constantinescu, trei mari presedinti ai Romaniei. Dupa 1990, am mers in turnee in multe tari ale lumii, in Austria, Germania, Italia, Elvetia, Franta, Israel, in America si Canada. Pentru popularitatea de care ma bucur, am fost nominalizata de "American Biographical Institute" printre "Femeile anului 2003". Sunt singura interpreta de muzica de petrecere care a editat un disc la Paris, unde am si sustinut un mare concert, la "Theatre de la Ville". Muzica noastra lautareasca a facut mare succes acolo. I-am cantat si lui Francis Ford Coppola, marele regizor american. Pop starul Michael Bolton, cand a fost in Romania, m-a ascultat cantand, din intamplare. Manca intr-un salon alaturat celui in care cantam eu, la "Phoenicia Hotel". Cand m-a auzit, si-a luat farfuria, a venit la o masa de langa scena si, oricum, a uitat sa mai manance, pentru ca, in loc sa stea 10 minute, cat prevedea programul lui, a stat de seara pana dimineata la sase, cand s-a spart cheful, cand chelnerii au inceput sa puna scaunele pe mese si lautarii sa-si stranga instrumentele. Si chiar si dupa aceea, a mai ramas inca o jumatate de ora, de vorba cu mine. Nu putea sa inteleaga cum pot eu sa cant atatea ore continuu si atatea genuri de muzica - lautareasca, romante, muzica pop si jazz, toate la fel de bine. Era ceva ce nu putea sa-si imagineze, legat de vocea umana. A ingenuncheat in fata mea si mi-a sarutat mana. A fost un omagiu extraordinar, venit din partea unui artist de talie internationala, ca Michael Bolton. Imi amintesc acum de un moment foarte induiosator: intalnirea cu... Eminescu. Am gasit statuia lui Eminescu intr-un parc din Vevey, Elvetia, pe unde ma plimbam, singura si trista. Cand l-am vazut, m-am dus la el si l-am luat in brate. Atat ce-l iubesc pe Eminescu, nu pot sa va spun!
- Dar de ce-l iubiti atat pe Eminescu?
- Am citit toata poezia si proza lui, in scoala eram cea mai buna recitatoare din Eminescu si chiar am facut, timp de doi ani de zile, cursuri de actorie la Scoala Populara de Arta, in afara celor de canto. Ce limba romaneasca mai dulce si vorbe mai pline de inteles mai gasesti ca in poeziile lui Eminescu? Cand cant romante pe versurile lui - "Pe langa plopii fara sot", sau "O, mama, dulce mama", imi dau lacrimile, te rog sa ma crezi. Si era un barbat frumos, dar n-a avut noroc, saracul! Si-a murit de tanar! Era frumos si taaare destept! De ce nu este neamul asta mandru de inaintasii lui?! Imi pare ca Eminescu si, in general, poezia a cam fost uitata intr-un colt, in ultimii ani. Eh, traim vremuri grele si ni s-a invartosat inima.
Maria Lataretu si cantecele de aur
- Noroc cu muzica lautaresca. Ne inmoaie, ea, inimile. Cum reusiti sa compuneti cantece cu versuri atat de miscatoare, despre dragoste, dor neimplinit, nostalgia dupa copilarie si satul natal?
- Cantecele pe care le scriu sunt inspirate din experienta mea de viata, din preaplinul sufletului meu. Scriu versurile, dar si aranjamentul orchestral, ca am invatat singura sa cant la pian. Ultimul meu album, "Satule, vatra frumoasa", a fost produs de Ovo Music, casa de discuri a lui Ovidiu Komornik, si include 14 piese compuse chiar de mine. M-au influentat si modelele mari pe care le-am avut in viata. De exemplu, eu scriu asa cum imi vine inspiratia, deodata, dintr-un moment al zilei, dintr-o amintire, dintr-o discutie cu copiii, cu barbatul, tot asa cum compunea si saraca Maria Lataretu, despre ea, despre dragostele ei lasate, despre copiii ei pe care i-a luat Dumnezeu (asa a compus ea "Lie, Ciocarlie"). Am divinizat-o pe Maria Lataretu, privighetoarea Gorjului, o iubesc ca pe ochii din cap, si cantecele ei sunt in inima mea ca niste chei de aur. Ea a murit pe scena, cantand. Ce moarte mai frumoasa pentru un artist?! Cred ca Dumnezeu o tine la inima lui, ca tare frumos a cantat cat a fost pe lume. Si pe Maria Tanase am iubit-o foarte tare. Ii stiu toate cantecele si i le cant, intocmai ca si ea. Nici ea n-a avut noroc in dragoste, saraca, si a murit de tanara. Tare mult m-a induiosat si soarta ei. Uite ca acum chiar incep sa plang! Sunt multe de spus... Foarte multa lume ma compara cu Romica Puceanu... Primul cantec auzit pe un disc de-al ei a fost "Ah, ce dor mi-este de tine", si-l fredonam tot timpul, si la scoala, si acasa. Cand am venit la Bucuresti, ascultandu-le pe Romica Puceanu si pe Gabi Lunca, m-am indragostit cu adevarat de muzica lautareasca, caci eu pana atunci cantasem mai mult muzica populara, folclor romanesc curat, argesan si oltenesc.
- Ce faceti peste zi, cand aveti un moment de ragaz?
- Imi place sa citesc poezie, sa croiesc haine, sa gatesc si sa fac dulceturi (deh, sunt in zodia Fecioarei, imi place sa-mi organizez casa si gospodaria). Abia astept sa iasa primele fructe, visinele si capsunile, ca sa incep "seria" cu "marca Panseluta". Fac furori cu ele!
Un viitor cu nume de floare: Iasmina
- Cui veti lasa mostenire cantecul lautaresc?
- Il canta doi dintre copiii mei si sper sa-mi calce pe urme nepotica mea, Iasmina. Are sapte ani si jumatate si este eleva la Liceul de Muzica "George Enescu". Va face muzica, asta e sigur, si va fi o profesionista. E grozav de talentata, a fost deja premiata la cateva concursuri de pian, dar are si o voce foarte buna. Acum este pasionata de muzica lui Michael Jackson, ii stie toate piesele, ba chiar a invatat si pasii lui de dans speciali. Poate ca acum nu o impresioneaza foarte tare muzica lautareasca, desi imi stie toate cantecele, doar a crescut cu ele. Dar stiu ca va veni o zi in care muzica noastra ii va suna in suflet si o va chema sa o cante. Iasmina e sufletul meu, eu am crescut-o, de la doua luni, pentru ca mama ei, fiica mea, Pansi, sa se poata, si ea, ocupa de propria ei cariera. Este cantareata si ea, acum are un contract in Spania, in Insulele Canare, si deocamdata, s-a stabilit acolo. E departe de mine. Dar o am de la ea pe Iasmina, care-mi alina sufletul de dor. Glasciorul ei umple casa si sufletele noastre de bucurie. E un copil tare intelept, cand ma vede suparata incearca sa ma impace. Suntem foarte bune prietene, incerc sa fiu pentru ea ceea ce a fost si bunica mea pentru mine, adica sa-i deschid ochii asupra lumii, asupra vietii. Si sa-i fiu si un model pentru o cariera in muzica.
- Sunteti de 40 de ani pe scena si nu dati semne de oboseala. Care este secretul unei cariere atat de lungi?
- Mi-am menajat vocea, n-am cantat in fum de tigara, n-am baut si n-am fumat. Si m-am ferit, pe cat am cunoscut si mi-a stat in putinta, de oamenii rai. De cei care atata te bat la cap, pana te sleiesc de puteri. In meseria asta trebuie sa te tii departe de intrigi, pentru ca e o lume foarte amestecata, cea a lautariei. Sa n-asculti la vorbele lumii. Bine, eu nici n-am auzit vorbe rele la adresa mea. Cred ca lumea ma iubeste, daca judec dupa cum ma primesc oamenii la concerte, la spectacole, dar si cand ma vad pe strada, ma saluta si ma respecta.
- Ce-i sfatuiti pe tinerii care se pregatesc acum sa urce pe scena?
- Sa cante ce vor, ce ii reprezinta mai bine, dar sa nu uite cantecul romanesc. Pentru ca aici s-au nascut si in ton cu el tremura si coarda inimii, chiar daca nu-si dau seama. Aici e radacina lor, si nu trebuie sa ia modele straine, cand aici avem tot ce-i trebuie sufletului: si cantec lautaresc, si doine de alean si dor, si cantec de joc si de dragoste. Sa le stie pe-astea, si apoi sa se uite la ce-o mai fi frumos prin alte parti. Si eu cant melodii specifice din folclorul altor popoare, si rusesc, si sarbesc, si unguresc, dar cand incep sa cant o "Foaie verde..." de-ale noastre, simt ca ma topesc de drag. Mi se aprinde un foc la inima si ma bucur de parca mi-as revedea parintii, satul meu in care am crescut, stramosii mei care nu mai sunt, dar care, din stropul de alean al inimii lor, au facut cantecele acestea si le-au lasat mostenire mai departe. Simt legatura aceasta cu ei si cu pamantul nostru. Simt ca sunt de aici, ca sunt si eu un om important pe lumea asta. Iar daca cei care ma asculta se bucura, la randul lor, atunci nu pot decat sa fiu si mai fericita. Mie fiecare cantec imi spune o poveste si, daca n-as simti toata vraja asta, n-as putea canta doar asa, din varful buzelor. Play-back la simtirea inimii nu se poate face! Aia, e numai "live"! Dramul nostru de dumnezeire!
Fotografii din arhiva interpretei