Povestea manastirii Colilia incepe cu ani in urma, cand patru maici batrane, venite tocmai de la Celic Dere, au intrat in biserica ruinata si fara acoperis a unui sat disparut demult, s-au imprietenit cu porumbeii salbatici, insirati pe cornise si firide, le-au mutat cu blandete cuiburile, au pus un mic clopot de vapor in varful turlei si, apoi, au inceput sa se roage, sub cerul deschis din dreptul altarului.
Ani de zile, maicile au muncit pe branci si nu s-au lasat pana nu au terminat sa curete gunoiul adunat in naos, pentru ca noaptea, rupte de oboseala, sa doarma trei-patru ceasuri, fara nimic deasupra capului, incalzite doar de jarul mocnit al stelelor. Ani de zile s-au nevoit sa readuca la viata tot ce mai ramasese din biserica primilor colonisti nemti in Dobrogea; biserica unui sat dezafectat de comunisti, din care nu au mai ramas acum decat o adunatura de damburi, de gorgane tesite, ciudate, dar nu lipsite de o anume poezie, asemenea numelui - Colilia.
Am scris despre povestea maicutelor de la Celic Dere, asa cum am scris despre dusmania absurda a oamenilor, care, dupa cooperativizare, s-au grabit sa faca stana in altar, adapostind oile CAP-ului printre vitralii, ogive si alte mozaicuri scumpe. Cand am revenit in pustietatea campiei dunarene, cu greu mai recunosteai ceva in jur. Locul candva pustiu, abandonat si fara hotar, era acum ingradit de gardul celei mai noi manastiri din Dobrogea - Colilia, nume imprumutat de la un dans al locului si de la o graminee dunareana, alba si patata in cafeniu.
Mormantul de sub pat
De Colilia te apropii parca departandu-te, luand-o direct peste camp, peste miristi si lanuri cu porumb, intr-o inaintare precauta si greoaie. Ca sa distingi ceva, trebuie sa fii atent, cu toate simturile in alerta. Prin geamul masinii nu vezi mare lucru, decat intinderea hipnotica si prafoasa a Dobrogei. Privesti in jur si un frison de neliniste te face sa tresalti. Cu greu iti poti imagina un loc mai aspru ca acesta - un loc numai bun pentru asceza si rugaciune. Drumul nou construit, prafos si alb, ca o urma apasata de creta scolara, da ocol manastirii, care, intre timp, a prins contur si forfota de casa locuita, maicutele reusind in cativa ani sa ridice o bruma de gard din plasa de sarma, doua instalatii eoliene, o gradina de legume, cateva anexe gospodaresti si primele camere din viitorul centru social pentru orfani. Biserica, invadata cu ani in urma de ierburi uscate si pasari salbatice, acum este de nerecunoscut. Proaspat zugravita, cu stralucitoare chipuri de sfinti pe pereti si sarpanta de stejar deasupra, biserica primilor nemti colonizati in Dobrogea e la fel de frumoasa ca in vremurile ei bune, desi, daca te uiti mai atent, observi aceeasi insingurare trista a clopotnitei, acelasi regret contemplativ cu care vegheaza in fiecare zi un sat inexistent, un sat fictiv, cu ulite si case disparute pentru totdeauna in lutul uscat al Dobrogei. Satul din care veneau credinciosii sa se inchine duminica si la sarbatori.
Nu e usor sa fii monah la Colilia, departe de orice asezare omeneasca. Ridicata in chiar locul de intalnire al celor mai dusmanoase vanturi, manastirea pare stapana absoluta a singuratatii si a incremenirii din jur. Dincolo de ajutorul dat de Gheorghe Becali si alti cativa crestini, Colilia ramane pe mai departe o manastire simpla si fara zorzoane, invelita discret numai in nuante de alb - alb de gheata, de var proaspat, de lapte si lumina. Undeva, in adanc, sta ascunsa temelia primelor chilii ale manastirii. Sta, intai de toate, bordeiul cuviosului Domitian - un loc deja sfintit de suferinta lui indelunga; un loc aparte si ferit, in care batrana stareta Rafaela se retrage din cand in cand. Acolo e strana ei de taina, chiliuta ei secreta, unde se reculege la crucea parintelui, isi aduna fortele, se linisteste si chiar cere sfat, convinsa fiind ca, din inaltul cerului, parintele Domitian asculta, ajuta si vegheaza, dimpreuna cu ingerii si sfintii bineplacuti lui Dumnezeu.
Maicii Rafaela ii place sa aduca mereu vorba despre primul duhovnic al manastirii, Domitian - "un haiduc cu suflet de copil", un om candva casatorit si calugarit la batranete, care a murit nu demult, in 2009, chiar in bordeiul sau, pe patul suferintei si al putinelor lui ceasuri de odihna. Maica aminteste de parintele Domitian si-i pronunta numele intr-un fel anume, cu sfiala si respect, de parca l-ar avea chiar in fata ochilor. Destul de slabit si bolnav, slujea zi de zi Sfanta Liturghie, apoi se urca pe schela bisericii, unde trudea cot la cot cu zidarii si dulgherii tocmiti sa repare biserica, si nu se lasa de munca pana spre caderea noptii, cand se retragea la pravila si rugaciune, in bordeiul lui sapat in pamant, nu inainte de a-si cere iertare la toata lumea si de a binecuvanta cu privirea porumbeii oplositi sub streasina.
Din toata infatisarea parintelui, maica a ramas doar cu privirea si ciudatenia ochilor lui albastri - niste ochi aparte, patrunzatori si blanzi, care, daca erai in greseala sau in pacat, isi tulburau culoarea certandu-te, chiar daca vocea parintelui spunea cu totul altceva si cauta sa-ti aline sufletul cu mierea iertarii. "Dupa nimic nu-l cunosteai decat dupa ochi - mai ales la sfarsitul vietii, cand il ajunsese deja suferinta cea rea a bolii", zice maica stareta, convinsa ca nu va uita niciodata ziua in care parintele, simtindu-si sorocul aproape si nevrand sa fie povara manastirii Colilia, s-a mutat in alta parte, la Adamclisi. Maicile insa nu l-au lasat singur, s-au grabit sa-i faca o vizita, sa se ierte cu el, sa-l intrebe daca mai are o dorinta de implinit si, apoi, sa-l readuca la Colilia. "Nu pot sa descriu in cuvinte ce fericit a fost sa vada din nou pustia Coliliei", continua cu nostalgie maica. "Desi era slabit din cale-afara, cand l-am asezat in bordeiul sapat cu mainile lui, l-a cuprins o bucurie atat de mare, incat, la un moment dat, s-a ridicat in capul oaselor (el, care de cateva saptamani zacea fara vlaga), de am zis in gandul meu: "Doamne, face Dumnezeu minunea de a-l vindeca sub ochii nostri!". Nu s-a vindecat cum crezusem, dar asa, sprijinit de tablia patului, am discutat cu el o noapte intreaga. Am stat langa dansul si, in timp ce el ma tinea de mana, ne-am spus ce aveam sa ne spunem si ne-am iertat si am plans toata noaptea unul cu celalalt, incat nici nu stiu cand s-a luminat de ziua... Dimineata, pe 4 mai, si-a dat ultima suflare. Dupa ce l-am pregatit cum se cuvine si l-am depus in biserica, am cautat un loc unde sa-l ingropam, neavand inca cimitir... N-a mai fost insa nevoie sa sap nici o groapa. Sub patul parintelui, am gasit o adancitura gata facuta si acoperita cu o foaie groasa de placaj. Parintele stia nu numai ca va reveni la Colilia, dar stia si unde anume va fi locul lui de veci. Chiar sub patul lui de suferinta".
"I-am scris Sfintei Xenia, cum ii scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci manastirea a inceput sa creasca"
La Colilia, fiecare lucru, fiecare streasina sau zid de caramida are o poveste a sa. Chiar si maica Rafaela are o asemenea poveste, pe care insa nu se grabeste sa o spuna, multumindu-se doar sa constate ca, fara ingaduinta de sus, nimic nu e cu putinta. Trebuie sa insisti si sa o intrebi cum a ajuns la Colilia (de ce nu a ramas la Celic Dere, de ce nu a plecat in alta parte?), ca maica sa-si aduca aminte de o intamplare anume cand, inca mireana fiind, ezita sa se calugareasca, mai ales ca batranul ei tata zacea la pat si se pregatea sa moara. Era imediat dupa revolutie, prin 1992, si, in putinele ei zile libere, umbla din manastire in manastire, cautand ceva imprecis si abia intrezarit (un indemn, un tresalt, o chemare), cand, brusc, a avut un groaznic accident de masina, care, in loc sa o sperie, i-a deschis ochii si a facut-o sa vada, de parca s-ar fi vazut pe sine insasi prin ochii altcuiva. A facut-o deci sa vada cum, cu o secunda inaintea impactului, a rostit in gand legamantul de calugarie Maicii Domnului; cum a lesinat in clipa imediat urmatoare si cum apoi s-a trezit la marginea drumului, teafara si fara nici o zgarietura, strangand la piept o iconita a Sfintei Xenia, in timp ce mormanul de fiare contorsionate ale masinii mai fumega inca alaturi. Pe moment nu a inteles. I-a trebuit ceva timp sa priceapa sensul celor intamplate si sa descopere ca, de fapt, Sfanta Xenia o salvase de la moarte, ca sa-i arate calea ce trebuia sa o urmeze, calea calugariei, cum bine i-a deslusit si duhovnicul ei, parintele Arsenie Papacioc, cel care, in timp ce o asculta in chilioara lui de la Techirghiol, a tresarit puternic si a intrerupt-o cu un glas neobisnuit pentru el - un glas grabit, poruncitor aproape: "Acum pleci la manastire! A venit vremea".
Maica Rafaela nu crede neaparat in minuni si intamplari miraculoase, dar, chiar si asa, nimeni nu-i poate intuneca ravna pentru Cuvioasa Xenia - o Sfanta din Rusia care, dupa moartea sotului (ateu, violent si plin de pacate), s-a imbracat in hainele lui barbatesti si, facandu-se nebuna intru Hristos, a inceput sa dea milostenie in numele sotului ei, sa planga cu rauri de lacrimi si sa-si ceara iertare tuturor, dupa cum frumos spune si sinaxarul: "Si-a facut lacrimile paine ziua si noaptea, de puteai sa vezi mai degraba izvoarele apelor in vreme de arsita secand, decat ochii ei incetand de lacrimi".
Daca o intrebi cum anume, prin ce intamplare a cunoscut-o pe Xenia, maica ramane putin descumpanita, constatand ca, de fapt, Sfanta a ales-o pe ea si nu invers, asa cum s-a intamplat cand, speriata la gandul ca urma sa petreaca la Colilia a treia iarna fara acoperis deasupra capului, se pregatea sa trimita o scrisoare Sfintei, prin parintele Viktor - un monah roman, paznic la moastele ei, depuse la Sankt Petersburg. Stareta Rafaela nu apucase inca sa puna scrisoarea la posta, cand in pustietatea Coliliei a aparut un microbuz. Din el au coborat niste calugari basarabeni, cu icoana Sfintei Xenia in brate si, putin speriati, au spus ca masina lor s-a oprit inexplicabil in drum, chiar in dreptul Coliliei, si ca, in ciuda incercarilor, masina nu a mai vrut sa porneasca, semn ca Sfanta dorea sa ramana acolo, in locul marilor asceti si martiri dobrogeni: Casian si Gherman. "Nici acum nu stiu de ce i-am scris Sfintei Xenia", zice maica. "Ii scrisesem Cuvioasei dintr-un imbold de moment, dintr-o speranta sincera. I-am scris cum scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci, intr-adevar, manastirea a inceput sa creasca, facandu-ne martorii a numeroase minuni, cum ar fi ajutorul domnului Becali, pentru acoperirea si pictarea bisericii, sau faptul ca nu ne-a lipsit niciodata duhovnicul care sa slujeasca Sfanta Liturghie. Acum il avem pe parintele Ghelasie, care a venit de la manastirea Aiud, unde ascultarea lui era sa unga cu mir oasele Martirilor de la inchisoarea Aiud... Va dati seama ce duhovnic avem acum si de ce asupra noastra au pogorat sporul, pacea si impacarea intre surori? E cea mai frumoasa dovada ca, venind la Colilia, noi am implinit numai si numai voia Domnului; ca, fara sa ne cautam, ne-am gasit unele pe altele, luminate de ingerul cel bun, asa batrane si bolnave cum suntem".
Ar mai fi de amintit alte si alte minuni savarsite la icoana Sfintei Xenia (mai multe vindecari de epilepsie si chiar de cancer), dar maica Rafaela - ea, insasi, invingatoare a unei boli pe care medicii o si vedeau in faza terminala - schimba discret discutia si, privind in zare, spre profilul indepartat al unei cruci, insista sa ne arate cimitirul manastirii; un cimitir ciudat, cu un singur mormant - cel al unei maici batrane, care s-a calugarit cu un nume deloc intamplator (Xenia) si care, la fel de neintamplator, a insistat sa ramana in manastire, de parca ar fi vrut sa arate inca o data cat de legata era Sfanta Xenia de manastirea Coliliei si de maicile ei.
Biserica din ceara de albine
De mai multi ani, maica Rafaela isi duce staretia in vazul tuturor. Nu are timp de lecturi sau de plimbari meditative. Trebuie sa alerge dupa sponsorizari, sa repare eoliana, lovita de o furtuna teribila, sau sa stranga bani pentru un foraj la mare adancime (peste o suta de metri) si astfel, sa nu mai fie nevoie sa aduca apa de la jumatate de kilometru distanta. Maica alearga si aduna ca o albina. Abia mai gaseste ceva timp pentru sine si pentru odihna trupului, desi, renuntand la caldura si modestul confort al chiliei, uneori se muta in fostul container de tabla (primul adapost de iarna al manastirii), unde ii este drag sa priveasca indelung icoana Sfintei Xenia, lasandu-se purtata de imagini si nostalgii de inceput, de primele zile ale manastirii, cand, intr-o saracie de inceput de lume, plangea si se incalzea doar la rasuflarea propriilor buze. E adevarat ca multe s-au implinit intre timp (si acoperisul, si pictura, si chiliile de la "Casa alba", si trapeza cea noua), dar bucuria parca nu mai e aceeasi, cum era odinioara. Nimic nu se compara cu ceea ce a fost, cu eroismul inceputului, asa cum nimic nu mai atinge intensitatea primei ierni petrecute de-a dreptul pe treptele mucede ale bisericii, cand ciobanii din zona ii mai aduceau maicii o bucata de branza si o sticla de apa, iar cei cativa credinciosi, veniti din Cogealac sau Gradina, se minunau vazand-o in ce conditii traieste si isi faceau cruce, zicand: "Cu adevarat, Maicuta Domnului tine cu cei saraci. Numai ea putea sa dea o iarna atat de blanda, fara ger si fara zapada".
Cu greu gasesti un loc mai aspru, dar si mai plin de poezie ca intinderea Coliliei. O stiu maicile venite de la Celic Dere, cum o stiu si urmasii colonistilor nemti, care, nevrand sa moara fara sa mai vada o data satul copilariei lor, pornesc, anual, intr-un mic pelerinaj din Germania si se opresc drept in mijlocul campiei dobrogene. Opresc intr-un sat de mult disparut de pe fata pamantului, unde cauta cu teama si sfiala un reper si un miros anume (miros de camp, de praf, de iarba colilie), pana ce, intr-un tarziu, ajung la izvorul cel vechi, se orienteaza dupa turla bisericii, inchid ochii si incep sa-si imagineze satul asa cum era odata, cu dispensarul si scoala, cu piata primariei si casa preotului Hoffardt. Mai traieste inca batranul Hoffardt si, uneori, o suna din Kln pe maica stareta, rugand-o sa-i vorbeasca despre biserica - ce s-a mai reparat, cum mai arata clopotnita, cavasul corului sau pardoseala venetiana. O roaga sa-i spuna orice si cat mai multe, pentru ca, inainte de a inchide, sa-i sopteasca sincer si cu emotie in glas: "Mi-e tare dor sa aud romaneste. Mi-e tare dor de Colilia".
Si el stie, ca si maicile, ca locul pe care s-a ridicat biserica are ceva mistic si fara egal. E un loc cu forta si mare intarire. Un loc din care nu intamplator maicile, desi batrane si bolnave, refuza sa plece in alta parte, la o manastire mai usoara, mai avuta si mai aproape de oras. Din cele cinci vietuitoare venite in primul an (stareta Rafaela, sora Cristina, maica Constantina si fiica ei, Maxima), doar maica Dionisia a plecat, asa bolnava cum era, de coxartroza, alegandu-si o cruce si mai grea - crucea infiintarii unei noi manastiri, intr-o alta pustie, aflata tocmai in lunca Basarabiei. Restul maicilor continua sa ramana si sa viseze cu ochii deschisi, la marele proiect social ce se va ridica intr-o buna zi pe locurile aparent dusmanoase si aride ale Coliliei. Din primii ani de inceput nu a mai ramas mare lucru, decat o poveste, o fotografie si niste amintiri. Alaturi stau tacute, asteptandu-si locul lor in viitorul muzeu al manastirii, cateva obiecte mistice si fondatoare: icoana Sfintei Xenia, adusa de monahii basarabeni, prima candela, crucea din bordeiul parintelui Domitian, o carte de slujire daruita miraculos manastirii si, aparte, intr-un colt aproape nevazut, un mic mulaj al bisericii, cea mai tacuta marturie a lungilor nopti de iarna, cand maicile priveau stelele prin despicatura acoperisului si visau cu ochii deschisi, modeland biserica din ceara de albine, asa cum si-o imaginau ele ca va arata peste niste ani - frumoasa, curata, incalzita de rugaciuni neintrerupte si raspandind miros de miere de salcam jur imprejur.
Pe maica stareta Rafaela o gasiti la tel. 0767/93.70.95, iar pentru a ajunge la Colilia, traseul este urmatorul: Mangalia - M. Kogalniceanu - Targusor (manastirea Casian) - la dreapta, spre Cheia (Cheile Dobrogei) - satul Gradina - la 4 km, pe aceeasi sosea, indicator catre stanga, spre COLILIA.