Nu. Am urmarit cu interes intregul ritual al casatoriei printului William cu aleasa inimii sale, Kate Middleton. De la costumatie la muzica, de la palarii la papioane, de la copacii rasaditi in catedrala, la buchetul miresei si de la comportamentul multimii, la zambetul natural si plin de demnitate al mirilor, totul mi s-a parut perfect, de o gratie si de o noblete rupte parca din alte timpuri. Poate ca a fost pentru prima data cand am inteles mai bine ce inseamna aristocratia prin nastere si educatie, "lumea buna" in intelesul metaforic al cuvantului, frumusetea distinctiei, a bunului gust, a sociabilitatii educate, amabile si nepopuliste. La fel de mult mi-a placut si milionul de spectatori de pe strazi, tinerii curiosi care s-au aliniat cuminti in spatele politistilor calare, urmandu-i docili spre balconul mult asteptatului sarut. Unii au spus ca succesul de public al nuntii regale ar fi o urmare fireasca a tensiunii nebune acumulate de omenire in ultimii ani. Posibil. Dar notez ca aceasta descarcare de energii negre, prin adoptarea unui comportament civilizat, curtenitor, plin de zambet, mi se pare mai mult decat o reactie la mizeria cotidiana a lumii. Mi se pare un spectacol "royal", daca pot spune astfel. In prezenta unui rege, oricat ai fi de mitocan, nu te poti comporta decat cu precautie, cu buna crestere. Inaltimea Sa iti impune. Familia regala britanica, in ciuda tuturor scandalurilor trecute, a impus intregii lumi un model de urmat, un standard al demnitatii publice, al responsabilitatii si frumusetii simple.
Cu aceste ganduri am privit fascinat intreaga desfasurare de culori, muzica si decenta nobiliara cu care ne-au bombardat televiziunile saptamana trecuta, cand uciderea lui Bin Laden nu ajunsese sa detina pagina intai a stirilor. Dar am avut o tresarire amara, cand l-am vazut printre invitatii de onoare ai monarhiei britanice pe Regele Mihai, veteranul ultimelor trei nunti din familia de Wales. Cum ar fi fost ca Majestatea Sa Regele sa reprezinte statul roman, intre sefii de stat ai lumii? Cum ar fi fost ca, incepand macar cu 1992, cand a fost intampinat de un milion de bucuresteni, sa redevina Suveranul Romaniei? Inclin sa cred ca alta ar fi fost soarta tuturor romanilor. Alta ar fi fost imaginea Romaniei, alta pozitia ei intre democratiile europene. N-am mai fi avut atatea costisitoare campanii electorale prezidentiale, vitriolate de dezvaluiri ale mizeriilor umane; n-am mai fi avut sefi de stat legati ombilical de partide; n-am mai fi avut furturi si mita electorala de un nivel atat de aberant; n-am mai fi avut atatea tulburari ale vietii politice si publice. Celor care spun ca statul roman n-ar avea resurse sa intretina Coroana Regala le raspund: minciuna! Coroana si-a avut propriile mosii, palate si paduri. O dovedesc, daca nu datele istorice (care nu ajung la indemana celor care s-au dezobisnuit sa citeasca), macar retrocedarile din ultimii ani, cand au fost repuse in dreptul Coroanei mai toate posesiunile avute in 1947. Nimeni nu poate demonstra ca Presedintia costa mai putin decat Coroana. Si nimeni nu poate spune ca presedintii Romaniei postdecembriste au adus mai multe servicii tarii decat ar fi putut s-o faca Mihai I de Romania, fiul unei familii regale provenite din Occident si mostenitorul unei dinastii care a pus Romania pe harta moderna a Europei. Nu intru in detalii, nu ma intereseaza cine ar putea prelua Tronul dupa disparitia fizica a Regelui, in varsta de 90 de ani. Parlamentul ar rezolva problema, doar exista o mostenitoare directa, Principesa Margareta. Ceea ce vreau sa spun este ca, dupa toate indiciile, Romania a mai pierdut o ocazie de "a sta cu Regele la masa", asa cum a pierdut atatea si atatea dintre ofertele istoriei ultimilor 20 de ani. Nunta de la Londra, cu splendorile ei de bun simt, ne-a aratat inca o data noua, romanilor, ca pierdem mereu pe mana noastra si a politicienilor nostri. "Sarutul monarhiei", din balconul de la Buckingham, pare ratacit pentru totdeauna in "Palatul Republicii" de la Bucuresti.