As vrea sa va povestesc despre un parinte pe care nu l-am vazut niciodata. A trecut la Domnul, inlemnind in fata bisericii in care slujise de nenumarate ori, chiar in anul in care eu am venit pe lume. Da, pe parintele Dometie nu l-am intalnit niciodata, dar i-am cunoscut pe cei in care el s-a imprimat adanc, ca o pecete domneasca intr-o ceara curata. Un om care nu mai traia, ci ardea pentru Dumnezeu si oameni, pentru biserica si neam.
Parintele Dometie a fost un vizionar si un marturisitor, o fiinta dintr-o specie care sta sa apuna. Un om care, desi s-a nascut si a crescut in Muntenia, a fost mistuit de reinvierea spirituala a Ardealului. Un parinte care intra iarna pana la piept in puhoaiele inghetate ale raurilor de munte ce ii barau drumul spre biserica si apoi, ud pana la piele si inghetat, slujea, linistit, sfanta liturghie. Un om care se intorcea in manastire pe ninsoare, descult si dezbracat, pentru ca in drum intalnise un sarman. Un om pentru care visul credintei a fost mai concret decat realitatea.
E greu sa traiesti langa astfel de uriasi ai spiritului, dar si mai greu este sa scrii despre ei. Ca sa astern ceva pe hartie despre parintele Dometie, ar trebui sa am degete de foc, care sa alerge cu viteza inimii. Ar trebui sa fiu, daca nu ca el, macar in urma lui. Si nu sunt... Totusi, pentru frumusetea trecerii sale prin vremuri, pentru atat de via si neincremenita sa chemare la cer, ma voi incumeta si eu, pamant opac, sa va vorbesc despre vazduh. Iertare daca, intru sfarsit, acesta nu se va dovedi indestulator de limpede.
Un copil prevestit de un vis straniu
Pe 12 octombrie 1924, intr-un catun din Buzau, aninat de poalele muntilor Panatau, Filofteia Manolache, o taranca simpla si cu frica de Dumnezeu, sta sa nasca. Inainte de chinurile facerii are un vis. Se vede aievea, pe coasta din spatele casei, aflata peste drum de biserica, si se uita la un fag mandru, care, nu se stie cum, crescuse acolo. Deodata, prin tot locul, au inceput sa sara bucati de carne sangeranda. Spaimantata de infricosatoarea vedenie, femeia s-a desteptat. A doua zi avea sa dea nastere unui prunc pe care il va boteza Stelian, chiar in ajunul sarbatoririi Sfintei Parascheva. Sa fi fost visul o prevestire a unui destin maret si tragic? Parintii nu aveau de unde sa stie. Era al patrulea copil, si Domnul le va da alti 8, ajungand la 12 prunci, dupa numarul Sfintilor Apostoli. Dar vremurile grele vor face ca numai patru dintre ei sa ajunga la apusul vietii. Trei ii vor sluji Domnului, doi in manastire, iar al treilea ca preot de mir.
Stelian a crescut departe de locurile in care se nascuse. Tatal sau, Ion Manolache, un taran sarman, care luptase in primul razboi mondial, a primit un hectar de pamant in Baragan, ca rasplata pentru vitejia cu care isi slujise tara. Pentru noi, cei de astazi, pare putin, dar romanul nostru a reusit din acest petic sa creasca 12 copilasi. Era un om simplu, dar credincios. Fara nici o scoala invatase sa cante suficient de bine incat sa "tina strana" bisericii din sat.
Copilaria lui Stelian a fost marcata si de bunicul sau, epitrop de biserica, un om de o credinta profunda, cu un sfarsit minunat. Rudele povestesc ca batranul a stiut cand avea sa moara, rugand apropiatii, cu doua zile inainte, sa ii randuiasca parastase si pomeniri. In ziua plecarii la Domnul, a cerut o lumanare, zicand ca "pe la patru dupa-masa" avea sa treaca dincolo. S-a stins pe deplin constient, spunandu-le celorlalti ca il vede pe ingerul venit sa il intampine, si pe Hristos, in imparatiile luminii. Lui Stelian i-a lasat un cuvant-testament: "Cat traiesti, sa servesti Domnului, ca nimic nu foloseste daca nu servesti Lui". Si nepotul l-a ascultat. Toata copilaria lui e punctata de un dialog delicat cu lumea de dincolo. Pentru un observator atent, momente cheie din perioada aceea se inlantuiesc pentru a duce la punctul final, cand Stelian a intrat in cinul monahal. Astfel, rudele spun ca in timpul scolii, nu putea sa invete prea bine, dar mama sa l-a povatuit sa se roage Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ca sa ii dea intelepciune. Rezultatele nu au intarziat sa apara - de atunci, Stelian a fost printre primii, pe oriunde a studiat.
Invatacelul sihastru
E sfarsitul verii. In gara din Ianca-Sat, cativa copii asteapta plecarea trenului care ii va duce inapoi la Buzau, unde anul scolar sta sa inceapa. Unul dintre ei plange de obida ca nu are cum sa se intoarca la Seminarul Teologic. A venit acasa in vacanta de vara, iar acum parintii, apasati de saracie, nu ii pot cumpara nici macar biletul de tren inapoi. Stelian il stie, sunt colegi si, din dragoste de Hristos si de aproapele, ii daruieste acestuia propriul bilet. Dar cum bani nu avea pentru a-si lua un altul, trebuie sa se intoarca la Buzau pe jos. Isi da din picioare tarlicii, ca sa nu ii vatame de pietre, si o ia la pas, cu talpile goale, cale de 60 de kilometri, pana la scoala. Gesturi de acest fel vor deveni obisnuite la maturitate.
Noi, oamenii, ne nastem pentru a supravietui, de multe ori in dauna celorlalti. Stelian era "altfel", el avea, inca de copil, o tihna si o cumintenie care ii vadesc, de obicei, pe batrani. Nu mergea degraba cu ceilalti la joaca, ci isi petrecea mare parte din timp citind, iar in vacante, prefera sa ii ajute pe parinti la munca. A dus o viata smerita, pentru ca parintii sai erau saraci (la 13 ani cantarea 24 de kilograme...). Atunci cand a vrut sa dea la seminarul teologic, comisia medicala, speriata de asa greutate, a vrut sa il respinga; la intrarea in clasa a V-a cantarea cati alti copii intr-a I-a. Totusi a fost admis, pentru ca, in afara trupului plapand, starea sanatatii sale era foarte buna. O aripa de inger il veghease pazindu-l de boli.
Calea spre preotie se limpezise in sufletul sau de timpuriu. Inca din primii ani ai copilariei, ii spunea bunicului ca vrea sa se faca preot. Citea carti religioase, iubea sa mearga la biserica si sa rosteasca Crezul si Tatal Nostru. Seminarul a aparut ca o continuare a unui fel de a trai. S-a inchis intre zidurile sale ("astea mi-or manca mie capul", ar fi zis cand a fost admis), pe care nu le-a mai parasit, decat pentru a merge in vacanta. Atunci cand parintii il vizitau, il gaseau citind sau rugandu-se, fapt pentru care fusese poreclit de colegi "tocilarul". De obicei, copiii condamna ceea ce nu inteleg. Stelian nu era un elev care sa invete din ambitia de a promova; pe el il mana un entuziasm clocotitor, o dragoste de apostol, care le lipseste, din pacate, multor slujitori ai altarului. Aceasta iubire il izola de distractiile varstei si il facea ca, la intoarcerea in sat, sa intarzie pana noaptea tarziu, in casele fostilor sai invatatori, citindu-le si talcuindu-le Vechiul si Noul Testament. In biserica, predica cu insufletire, iar la strana, canta dumnezeieste, caci Domnul ii daduse un glas exceptional.
Dar astfel de insusiri le puteai intrevedea, probabil, la multi copii de tarani care intrau in acele vremuri in seminar cu sufletul curat, limpezit de traiul intr-o Romanie patriarhala, ritmat de slujbele Bisericii si de cele ale naturii. Stelian avea insa ceva in plus. "Bunele mele intentii trec dincolo de tot ceea ce este omenesc si de tot ceea ce tine de acest veac desert", avea sa scrie el ani mai tarziu. Ardea in el o dragoste nepamanteana, aprinsa din cer.
Intalnirea cu Arsenie Boca
Stelian a terminat Seminarul din Buzau ca sef de promotie. Nu a fost greu sa intre la Institutul Teologic din Bucuresti, unde si-a continuat acelasi ritm interior al studiului si rugaciunii. Traia ca un calugar urban, inchis in internatul in care colegii il gaseau mereu in genunchi, imbracat intr-o camasa smerita cusuta cu arnici. Asa isi petrecea noptile, iar ziua era activ la cursuri.
Erau vremuri grele, bantuite de o foame cumplita. Stelian s-a intretinut exclusiv din burse de studiu si sociale. Surorii sale, Eugenia, actuala maica Eudoxia, ii spunea ca era atat de hamesit, incat a fost in stare sa se intinda dupa o bucata de mamaliga aruncata pe jos, intr-o curte. In pofida acestor lipsuri, a avut grija de familia sa, dar si de unii copilasi din satul natal, pe care ii medita atunci cand mergea acasa. Cei din preajma lui se gandeau, deja, ca va fi un slujitor vrednic al lui Hristos, care se va intoarce in sat, o va lua de nevasta pe Anisoara, singura fiica a preotului din Panatau, si va pastori comunitatea in sanul careia crescuse. Dar atunci cand parintii sau prietenii incercau sa ii aminteasca de asta, Stelian spunea doar: "Aveti rabdare, ca eu singur imi voi gasi mireasa".
In anii studentiei a inceput sa mearga in vacanta la manastirea Sambata de Sus, acea "bulboana spirituala" unde duhovnic era parintele Arsenie Boca, mutat ulterior de catre Securitate la Prislop. Sub inraurirea acestei uriase personalitati s-a modelat sufletul tanarului Stelian si s-a zamislit chemarea pentru calugarie. Monah era, intr-un fel, de demult. Lumea nu putea sa incapa un dor mistuitor ca al sau si nici sa ii inteleaga izolarea de bunavoie sau ravna pentru propovaduirea iubirii lui Hristos. Pentru astfel de suflete, singura solutie este suisul pieptis, asaltul direct al imparatiei cerurilor, o goana avantata si fierbinte, in urma careia nu poti decat sa castigi totul sau sa te pierzi cu desavarsire.
Ultima vacanta pascala, cea din anul IV, si-a petrecut-o in Transilvania, unde a fost trimis ca misionar, impreuna cu un grup de colegi. A trecut atunci pe la Prislop, unde fusese mutat parintele Arsenie Boca, si si-a pecetluit gandul de a parasi viata lumeasca. Marele duhovnic i-a proorocit scurt, dupa cum facea cu toti cei alesi: "Drumul tau e fara intoarcere - te vei face preot la mocani si vei muri uscat ca un gatej!". Intors acasa, atunci cand parintii l-au intrebat de insuratoare, el a raspuns ca nu vrea nici o mireasa, ci doreste sa slujeasca numai Bisericii si lui Dumnezeu. A plecat direct la Prislop, pe 6 iulie 1949, chiar in ziua in care, 26 de ani mai tarziu, va fulgera cerul cu moartea sa subita. A fost hirotonit preot in scurt timp si apoi tuns in monahism, pe 14 septembrie, impreuna cu Leonida Plamadeala, viitorul Mitropolit al Ardealului, primind numele de Dometie. Trei ani de zile, parintii nu l-au mai vazut. Satul a incremenit. Nimeni nu il luase in serios cand, la ultima serbare, rostise ferm, fara nici o alta explicatie: "Eu voi pleca in Ardeal, unde am primit chemarea la calugarie, si acolo vreau sa imi ramana si oasele!". Dupa ani de claustrare si tacere, Stelian isi intinsese aripile inimii si urca acum nestingherit spre vazduhul de lumina al Domnului.
Un vis numit Ardeal
15 august 1952. E ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la schitul Afteia - Cioara din judetul Alba. La aceasta data, in fiecare an, toata suflarea ardeleneasca alearga spre manastiri, ca sa ii cante Preacuratei "am venit Maicuta sa te mai vedem, sa-ti spunem necazul care-l mai avem". La schit sunt cateva mii de pelerini, pentru ca in ultimul an, se aciuase aici parintele Dometie, un tanar monah micut si slabut, cu parul blond, rasfirat pe umeri, si glas ca de inger. Parintele Arsenie Boca, duhovnicul sau, ii spusese "Cucuzel", dupa numele celui mai mare protopsalt grec al Sfantului Munte. Slujea infocat si stransese, deja, in jurul sau, un grup de ucenice, cu care dorea sa purceada la ctitorirea unei manastiri. Dorea sa o faca aici, in Ardeal, pe dealurile pietroase, batute de istorie si de tunurile lui Bukow, care spulberasera cu trei veacuri inainte peste 150 de manastiri si schituri. Stavila in fata arzatoarei dorinte se aseza, insa, Securitatea. Parintele Dometie aflase ca va fi arestat chiar de aici, de la Afteia, si isi propusese sa fuga in Buzau, acolo unde se formase in anii de seminar si unde episcopul Antim il stia. A lasat surorilor vorba ca se vor intalni in gara din Ploiesti si, dupa Liturghie, a plecat pe furis. In padure, a dat chiar peste o ceata de securisti imbracati civil care scotoceau locul in cautarea lui. Un caine lup ii adulmeca urmele. S-a rugat atunci din tot sufletul si copoiul a trecut pe langa el fara sa il miroasa, iar securistii nu l-au vazut.
Peste cateva saptamani, grupul de surori era instalat in manastirile Barbu si Ratesti din Buzau, iar parintele Dometie, inchinoviat la manastirea Ciolanu. Primise, in schimb, si ascultarea de a preda la scolile monahale unde ucenicele sale erau inscrise. Asa ca se perinda pe jos intre aceste manastiri, care se aflau fiecare la 8-10 kilometri distanta, fara a tine cont de vreme sau oboseala. Au fost nopti de iarna friguroase, in care Buzaul nu ingheta, dar barcagiul nu mai traversa raul, iar parintele intra in unda rece pana la gat, doar ca sa ajunga la cursuri sau la Sfanta Liturghie. Acei ani de jertfa erau necesari pentru ca Securitatea sa se linisteasca, iar grupul de ucenice sa deprinda stravechile randuieli monahale, impamantenite in batranele manastiri buzoiene. Parintele Dometie ar fi putut sa ramana definitiv in Muntenia. Episcopul il iubea, numindu-l la scurt timp dupa sosire director al scolilor monahale unde preda, surorile erau deja integrate in obste, iar harul Domnului il ocrotea si lucra prin el adevarate minuni pentru credinciosii buzoieni. Parte din aceste miracole ale tineretii au ajuns pana la noi. Astfel, parintele Varsanufie, ucenicul de-o viata al parintelui Dometie, povestea cum, intr-o noapte, la slujba miezonopticii, se rugau impreuna in biserica manastirii Ciolanu. Sfantul lacas era cufundat in intunericul punctat doar de lumina firava a catorva lumanari. Lavra nu avea curent electric. Deodata, intregul altar a stralucit intens, ca si cum aerul luase foc. Tulburat, parintele Varsanufie a incercat sa-si intrebe duhovnicul ce se intampla, dar parintele Dometie i-a facut semn sa taca, si de atunci nu au mai vorbit despre acest semn al cerului.
Altadata, un credincios a venit la manastire, spunand ca parintele Dometie il izbavise in chip minunat dintr-o grea incercare. Bietul om fusese dat afara din serviciu, iar copiii exmatriculati, din cauza unui denunt. Seara, cand familia disperata se stransese in jurul mesei, s-au trezit ca un preot necunoscut le bate la usa. A intrat firesc si le-a spus, de parca ii cunostea de ani de zile: "De ce sunteti disperati? Nu stiti ca Dumnezeu ne incearca rabdarea si credinta? Nu trebuie sa va tulburati!". Apoi a plecat la fel cum a venit. Cand parintele Varsanufie l-a intrebat pe parintele Dometie ce se intamplase, acesta i-a spus doar ca, mergand pe o strada din Buzau, a auzit un glas tainic in inima, care ii spunea: "Intra in aceasta casa si intareste-i pe cei din ea!". La doar trei zile dupa aceasta vizita misterioasa, credinciosul si-a recapatat serviciul, iar copiii au fost reprimiti la facultate. Dumnezeu lucrase prin inimosul Dometie, care suferea alaturi de orice suflet indurerat.
Timp de trei ani a lucrat cu ravna, printre buzoienii care ajunsesera sa il caute, ca pe un mare facator de minuni, tinand la el ca la un trimis al lui Dumnezeu. De buna seama ca i-a fost greu sa ii paraseasca, dar viziunea unei manastiri in Ardeal ii mistuia fiinta. Gandul acesta, obsedant si de neinteles pentru cei din jur, nu avea sa ii dea pace: "Pe unde am mers n-am plecat din cauza oamenilor, ci din cauza unei idei sfinte, ce-am avut-o la inima si o am pana voi intra in pamant".
Stavila intre el si Ardeal avea sa fie chiar cel care il primise in eparhie si ii fusese aproape in clipele de restriste, episcopul Antim al Buzaului. Vladica nu putea intelege cum de parintele Dometie era gata sa lase functia de director a trei scoli monahale, impreuna cu cea de duhovnic a trei manastiri, pentru o ctitorie aspra peste munti. Asa ca multa vreme i-a pus piedici, pana cand rabdarea si dragostea parintelui Dometie au invins. Cand a fost primit in episcopia Clujului, le scria maicutelor: "Le-am spus ca ma multumesc sa stau si pe un maracine, numai sa ma stiu in aceasta eparhie". Nu stiu cati ardeleni au iubit Transilvania cu o dragoste atat de curata si de nebuna. Dar elanul sau a rodit, si micuta sa ceata de calugarite, pe care o intitulase sugestiv "Obstea Acoperamantului Maicii Domnului", a ajuns sa se stabileasca in cele din urma in Alba, la manastirea Ramet. Un consilier al eparhiei Clujului, venit in inspectie, a ramas uimit de saracia lucie a acelor locuri si le-a amenintat pe maici: "O sa va trimit pachet inapoi. Ce o sa mancati aici?! Pietre?".
Linistit, parintele Dometie si-a pus nadejdea in Hristos: "Sa nu ne fie teama ca in aceste pietre nu vom avea ce manca, fiindca aici se va arata mai mult puterea lui Dumnezeu. Ca El poate ca din pietre sa faca paini, pentru fiecare slujitor al sau".
Obstea de piatra a Rametului
Rametul este o manastire care sta de sapte veacuri pe valea Geoagiului, agatata parca de cer, intre steiuri de stanca si poieni aciuate pe culmile repezi. In indelungata ei istorie, a cunoscut prigoane napraznice, dintre care ultima, petrecuta in secolul al XVIII-lea, sub habsburgi, i-a curmat firul nevointelor. In perioada interbelica, obstea a parut ca reinvie sub elanul ctitoricesc al ieromonahului Evloghie Ota, pentru ca sa se cufunde din nou, la doar cativa ani, in ruina. Cand parintele Dometie a ajuns aici, impreuna cu maicile sale, a simtit ca este locul la care visase o viata - "In muntii acestia au sa-mi ramana oasele!". Sa fi simtit chemarea tainica a miilor de pustnici ale caror moaste se intretesusera cu iarba aspra a Tarcaului? Chiar numele manastirii le purta pomenirea, caci "Ramet" vine de la "eremit". Prea Sfintitul Nicolae Balan ii spusese profetic: "Parinte, ziduri avem destule, dar nu avem suflete care sa le incalzeasca". Era misiunea ideala, pentru o inima fierbinte, ca a parintelui Dometie.
A fost destinat anume pentru aceasta misiune. Ardea sa se jertfeasca. Odata ajuns, s-a revarsat peste vechea manastire si peste tanara ei obste, fara a-i uita, asa cum facea de obicei, pe crestinii din preajma. Pe langa slujba la manastire, luase asupra lui jugul a trei parohii care ramasesera, din pricina izolarii si a saraciei, fara preot. Ca intindere, teritoriul in care pastorea era echivalent cu Bucurestiul de astazi, iar parintele il batea zilnic cu piciorul. Pana la manastire era nevoie sa treci paraul Geoagiului de 22 de ori, adesea direct prin apa, caci puntile erau duse de valuri atunci cand ploua prea mult. Parintele a facut acest drum de nenumarate ori. Pleca de acasa, uneori in miez de iarna, pentru a sluji in parohii si, daca paraul era umflat si puntile luate de apa, trecea de-a dreptul prin undele repezi si reci. Ajungea la biserica ud, slujea Sfanta Liturghie si o lua inapoi. Ani de-a randul a purtat o astfel de nevointa care ar fi ucis un om mult mai puternic. Dar Domnul era cu el si-l intarea.
Daca in peregrinarile sale intalnea un om sarman, isi dadea si haina si incaltarile din picioare, ca sa ii aline suferinta. Intr-o iarna, in care ninsese vartos, maicile au vazut pe zapada proaspata urme de talpi goale, care duceau la chilia parintelui. Cand acesta a iesit pentru slujba, era incaltat cu papucii ucenicului sau, care insa ii erau prea mici. A plecat grabit la biserica, spunandu-le maicilor sa nu poarte de grija incaltarilor sale. Uneori se intampla ca nu mai avea ce sa dea de pomana, ramanand efectiv doar cu dulama calugareasca de pe el. Atunci intra prin chilii, fara sa spuna nimic, si impartea tot ce gasea. La masa, maicutele se plangeau ca pelerinii le-au furat hainele, iar parintele zambea: "Nu va ingrijorati, ca eu am fost. V-am netezit drumul catre rai!".
Ravna aceasta fierbinte, munca neostoita aveau sa fie curmate brusc, la nici un an de cand parintele se stabilise la Ramet. Autoritatile comuniste au decis ca monahii Romaniei, "armata in negru a patriarhului Iustinian", trebuie decimati. Un blestemat decret, 410/1959, avea sa goleasca si chiliile de pe valea Geoagiului.
Prigoana comunista
In luna mai a anului 1960, maicile au luat ce au gasit prin chilii si, imbracate in civil, s-au reintors in lume. Au incercat sa ramana impreuna, dupa o pilda a parintelui Dometie, care le-a spus: "Maicutelor, stiti cum e un buchet de flori, ca nu-l poti rupe. Asa sa fiti unite si voi, sa aveti dragoste una de alta si sa nu treceti nepasatoare una pe langa cealalta". Stiau sa lucreze covoare minunate, asa ca au incercat sa se stabileasca la Teius, deschizand o tesatorie. Autoritatile le-au pus la dispozitie un grajd... Secretarul de partid le ura, asa ca le-a trantit cand au venit: "Eu vreau sa curat judetul de doua rele: de tigani si de calugari".
Parintele Dometie nu era cu ele - ramasese preot paroh la motii sai din preajma Rametului. De manastire insa nu avea voie sa se apropie. Visul purtat in inima o viata parea sa se risipeasca in vifornita dictaturii. Era un element periculos, de care regimul trebuia sa se fereasca. Entuziasmul sau molipsitor, febra cu care slujea, avalansa de constructii pe care le incepuse, toate constituiau o primejdie pentru comunistii care transformasera Romania intr-o mare temnita. Dar parintele nu s-a lasat descurajat. Obisnuia sa spuna ca "smerenia si suferinta ne otelesc mai mult decat orice dusman".
Va avea grija de maicile urgisite, cu vigoarea unui tata si delicatetea unui frate. Pleca noaptea spre Teius, pentru a nu fi vazut de nimeni. Isi lega barba cu o broboada si dulama si-o strangea sub palton. Deghizat astfel, se furisa prin gari si sate, pana cand ajungea la atelierul improvizat din grajd. Cara cu el de toate. Bani, de-ale gurii, haine, tot ce aveau nevoie surorile sale de nevointa si pribegii. Isi golea literalmente buzunarele, asa ca la plecare tot el trebuia sa le ceara bani de bilet...
Dupa un timp, s-a ingrijit ca maicutele sa fie mutate la Aiud, intr-o sectie mare de tesut covoare, unde maicuta Ierusalima a fost pusa sefa. Din banii stransi de la credinciosi a cumparat doua case in oras, unde a cazat intreaga obste. Intr-o astfel de atmosfera au petrecut noua ani. In martie 1969, s-au putut reintoarce la Ramet, dar nu ca maici. Comunistii le ingaduisera deschiderea in manastire a unui atelier in care sa le invete pe localnice mestesugul tesatoriei. In fostele lor chilii functionau acum o cabana si un bufet pentru turisti...
Un destin inghetat intr-o clipa
Parintele era insa nespus de fericit: "Daca avem pe masa o ceapa si o bucata de mamaliga, nu trebuie sa ne plangem". Era din nou pretutindeni: la biserica pentru slujbe, cu muncitorii la sapat sau scos bolovani din rau, ori alergand pe munti, pentru a-i pastori pe tarani. Le spunea maicilor: "Sa luam aminte la micutele albine, ce ordine, ce randuiala si curatenie este in stupinele lor! Iar daca intra un trantor in stup, il scot afara!".
Canta tot timpul, nu numai cantece bisericesti, ci si patriotice sau populare. Glasul sau argintiu, frumos, ca al lui Cucuzel, se auzea din orice colt, astfel incat manastirea parea plina de prezenta lui. Treptat, un fluviu de credinciosi avea sa inunde micuta asezare monahala. Conditiile erau precare, nu exista nici macar curent electric, dar parintele nu dorea sa refuze pe nimeni. Cand pelerinii erau prea multi, le dadea propria chilie (pe care o impartea cu alti doi calugari!) si el atipea putin, pe un scaun, in altar. Cand nu mai erau locuri la masa, se ridica si poftea un pelerin in locul lui. Deviza sa era: "Crede, nadajduieste, rabda, smereste-te, iubeste ca Iisus! In puterea acestor cuvinte sta toata taina mantuirii si fericirii noastre".
Desi era firav, facea cele mai grele munci - scotea piatra din rau sau cara lemne cu spatele din padure. In pofida prigoanei si a faptului ca turistii de la cabana viermuiau prin linistea manastirii, totul parea ca reintra in normal. Parintele Dometie isi gasise timp, printre ostenelile reconstructiilor (slujea in cele patru biserici, din care trei ale mirenilor, lupta cu birocratia si aprobarile statului), sa se inscrie si la doctorat. Firea sa delicata si contemplativa tanjea, poate, dupa anii de studiu in care se putea apleca nestingherit asupra invataturii sfintilor. Indrumator ii era chiar parintele Staniloae, care, intr-o vizita la manastire, asaltat de invatacel, cu laude si intrebari, i-a raspuns: "Mata stii mai multa teologie ca oricine. O teologie pe care o traiesti". Si, intr-adevar, traia. "Procedeaza astfel, incat fapta ta sa tina locul cuvantului si vorbeste astfel incat cuvantul sa tina locul faptei". Asa se purta si asa predica. Nu a tinut nici o clipa cont de oboseala si bolile sale. Medicul i-a spus ca are probleme cu inima, dar nu s-a crutat. Nu mai traia viata sa, ci pe aceea a lui Hristos. Peste ani, poetul Ioan Alexandru avea sa scrie despre el: "Ce v-a facut sa tineti de el/ Ca nu avea nimic de ce te tine/ Se lepadase fara scazamant/ De cea din urma dragoste de sine".
In aceste patru versuri sta, de fapt, toata taina parintelui. Nu pe duhovnicul slabut si sprintar, care navalea prin orice colt al manastirii, il cautau oamenii. Nu pe tanarul cu barba rara si parul blond, cazand pe umeri l-au urmat maicile oriunde, ascultandu-l orbeste. Cu totii au presimtit in preajma-i pe Hristos, caruia - atat silitorul Stelian, cat si infocatul Dometie - ii inchinasera sufletul si viata.
Sfarsitul i-a venit pe neasteptate. In vara anului 1975, puhoaiele venite din munte rupsesera in calea lor drumuri si podete si transformasera manastirea intr-o veritabila sihastrie. O masina cu alimente se intepenise departe. Parintele a luat cateva maici si a plecat sa descarce alimentele in saci. Lui i-a revenit cel cu paine. Insotitoarele au cautat sa il protejeze, usurandu-i povara, pentru ca parintele incepuse sa se sufoce. Nu s-a oprit insa din drum si nici nu a lasat din spinare sacul pentru draga lui obste. Cand a ajuns in fata bisericii de mir din Geoagiu, s-a lasat in jos, moale, a privit catre calugarite, si a amutit pe vecie. Nevointa de-o viata i-a pecetluit si sfarsitul. In finalul acesta tragic (avea doar 50 de ani!) se regaseste ceva din drama si lumina mortii Mantuitorului. In samburele amar e ascunsa o inviere. Cand au vrut sa il ingroape, au fost nevoiti sa il incalte in picioare, cu sandalele unei maici. Papucii parintelui Dometie erau atat de gauriti, incat lasau sa se intrevada, printre crapaturi, talpile-i goale, pline de colbul unei tari pe care a strabatut-o in lung si in lat, in cautarea si propovaduirea lui Hristos.
Cuvinte de folos
* Daca vom face un pas spre Dumnezeu, El face zece spre noi.
* Sa se contopeasca inima voastra cu inima lui Iisus.
* Daca nu iertati din inima celor care va gresesc, rugaciunea voastra nu va trece de tavanul camerei.
* Fiica adevarata se cunoaste dupa plecarea mamei de acasa.
* Nu puneti pret pe lucrurile lumii acesteia, ca toate sunt trecatoare si mai neputincioase decat umbra.
* Maicutelor, ajutati-va intru neputintele voastre si fiti una pentru alta ca niste mame.
* Viata calugareasca este, mai inainte de toate, viata de renuntare, de taiere a voii si de mare infranare, si cine nu se sileste sa priceapa si sa implineasca aceste precepte divine ale ei mai bine i-ar fi fost de nu ar fi cunoscut-o.