Ofteaza din toti rarunchii, suierand straniu si prelung, precum viscolul dincolo de fereastra. Ridica ochii neputinciosi si-apoi tuseste chinuitor, zvarcolindu-si amarnic tot trupul. Fruntea ii transpira brusc si gatul ii suiera intruna, de parca ar fi inghitit o fluieratoare. N-am cum sa-l ajut. Nimeni n-o poate face. E chinul lui de zi cu zi si asa va ramane pana la sfarsit. Se opreste cu greu, isi sterge fruntea cu maneca si ia apoi dintr-un sertar o mapa cu foi si un pix.
"Domnule Catalin, dupa cum vedeti, nu pot sa va raspund decat prin scris. Ma tem ca, in felul asta, interviul o sa dureze cam mult." Ridica apoi privirea spre mine, zambindu-mi amar. "Nu-i nimic, ii zic, am timp destul. Numai dumneavoastra sa aveti rabdare cu mine." Rade de-a binelea, punandu-se iar pe scris. "Rabdare? Cred ca sunt cel mai rabdator om de pe pamant. In ultimii ani, doar asta am facut. Am invatat ce inseamna rabdarea. Asta insa nu inseamna ca m-am resemnat ori ca am renuntat. Chiar si asa cum sunt, mai am multe de facut pe lumea asta. Si stiu ca nu-i timp pentru toate. Dar macar, ce mai pot face sa iasa bine, temeinic. Stiti ce imi da mie putere? Dragostea de-o viata, pictura, dar, in primul rand, dragostea pentru sotia mea, Ligia, femeia vietii mele dintotdeauna si pana o sa mor. E cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. Uitati-va la mine cum arat, sunt un om terminat. Si totusi, ea ma iubeste ca inainte. In cele mai chinuitoare momente ale mele, a fost trup si suflet langa mine. A plans la capataiul meu ca un copil, rugandu-se la Dumnezeu sa nu ma ia la El, sa ma mai lase sa traiesc langa ea. Cand m-am trezit dupa operatie, m-a luat in brate si m-a sarutat ca acum 50 de ani. Ochii ii straluceau de fericire." Vad cum asterne tiptil fiecare cuvant, litera dupa litera, ca intr-un sirag lung de margele. Tainele lui mi se desfac rand pe rand, legandu-se domol intr-o poveste parca soptita. Din cand in cand, ridica privirea, incercand pesemne sa afle masura emotiei mele. Apoi se-apleaca din nou peste hartie, scriind fara oprire, tot mai inversunat.
Il cheama Ionel Dunea, are 75 de ani si este unul dintre cei mai renumiti pictori din Ploiesti. Are in palmares zeci de diplome si premii nationale si internationale. De-a lungul anilor, criticii l-au vazut in fel si chip. Ba jovial, salutand academic, ba melancolic, chiar posomorat, ba nonconformist ori inocent. Cu totii, insa, au aflat in opera lui o sensibilitate iesita din comun. "Unica muza pentru mine a fost sotia mea, Ligia. Fara ea, n-as fi putut picta nimic. Dragostea pentru ea a fost si este singura mea sursa de bucurie si vointa. Ne-am cunoscut in 1960. Acum 51 de ani, va dati seama?" Ridica ochii, zambind plin de fericire. Scoate din sertar o fotografie mica, prinsa intr-o rama din lemn. Doi tineri frumosi pe un bulevard cu castani. Acolo s-au cunoscut. Era 21 iunie 1960. "Vestitul "Bulevard al castanilor" din Ploiesti era plin de elevi si studenti, mai ales dupa examene. Ea abia daduse ultima proba la bac. Era inalta, bruneta, cu trupul mladios ca o felina. Purta o rochie mini, rosie ca trandafirul, si niste pantofi negri, din piele de antilopa. Era minunata! Am invitat-o la o gradina de vara, unde in fiecare seara era program de dans. M-am indragostit ca un nebun. N-avea inca 18 ani. Mama ei n-a lasat-o sa vorbeasca cu mine, zicea ca-i prea mica. Pana intr-o zi, cand am amenintat-o ca-i fur fata. S-a cam speriat, biata de ea, si pana la urma, ne-a lasat in pace. Dupa doar cateva luni, pe 12 februarie 1961, ne-am casatorit. Am locuit la parintii ei, inghesuiti cu totii in doua camere mici. Ne iubeam pe furis, doar cand ramaneam singuri acasa. Noaptea, la orice scartait, se trezea toata casa. In 1963, s-a nascut fata noastra, Sorina. Apoi, dupa doi ani, pe 27 aprilie 1965, a venit si baiatul, Dorin. Au aparut greutatile, era saracie mare. Si totusi, noi am ramas aceiasi tineri indragostiti si frumosi. Mergeam la dans, ba chiar am si participat la un concurs in Sinaia, unde canta Dan Spataru. Am iesit pe locul doi, dupa o pereche de balerini de la Teatrul de Estrada din Ploiesti. Dansam orice. Cand ma puneam pe o batuta banateana, parca eram Zorba Grecul. Toata lumea ne admira. Of! Amintiri... amintiri..."
Rochia violeta
Se opreste putin sa-si mai dezmorteasca degetele. Citesc din nou randurile abia scrise, in vreme ce el ma iscodeste cu privirea. Pare mai fericit ca oricand. Astazi, prilejul asta al amintirilor e tot mai rar. Zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut, boala ii macina nervii. Chinul asta nu-i mai lasa nici un ragaz. Se chinuie sa manance, se chinuie sa lucreze, sa se miste ori chiar sa doarma. Inghite zilnic zeci de pastile, dar nici una nu-i domoleste durerea. Acum insa, toate amintirile astea i-au luminat privirea. In jurul lui stau randuite teancuri intregi de schite si coli desenate. Sunt proiectele pentru viitoarea lui expozitie. Intr-un colt, pe sevalet, e fixata o panza abia inceputa. Se vede vag doar conturul unui copac inflorit. In rest, totul e alb. Ionel Dunea ma priveste zambind si-apoi se intoarce iar spre foile din fata lui. "Am inceput sa-l pictez acum, in Duminica Floriilor. E chiar parcul din fata blocului, care se vede pe fereastra. Ma uitam la copacii aia infloriti si am ramas asa, pe ganduri. Eram parca invidios ca ei infloresc, iar eu simt zi de zi cum ma ofilesc tot mai tare. E o frumusete primavara in parcul asta. Totul e plin de flori. Si ma gandeam eu atunci cum i-as putea darui toate florile astea iubitei mele sotii, care indura cu atata daruire tot calvarul prin care trec. Si-atunci, m-am gandit sa-i pictez un tablou. L-am inceput cu mare pofta si dragoste, insa la un moment dat, m-a apucat o criza nebuna de tuse, care m-a chinuit pana aproape de miezul noptii. Dar zilele astea o sa ma apuc iar de el, si pana la sfarsitul primaverii, o sa i-l daruiesc. Tin minte ca anul trecut, cand a implinit 68 de ani, i-am facut cadou o rochie lunga, violeta, culoarea ei preferata. A coborat apoi la banca din fata blocului si a ciocnit un pahar de bere cu pensionarele din bloc. Eu stateam la fereastra si o priveam. Nu-mi dezlipeam ochii de la ea. 51 de ani au trecut peste noi, dar o priveam cu aceeasi emotie ca si atunci, in primele zile. Am vazut atunci de la fereastra acelasi zambet, aceleasi gesturi, aceiasi ochi luminosi. Doar niste riduri ratacite pe chip, doar atat era diferit. Seara, cand a venit in casa, m-am furisat langa ea, am strans-o in brate si i-am spus ca o iubesc. Iar ea s-a inrosit toata, exact ca atunci cand i-am spus asta prima oara."
Vremea lacrimilor
Dincolo de usa inchisa a camerei se aud din cand in cand niste papuci lipaind. Ligia forfoteste cu treburi prin casa. Vine Pastele si sunt multe de facut. Aici, in camera, n-a venit decat o singura data, sa ne aduca niste cafea. A batut la usa si apoi a intrat cu sfiala, de parca ea ar fi fost musafir. Paseste tiptil, lasand cu grija cestile pe birou. El o mangaie tandru pe mana, zambindu-i cu tot chipul. Ochii ei stralucesc ghidusi, alintati de privirile lui dragastoase. Ma masoara dintr-o ochire si o zbugheste numaidecat la treburile ei. "Ea e zeita mea. Sa nu va suparati pe ea ca nu vrea sa stea cu noi, dar e foarte timida si foarte discreta. Asa a fost dintotdeauna, sa nu va suparati." Lasa pixul din mana si-apoi impinge roata carutului de sub el, apropiindu-se mai mult de birou. Ofteaza adanc, suierand iar ca o fluieratoare. Apuca din nou pixul, scoate o coala noua si se pune pe scris. Sute de litere schimonosite se rostogolesc navalnic in fata mea, ametindu-mi privirea. Treptat, chipul lui se intuneca. Scrie fara oprire, mai inversunat ca oricand, uitand parca cu totul de prezenta mea acolo.
"In 2005 mi-a aparut o mica rana la un deget de la piciorul stang. La inceput, nu i-am dat importanta, dar dupa un timp, am vazut ca rana tot crestea. Pe 1 iunie 2005, am mers la Spitalul Judetean din Ploiesti. In urma unei consultatii, mi s-a spus ca de vina ar fi circulatia proasta a sangelui din picioare. Am auzit apoi o voce pe care n-am s-o pot uita niciodata. "Domnule, trebuie sa iti amputez piciorul!" A fost ca un fulger care mi-a strapuns tot corpul. Parca visam, nu puteam sa cred ca e adevarat ce aud. N-am putut decat sa intreb, cu vocea stinsa, daca e vorba doar de amputarea degetului. "Nu! Trebuie taiat tot, de la coapsa!" Tin minte ca am inceput sa plang ca un copil, implorandu-l pe doctor sa gaseasca o alta solutie, ca eu mai bine mor decat sa raman fara un picior. In zadar, sentinta era ferma si neinduplecata. Nici nu voiam sa aud de asa ceva, am plans in hohote ore in sir, implorand mila. Cand m-am mai linistit putin, am cerut externarea. Nu puteam sa accept ca voi fi olog. Am zis ca mai bine mor. Numai ca atunci medicii au inceput sa-mi spuna tot felul de povesti, ca ma asteapta o moarte in chinuri groaznice si ca ar fi de preferat sa-mi dau consimtamantul pentru operatie. Pana la urma, incet, incet, am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea. Iar sfaturile familiei au fost decisive. Pe 5 iulie 2005, am intrat in sala de operatie. Plangeam de rasuna tot spitalul. Ligia era acolo, ma tinea strans de mana. "Lasa, Nelutule, ca o sa fie bine! O sa fiu langa tine si o sa fie bine!" N-a scos o lacrima. Am fost anesteziat si cateva ore n-am mai stiut de mine. M-am trezit seara. Am incercat sa misc piciorul. Era parca acolo, la locul lui. Am dus apoi mana sub patura si-am inceput sa pipai. Nu, piciorul meu nu mai era. Am inceput sa urlu ca un nebun. Ore in sir am urlat si am plans. Cand am ajuns acasa, am urlat iar. O zi si-o noapte am urlat incontinuu. Nimeni nu putea sa ma linisteasca. Traiam cel mai ingrozitor cosmar. Tin minte ca in noaptea aia mi-a trecut prin cap sa ma sinucid. Eram insa tintuit in pat, nici macar la o priza nu puteam sa ajung. Dupa atata urlat, o saptamana am fost ragusit ca nici nu mai puteam sa vorbesc. Usor, usor, am inceput sa ma mai linistesc, iar asta, in primul rand, datorita sotiei mele iubite, care nu s-a miscat nici o clipa de langa mine. Am cumparat un carucior si am inceput sa ma mai misc prin casa, sa pictez iar si chiar sa ies putin pe afara, ajutat de Ligia. Aveam insa o mare teama, sa nu patesc la fel si cu piciorul drept. Trebuia sa fac zilnic dusuri cu apa rece si-apoi calda. Asa mi-au zis doctorii, ca sa pun sangele in miscare. Pe 2 ianuarie 2006, in timp ce faceam dusul asta, am scapat din greseala un jet puternic de apa fiarta care mi-a oparit degetele. Am mers imediat la spital, unde o asistenta mi-a pus niste comprese si-apoi mi-a dat drumul acasa. In cateva zile insa, rana de la degete s-a invinetit. La fel ca atunci, la celalalt picior. Din nou m-a apucat plansul si disperarea. Convins de Ligia, am mers iar la spital. Am fost consultat, iar verdictul a fost implacabil: amputarea piciorului de la glezna. Doamne, cum sa mai traiesc eu in halul asta de ciopartit? Nu mai aveam nici o vlaga, m-am lasat dus in sala de operatie si in cateva ore am ramas olog si de piciorul drept. M-am intors apoi acasa mai mult mort decat viu. Ma gandeam la biata mea Ligia, cat avea ea sa se chinuiasca cu mine. Pana in 2005, n-am plans niciodata. Vreme de 69 de ani, am trecut prin multe necazuri. Dar ele nu mi-au stors nici o lacrima. Am stiut sa ma stapanesc pentru ca m-am simtit tot timpul un om implinit. Pana atunci, in 2005, cand totul s-a naruit si parca s-au revarsat toate lacrimile de-o viata. Plangeam si ma rugam incontinuu la Dumnezeu, sa-mi dea macar atata putere cat sa n-o supar prea tare pe Ligia mea. Si numai ea, iubita mea sotie, mi-a sters zi si noapte lacrimile si mi-a alungat plansul. Numai ea m-a invatat sa ma bucur mai departe de viata."
Moarte - cu bucata, iubire - cu tona
Parca s-ar trezi dintr-un vis. Isi scutura mana amortita, ridicand privirea intunecata spre mine. Simt ca ar vrea sa-mi spuna ceva, sa rosteasca o vorba macar. Tot ce se-aude e numai rasuflarea lui suierata. Apuca iar pixul si isi apleaca chipul spre foaie. "Nu v-ati plictisit? Mai aveti rabdare? V-am zis ca o sa dureze cam mult." Abia acum vad ca afara e deja intuneric. Ii spun si lui asta, ca nici nu stiu cum a trecut timpul, si ochii lui se insenineaza din nou.
"Atunci sa va povestesc mai departe. Au trecut anii si viata mea a capatat un nou sens. M-am adaptat incet, incet la noile conditii si mi-am cladit, parca, alta filosofie de viata. Am inceput din nou sa pictez, am avut chiar si cateva expozitii. Fara sa-mi dau seama, stilul meu s-a schimbat de atunci, culorile sunt, culmea, ceva mai vii, temele mai optimiste. De parca abia acum am inceput sa pretuiesc cu adevarat viata. Omul se obisnuieste si cu cele mai mari nenorociri, mai ales atunci cand are un suflet iubit langa el. In tot calvarul pe care il traiesc, pe mine femeia asta m-a invatat sa ma bucur de soare, de flori, de oameni, ca de un miracol dumnezeiesc. Si, mai ales, sa ma bucur de ea, ca de cel mai de pret dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Asadar, am pictat in continuare si m-am luptat sa-mi deschid mai departe expozitii, cu noile lucrari. Prin august 2010, a aparut insa o noua problema. Simteam tot mai acut ca nu mai pot respira, ca ma sufoc. Am fost la o clinica si, in urma unor analize, am aflat ca am o tumora cat toate zilele pe laringe. A aparut de pe urma unei rani pe care o aveam de cativa ani. Adica, de-atunci de cand am urlat o zi si o noapte de disperare ca nu mai am un picior. Urletul ala de moarte mi-a distrus gatul. M-am internat la Spitalul Coltea si dupa cateva zile am intrat in operatie. M-am trezit la reanimare cu o gaura in gat. Am vrut sa-i spun ceva sotiei si... nimic. Nu puteam sa scot nici un sunet. Am crezut ca e din cauza operatiei. "Nu", mi-a zis un doctor, "n-o sa mai poti vorbi niciodata." Mi-a spus-o pe sleau, fara mila. Asa ceva nu se poate! Imi venea iar sa urlu, dar acum nici asta nu mai puteam. Ce-i asta, Doamne? De ce nu ma iei cu totul, de ce trebuie sa ma chinui in halul asta, sa mor putin cate putin? Ce urmeaza sa mai moara din mine? Abia invatasem sa traiesc iar! Abia ma bucuram din nou de viata! Ce pacate am facut, ca sa platesc cu tot infernul asta? Gandeam cu disperare toate intrebarile astea fara sa pot rosti nici un sunet. Simteam parca un cutit in inima si nu puteam sa scot nici macar un scrasnet de durere. Ligia era acolo, langa mine, ma vedea cum imploram din priviri, fara sa inteleaga ce vreau. Voiam indurare, voiam sa ma trezesc din cosmar ori sa mor! Zile la rand am zacut aproape muribund, fara sa misc nici un deget. Nu mai aveam vlaga pentru nimic, totul mi se parea definitiv pierdut. Si totusi, soarele vietii mele, femeia asta buna si rabdatoare ca o sfanta, mi-a dat incet, incet, parca asa, cu pipeta, din nou pofta de viata. Zi de zi imi dadea sa mananc ca unui copil, imi citea la culcare, imi mangaia fruntea, ma spala, ma barbierea. Nu era nimeni s-o ajute, copiii erau in rostul lor, departe de tara. Doar ea mi-a readus, putin cate putin, speranta, doar prin dragostea ei am inviat din nou. Am invatat impreuna un nou "limbaj", al privirii, al gestului, al atingerii. Ne simtim tristetile, oboselile, bucuriile parca mai bine decat atunci cand aveam cuvintele la indemana. Uneori, vorbele incurca, alteori dor sau, de cele mai multe ori, sunt fara miez, gaunoase. Ati vazut, cand ne-a adus cafeaua, am strans-o usor de mana. Ce emotie mai mare poate sa fie decat in felul asta de a spune "multumesc"? Niciodata poate n-am fi aflat toate tainele astea, niciodata n-am fi aflat cat de mult ne iubim. Viata asta e un miracol, oricum ar fi ea! Daca intelegi asta, poti face un vis frumos din orice cosmar. Eu pictez astazi mai mult ca oricand. Anul asta, vreau sa deschid o expozitie la Galeriile de Arta. Am deja cateva lucrari gata. N-as vrea sa le fotografiati. Vreau sa fie o surpriza. Expozitia se va numi "Sunt un om viu". O sa va invit cu drag la vernisaj. Tinem legatura."
Lasa pixul din mana si ofteaza lung, suierand straniu, ca un fluier stricat. Impinge rotile carutului spre mine si imi intinde mana, zambind putin sugubat. E aproape miezul noptii. Dincolo de usa, Ligia inca mai forfoteste. Vine Pastele si are multe de facut. Acum insa, dupa ce voi pleca eu, o sa vina aici, in camera asta, pentru a-l pregati pe el de culcare. Iar el o va strange usor de mana, ca un alt fel de a-i spune "multumesc".
Fotografiile autorului