Premiul Nobel pentru literatura ramane un superlativ absolut, cu toate discutiile starnite an de an, din 1901 incoace, la anuntarea laureatului. Faptul ca editorii romani cei mai buni concureaza in "serii de autor" cu banderola Nobel, obtinuta mai de mult sau mai recent, e benefic pentru cititorii de la noi. Au astfel posibilitatea sa aprecieze singuri cat de meritata sau nu a fost cea mai importanta distinctie literara din lume, sa disocieze motivele conjuncturale de valoarea literara, sa urmareasca devenirea unei opere, sa compare. Despre scriitoarea britanica Doris Lessing se vorbea ca posibila candidata la Nobel inca din 1975, dar abia in 2007, cand avea 88 de ani, juriul Academiei Suedeze a recompensat in sfarsit opera ei monumentala: peste 20 de romane in genuri diferite, de la subiecte istorice, de familie, psihologice, politice, la SF, dar si nuvele, piese de teatru, eseuri, poeme. Era a 11-a femeie din istoria centenara a Premiului (acum sunt 12, cu Herta Mller). Putin tradusa la noi pana in urma cu patru ani - cred ca numai cu volumul "Povestiri africane" - azi avem in seria de autor de la Polirom cinci dintre cartile ei importante si sunt anuntate si altele. Cel mai recent aparut, romanul "Carnetul auriu", dateaza din 1962 si de atunci numele lui Doris Lessing e indisociabil legat de acest titlu care a facut epoca, a fost considerat un fel de biblie a feminismului si a dat nastere unei abundente exegeze. Cititorul roman poate in sfarsit sa inteleaga de ce e "Carnetul auriu" o opera exceptionala din toate punctele de vedere, de la complexitatea tematica la originalitatea novatoare a compozitiei, de la problemele majore ale individului in cautare de sens personal si general, la adecvarea formala a exprimarii unor adevaruri cu privire la relatia ancestrala dintre barbati si femei, parinti si copii, ideologie si practica ei sociala, literara si viata s.a. Desi axat pe framantarile generatiei sale (Doris Lessing e nascuta in 1919) si cu surse evident autobiografice, "Carnetul auriu", cu multiplele dimensiuni, intereseaza si incanta prin virtuozitate si dupa o jumatate de secol fiindca scriitoarea nu voia sa transmita "mesaje", nu era un autor "angajat". Ea spunea istorii despre oameni, povesti de viata. In care intra si emanciparea femeilor, si constiinta lor dureros fragmentata, idealizarea naiva a militantismului comunist si lamurirea care duce la ruptura in anii '50, cand se releva esenta criminala a stalinismului. Intra si vocatia artistica pandita de esec, si relatia de cuplu, greu de mentinut fara mutilari ale personalitatii si multe altele. Ramane proaspat si aspectul de laborator de testare a formelor de scriitura capabile sa exprime complicate interactiuni psihologice si sa lege intre ele diversele tipuri de experiente traite de personajul principal, scriitoarea Anna Wulf. Structura romanului poate parea la inceput derutanta, dar pe parcurs isi dezvaluie uluitoarea capacitate de a spune in mod diferit lucruri diferite despre oameni care nu sunt intr-un singur fel, ci hibrizi. Exista o povestire traditionala, in patru secvente, intitulata "Femei libere", in care protagoniste sunt scriitoarea Anna si prietena ei, actrita Molly, femei nonconformiste, trecute de 30 de ani, divortate si mame, aflate intr-un moment de criza, cand ratarile pe toate planurile (ideologic, profesional, amoros, familial) le fac nefericite.
Intre partile nuvelei, sunt intercalate caietele Annei Wulf, care, dupa un prim roman publicat, se afla in "pana scriitorului", dar isi noteaza materie pentru viitoarele carti in patru carnete de culori diferite. Cel negru e un fel de jurnal de creatie si se refera la Anna-scriitoarea. Carnetul rosu se ocupa de politica, de trecutul comunist si ruptura ei si a tovarasilor ei, in 1954, de aceasta etapa exaltata a vietii lor. In carnetul galben, Anna scrie povesti fictive inspirate din propria experienta, iar intr-un caiet albastru tine un fel de jurnal psihanalitic, o autoscopie. Separand astfel o existenta haotica, cele patru carnete ale scriitoarei cu personalitatea fisurata de crizele traversate sunt reflexul unor diviziuni care pot duce spre alienare, daca literatura n-ar putea sa le dea o coerenta. E ceea ce va cuprinde un ultim caiet, cel auriu, chiar romanul pe care il avem in fata - una din marile carti ale secolului XX. Intrebata daca ii mai place aceasta carte emblematica a ei, Doris Lessing, acum in varsta de 92 de ani, a spus ca o prefera pe ultima, scrisa dupa primirea Nobelului, Alfred si Emily, un roman plasat in timpul primului razboi mondial, in care personaje sunt chiar parintii ei.
Dubravka Ugresic, "Ministerul durerii", traducere de Octavia Nedelcu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 320 pag.
Statisticile spun ca femeile citesc beletristica mai mult decat barbatii si asta nu pentru ca ar avea mai mult timp liber, dimpotriva. Nu stiu daca s-au facut statistici si cu proportia de scriitoare din diverse literaturi nationale, dar pentru cine frecventeaza librariile e evident ca in ultimele decenii numarul lor a crescut foarte, foarte mult. Intr-un eseu celebru din 1928, Virginia Woolf ajungea la concluzia ca, daca vrei sa scrii o opera literara, sunt necesare o renta modica si o camera separata, in care sa te poti incuia pe dinauntru. S-ar parea ca azi aceste conditii sunt mai usor de indeplinit pentru femei, de vreme ce atat de multe se dedica muncii benedictine de a scrie literatura de fictiune, din pura vocatie. Se vede clar si pe lista Premiilor Nobel: jumatate din cele 12 scriitoare care l-au castigat in 110 ani sunt din ultimele doua decenii. (Sigur, e vorba si de "corectitudine politica", dar imi place sa cred ca nu in primul rand). La ora mondializarii, numele unor autoare contemporane fac inconjurul lumii si ajung rapid in traduceri si la noi, convingandu-ne ca isi merita notorietatea. Nu ma refer aici la speciile comerciale de roman, care presupun o reteta prealabila, precum intrigile politiste sau sentimentale, asezonate picant, ci la constructii romanesti originale si complexe, care-si absorb cititorul empatic de oriunde si ii deschid mintea spre experiente de viata adanc semnificative, pana atunci straine. E si cazul croatei Dubravka Ugresic si al romanului pe care vi-l recomand azi. Sexagenara de acum, specializata in literatura comparata la Zagreb, a fost nevoita sa se exileze in 1993: conationalii nu i-au acceptat atitudinea lucid-critica fata de excesele nationaliste ce au dus la razboiul din Iugoslavia. Orbiti de patimi usor manipulabile catre ura, care scoate la iveala bestialitatea din oameni, concetatenii ei au considerat-o "tradatoare" doar fiindca s-a opus rinocerizarii criminale. Stabilita in Occident, Dubravka Ugresic a continuat sa scrie in limba materna romane si eseuri, traduse in peste 20 de tari si mult apreciate atat pentru subiectul lor de fierbinte actualitate, cat si pentru valoarea literara. Cum s-a intamplat si cu alti mari scriitori contemporani din fostele tari comuniste, cititorul roman poate sa o cunoasca doar dupa ce numele ei a atras atentia in Anglia, Franta si SUA, prin romane precum "Muzeul capitularii neconditionate" (1998) si "Ministerul durerii" (2005). Desi intr-o nota precauta autoarea tine sa sublinieze ca subiectul, personajele si situatiile sunt pura fictiune, romanul e evident nutrit din propria experienta, trecuta insa prin filtrele profesoarei de literatura moderna si ale unei sensibilitati vulnerate. Naratoarea, Tania Lucic, dupa ce a stat o vreme la Berlin, ca refugiata din Zagrebul natal devastat de razboi, isi gaseste un post la Universitatea din Amsterdam: trebuie sa predea o disciplina care, oficial, nu mai exista - iugoslavistica. Studentii ei, in mare majoritate si ei fugiti din Iugoslavia destramata, ii urmeaza seminariile doar pentru a-si justifica prezenta in capitala olandeza, unde vor sa-si faca un viitor. Toti acesti emigranti, fiecare cu povestea lui, traiesc intre doua lumi, una din care vor sa se smulga, dar pe care "o trag dupa ei ca pe un slep" si alta in care ar putea sa duca o existenta normala, nu de supravietuitori, cu conditia sa-si taie radacinile din identitatea colectiva careia i-au apartinut. Ceea ce profesoara lor, Tania, nu-i ajuta sa faca, dimpotriva. Predandu-le o limba si o literatura unite odinioara si folosite in Croatia, Serbia, Bosnia si Muntenegru, acum divizate, ea nu face decat sa le accentueze "iugonostalgia" de care vor sa scape. Studentii Taniei vor sa uite, sa se vindece de trecut, sa elimine virusul apartenentei pe care limba si miturile defunctei Iugoslavii il propaga in ei. De aceea isi resping pe rand profesoara, care in final isi pierde postul. Romanul diseca fin strategiile prin care oameni cu identitati sfaramate de razboi incearca sa se reinventeze in exil si e o frumusete din toate punctele de vedere.