De foarte multe ori am intalnit, in drumurile mele, cititori ai revistei "Formula AS", oameni care se bucurau, oameni a caror fata se lumina doar cand auzeau rostit numele revistei. Intr-un sat din Gorj, am gasit pagini din revista cusute pe-o panza innobilata de motive taranesti, pentru a putea fi pastrate mai bine. In apropiere de Fagaras, am vazut articole din revista puse in rama, alaturi de icoane si de manunchiuri sfintite de busuioc. O batrana din Vrancea si-a facut din paginile de spiritualitate ale revistei semne de carte pentru anumite capitole din Biblia ce-i sta la capatai. Am vazut colectia revistei pe rafturile unor farmacii, in bibliotecile unor pensiuni turistice, in case din sate izolate, in care venirea postasului este un eveniment. Am zarit-o in biroul elegant al unui director de mare firma transnationala, dar si pe masa modesta a unor mineri. Trebuie sa recunosc insa ca mai mult decat oricare dintre aceste cazuri m-a impresionat cel al familiei Masca, Melania si Gheorghe Masca, doi cititori atat de impatimiti ai revistei, incat atunci cand au hotarat sa-si schimbe destinul si sa se mute de la oras la sat, printre primele lucruri puse in geamantane a fost revista "Formula AS". Doi clujeni hotarati, care au pus punct existentei de pana atunci si au avut curajul s-o ia de la zero, in loc sa lancezeasca in fata televizorului. N-au luat cu ei in noua viata decat o soba mare de fonta si colectia completa a revistei "Formula AS", incepand cu primul numar. Un gest minunat si neasteptat, care pe noi, truditorii revistei, ne rasplateste pentru munca noastra de aproape doua decenii, dar raspunde si mesajului nostru de dragoste si de solidaritate umana, pe care cititorii ni-l intorc intr-un mod impresionant.
"Strainasii"
Melania si Gheorghe Masca s-au nascut amandoi in satul Gabud, din judetul Alba. Vor implini in curand patruzeci si patru de ani de casatorie. Au locuit treizeci de ani la Cluj si au doi copii care au terminat deja facultatea. Cand s-au pensionat, s-au reintors in satul natal, implinindu-si astfel un vis mai vechi. Din pacate, n-au fost primiti cu prea mare drag. Li s-a spus de la inceput "strainasi", ca si cum neam de neamul lor n-ar fi trait in sat si n-ar fi avut si ei dreptul de a-si primi inapoi pamanturile luate de comunisti. Acest lucru le-a umbrit o vreme zilele. Chiar si la primarie, imi spune Melania, sunt trecuti intr-un dosar special, pe a carui coperta scrie clar, cu litere mari de tipar: "STRAINASII". Ea nu poate intelege deloc cum si de unde a rasarit atata impotrivire fata de ei, atunci cand si-au cerut pamanturile stramosesti inapoi. "Neamul nostru a trait, a lucrat si a murit aici. Parintii mei si ai barbatului meu au lucrat aceste pamanturi, asa ca noi ne-am simtit datori sa nu le lasam in paragina si sa le lucram. Bunicul barbatului meu este cel care a salvat clopotul bisericii in primul Razboi mondial, ascunzandu-l sa nu fie topit si transformat in obuze. Cu alte cuvinte, suntem si noi ai acestui loc, pe care au trait inaintasii nostri, la fel ca oricare om din sat. Si-atunci ma intreb, de ce li s-a parut unora atat de ciudat ca ne-am intors acasa?"
La inceput, unii oameni le-au zis ca sunt nesatui de pamant, ii intrebau la ce le trebuie atata munca, ce vor face cu atata roada, iar dupa ce au imbatranit, ii dispretuiau pentru incrancenarea si hotararea cu care lucrau. Altii ii cainau pentru prostia de a fi parasit orasul si viata usoara de acolo, pentru noroaiele Gabudului. Unii le-au spus ca si-au bagat capul in jug pe degeaba, ca nu vor razbi, ca nu se vor mai putea adapta la greutatile vietii la sat.
"Vai de capul lor", vorbeau despre noi, "uite ce-or ajuns, sa lucre pamantul ca taranii si se tan domni de la Cluj. Or venit aici si rama dealurile Gabudului, ca si cum n-ar avea ce manca, ori de ce sta in fotoliu la televizor. Acuma, lucrurile s-au mai schimbat, nu la unu, nu la doi, la nu stiu cati din sat noi le vindem lapte de la vacile noastre, le dam varza din gradina, fasole, rosii, tot ce au nevoie. Si asta, pentru ca muncim de dimineata pana seara, nu cu ura, nu cu spaima, ci cu drag de pamantul pe care l-am mostenit. Avem tot ce ne trebuie ca sa traim noi si copiii de la Cluj. Si ne mai ramane sa dam si la altii. Dupa treizeci de ani petrecuti la oras, eu nu pot sa zic acuma ca stiu sa muncesc mai bine decat satenii care asta au facut toata viata, dar pot oricand sa demonstrez ca gradina noastra este lucrata mai temeinic. Cred insa ca cel mai important este ca eu nu m-am simtit niciodata strainasa, cand am lucrat in gradina sau cand am ingrijit animalele. Si nici n-aveam cum, cata vreme am pornit la drum cu drag de munca si cu incredere ca putem face ce ne-am propus. Am fi putut si noi vinde pamantul mostenit, asa cum au facut multi, dupa ce l-au luat inapoi. Dar eu stiu invatatura veche a parintilor nostri, care spuneau ca atunci cand ti-ai vandut pamantul, ti-ai vandut si sufletul".
Casa
S-au asezat la marginea satului, intr-un loc ce se numeste "Dupa coasta". Ridicata pe muchia unui deal, casa lor are in spate o padure tanara, ce sta acum sa inmugureasca, iar in fata, campuri nesfarsite, arate de curand. Mirosul proaspat al brazdelor negre ajunge pana la noi, impreuna cu primii fluturi, dezmortiti bezmetic din ingheturile tarzii ale acestei primaveri. Nu e o casa mare, are doar doua incaperi si-un pridvor larg, dar primeste atata lumina din toate partile, incat este ca si cum soarele n-ar rasari decat pentru ea. "N-aveam nimic, cand ne-am apucat de lucru. Am lasat totul in casa de la Cluj. Si chiar daca am fi vrut sa aducem ceva de acolo, nu aveam unde sa punem nimica. N-aveam decat dorinta de a gasi un loc in care sa ne retragem la anii pensiei. Si l-am gasit aici, la marginea satului si a pamanturilor mostenite de la parinti. Am adunat mai intai pietre de rau si am facut fundatia, doar din pietre, fara betoane, fara alte intarituri. Apoi am facut scheletul din lemn si numai dupa aceea am inceput sa bulgarim lut si sa facem peretii din chirpici. N-avem pensii mari, asa ca multe materiale le-am luat la a doua mana, din demolari. Ca sa ridicam cabana asta am tinut, cum spun batranii, am tinut cu zece noduri fiecare banut. Mare bucurie am avut cand am putut, in sfarsit, sa intram in casa noua. Numai cei care si-au ridicat casele cu mainile lor ma pot intelege".
Sa lasi casa in oras, la Cluj, si sa te muti intr-o margine de sat, nu e o hotarare usor de luat. Sa pleci de la conditii normale de viata si sa te muti mai intai intr-o pivnita, sa te speli in lighean si sa stai fara curent ani de-a randul inseamna sa ai mare dor si drag pentru ceva ce n-ai gasit la oras. S-o iei de la zero, de la nimic, fara sa-ti para rau de ceea ce ai lasat in urma, inseamna sa crezi in puterile tale si in ceea ce vrei sa faci. Si oamenii acestia tocmai asta au vrut. Sa-si schimbe viata. Sa traiasca din plin si sa-si implineasca toate visele si dorintele planuite inca din tinerete. Si Dumnezeu le-a tinut partea, pentru ca in tot ceea ce au inceput au pus la temelie rugaciunea.
Tovarasi de drum
Bem cafeaua pregatita de barbatul casei si adusa la masa cu protocol si mare grija, ca pentru oaspeti veniti de departe. Stam in jurul unei mese pe care sunt rasfirate revistele "cele mai iubite si mai dorite", cele care sunt puse intr-un teanc separat si recitite din cand in cand, pentru a-si aduce aminte de oameni, intamplari si locuri din cine stie ce colt al tarii. Cum a fost prima intalnire cu "Formula AS"? Mai tin minte cand au cumparat-o prima oara? De ce au continuat sa o cumpere? Ce le place cel mai mult in revista? Ce citesc mai intai? Intrebarile curg una dupa alta si raspunsurile nu se lasa asteptate. Melania Masca, femeia asta care mi-a marturisit ca e timida si ca nu-i place sa iasa in lume, ca se simte mai bine cand citeste o carte, in loc sa se uite la mizeriile de la televizor, reuseste sa ma convinga, din cateva vorbe doar, ca e o cititoare foarte atenta si un martor avizat al felului in care revista a evoluat de-a lungul anilor. N-am sa repet tot ce mi-a spus, pentru ca s-ar putea intampla sa para lipsite de modestie vorbele mele. Pot sa va spun doar ca Melania mai tine minte ziua in care a cumparat primul numar al revistei. Elegant si sobru, in alb-negru, "ca si cum ar fi fost gata de bal". Mai tine minte ca l-a luat de pe taraba si a stat acolo in picioare si l-a rasfoit, ca sa vada daca "se merita" sa-l ia. Si "s-a meritat"! De aproape douazeci de ani, saptamana de saptamana, iarna sau vara, primavara sau toamna, indiferent de anotimp si de griji, de suparari sau de bucurii, revista aceasta a fost mereu pe masa lor, uneori cumparata in dublu exemplar, si de parinti, dar si de copii. Mai bine sa fie, decat sa n-o mai poti gasi la chiosc a doua zi! A fost ca un tovaras de drum, vreme de atatia ani, un tovaras care i-a ajutat sa razbeasca in momentele in care le-a fost greu. Greu cu sanatatea, greu cu gandurile, greu cu banii. "Pentru toate grijile revista asta are o reteta, e ca un balsam care te alina", spune Melania frunzarind usor revistele asezate pe masa. Iar Gheorghe, barbatul ei, da din cap aprobator si-mi spune razand ca pentru el programul e simplu, caci are deja calendarul muncilor de primavara, de vara si de toamna, facut dupa revista, pentru ca nevasta il pune sa adune acele flori si plante din padurea de langa casa, despre care ea citeste in fiecare saptamana in "Formula AS". Pentru Gheorghe Masca nu exista luna aprilie sau mai, iulie ori septembrie, ci luna papadiei, a urzicii, a socului, a cimbrisorului si tot asa, pana la toamna si pana la iarna, si nici atunci nu e sigur ca poate sta linistit, caci si atunci sunt de cules, cu siguranta, licheni si muschi, ori ceva scoarta de copaci.
Cand au plecat de acasa, de la Cluj, adica atunci cand au hotarat sa-si schimbe viata si sa se mute in satul in care s-au nascut, n-au luat cu ei decat o soba, ca sa-i apere de frig, si colectia intreaga a revistei "Formula AS", ca sa le tina de urat, cand singuratatea e prea apasatoare, ori serile sunt prea lungi. Soba data cu bronz alb troneaza in mijlocul peretelui din camera mare, revista sta vrafuri, vrafuri, pe rafturile din camara, pe dulap, pe scaune. Acestia au fost tovarasii de drum pe care i-au luat cu ei, atunci cand au hotarat sa porneasca o noua viata. La focul din soba isi incalzesc mainile, prin paginile revistei isi incalzesc sufletul. Iar cand posta n-a mai adus revista in Gabud, Melania a rugat-o pe fiica ei sa i-o aduca, saptamanal, cu masina din Cluj. Doua sute de kilometri, pentru ca "Formula AS" sa poposeasca in satul acela pierdut din inima Trasilvaniei. Sa ajunga la locul ei, pe masa, vegheata de-un ceai de menta si o pereche de ochelari. E caldura aceea nelamurita, inefabila, care traieste in vorbele adevarate, simtite, asezate pe hartie. Vorbele celor ce scriu pentru cei ce citesc, vorbe care se aduna, se inlantuie si se transforma intr-o punte ce ne leaga si ne ajuta sa ne simtim si sa fim acasa, ori de cate ori, langa cana de ceai se afla "Formula AS". O punte care leaga oameni ce nu s-au vazut si poate nu se vor vedea niciodata, dar care au in comun credinta in bine si in Dumnezeu, sinceritatea si afectiunea, dragul de tara si mandria de a purta numele de roman. Si printre multe, multe altele, si bucuria pura a primaverii.