Multe se spun despre Rapa lui Coroi, o oaza de singuratate pazita, din doua parti, de doua mari cetati calugaresti: Sihastria si Sihla. O pustie a calugarilor, loc de incercare a rugaciunii lor isihaste, misterios si plin de cotloane secrete, in care se zice ca, odata asezat cu genunchii si grumajii plecati la rugaciune, nimeni nu te mai vede si nimic nu te mai atinge - nici gerul, nici foamea, nici bolile. Chiar si parintele Cleopa (cel care a strabatut la pas toti muntii Moldovei) recunostea sfintenia locului si, cand intra in poiana lui Coroi, avea grija sa se descalte de opincile lui ciobanesti, emotionat ca picioarele lui calcau numai si numai pe oseminte de mari cuviosi. In acel loc s-au stins in floarea varstei fratii lui cei buni, frati de sange: rasoforul Vasile si monahul Gherasim Ilie - amandoi postitori aprigi; amandoi plecati in mare graba la cele vesnice, avand aceeasi varsta, de 29 de ani, si acelasi drag de liniste, de rugaciune, de isihasm.
Marii rugatori ai infranarii
Putini oameni stiu ca parintele Cleopa a mai avut noua frati, iar cu doi din ei, Gherasim si Vasile, s-a calugarit deodata si a sihastrit intre Sihastria si Sihla, dupa ce staretul Ioanichie Moroi i-a pus sa stea la poarta manastirii si sa dea cu nuiaua intr-o cioata de copac. La sfarsit, dupa trei zile, staretul i-a chemat la el si i-a intrebat: "A zis ceva cioata? S-a plans ea de frig? S-a plans ca n-are de mancare?... Ei, de-acu' inainte asa sa faceti si voi, daca vreti calugaria". Incins cu brau lat de lana si sprijinit in nelipsita lui boata de pastor, parintele Cleopa le vorbea oamenilor simplu si direct, pe "limba lui de tarana". Le vorbea si ii invata intruna, chiar si cand tacea sau ii mustra cu privirea, dincolo de cuvinte sau alte mirari lumesti. Intr-un singur loc se oprea cu lacrimile in gatlej, prefacandu-se ca-si trage sufletul - atunci cand, din bulboana aducerii aminte, aparea poiana Rapei lui Coroi, unde, rugandu-se neincetat, invata graiul padurii, dadea nume la copaci si tufisuri sau imblanzea pasarele cu soapte si firimituri de paine.
In Postul Pastelui, sub cerul liber
Parintele Vasile Ailioaie, parohul bisericii Podeanu din Bucuresti, l-a cunoscut bine pe parintele Cleopa, ba chiar a si copilarit in preajma lui. Credincios de mic si nepot al staretului Caliopie Apetrei, parintele a avut parte de sfintenia si mangaierea celor mai mari duhovnici: Ilie Cleopa, Paisie Olaru (aproape orb, dar vazator cu duhul), Partenie Buscu (nasul de calugarie al Patriarhului Teoctist) sau Elefterie Mihale - medic, exorcist si mare practicant al " calcaturii calugaresti".
Multe l-au impresionat pe parintele la Sihastria: convoaiele nesfarsite de credinciosi ce se perindau pe la usile batranilor, slujbele nocturne de Sfantul Maslu, sau solemnele rugaciuni de dezlegare ale Sfantului Vasile, rostite apasat si poruncitor, la lumina mistica si abia lamurita a lumanarilor. Nimic nu se putea compara insa cu clocotul si pregatirile pentru marea sarbatoare a Pastilor; cu emotia, amploarea si profunzimea Postului Mare. Si acum, parintele Ailioaie pastreaza ca pe niste praznicare sfinte imaginea monahilor transfigurati in rugaciune, frumusetea slujbelor de miezonoptica si linistea pastoasa a amiezelor de primavara, cand, cu o saptamana inaintea Postului cel Mare, siruri intregi de calugari se furisau tacut spre Rapa lui Coroi, fiecare avand cu sine doar o cruce, o Psaltire si cativa posmagi. Erau marii rugatori ai manastirii, calugarii cei mai intariti, barbatii infranarii, care puteau sa treaca toate cele 40 de zile ale Postului sub cerul liber - fara mancare si fara adapost. Oameni simpli si tacuti. Oameni aparent firavi si batrani. Monahi obisnuiti si, uneori, fara multa stiinta de carte, se pregateau pentru Invierea lui Hristos, plangandu-si pacatele si gustand o data in zi din posmagi - putin, sfios, ca din anafura.
Cuviosul Caliopie
In fiecare Post al Pastelui, cuviosul Caliopie Apetrei era nelipsit printre marii postitori ai Sihastriei, care, ca niste umbre fara nume, se indreptau spre bordeiele lor secrete din Rapa lui Coroi. Oricat s-ar fi ascuns privirii si ar fi umblat cu fereala, era cu neputinta sa nu-l observi pe Caliopie, sa nu iei seama la acest urias naiv si bland - un munte de om, refugiat intr-un suflet de copil, un anahoret cu minte de teolog, care a plecat sa se roage in Rapa lui Coroi pentru o noapte si a ramas acolo jumatate de an, pentru ca la intoarcere sa recunoasca in fata fratilor adunati sa-l judece ca nu si-a dat seama cat de repede trecuse timpul.
Parintele Ailioaie il pomeneste mereu cu emotie pe cuviosul Caliopie. Ii mangaie chipul din departarea timpului, fara sa uite vreodata ziua cand unchiul Caliopie Apetrei s-a intors din Rapa lui Coroi si toata obstea a pornit sa-l judece pentru trufia de a fi plecat de capul lui in pustie, cerand chiar sa fie dat afara din manastirea Sihastriei, in timp ce cuviosul, asa mare cum era, a izbucnit in lacrimi ca un copil si, fara sa mai stea pe ganduri, s-a intins pe pragul trapezei cu fata in jos, repetand intruna: "Iertati fratilor pe mine, pacatosul, caci n-am facut ascultare si m-am crezut un sfant". Asa a stat Caliopie Apetrei mai multe saptamani, ca la sfarsit, parintele Cleopa sa-l cheme la el, sa-l propuna staret in locul lui si sa recunoasca in fata obstii ca el i-a dat binecuvantarea sa plece din manastire, dar a tacut, pentru a-i vadi lui Caliopie credinta si rabdarea, asa cum se cade pentru un calugar si asa cum, la randul sau, facuse cu el marele egumen Vichentie Moroi.
Devenit staret si arhimandrit, Caliopie Apetrei nu a mai plecat in pustie. A poruncit doar sa i se construiasca o noua chilie, cu fereastra orientata chiar spre Rapa lui Coroi, o fereastra de la care putea sa zareasca si sa mangaie cu privirea, in fiecare dimineata, locul in care, cautandu-se pe sine, l-a gasit pe Dumnezeu.
Plecat la cele vesnice inainte sa implineasca 50 de ani, Caliopie Apetrei se silea in toate - in munca staretiei si in plangerea pacatelor, mai ales. Stiind parca ce destin il asteapta, isi lua adeseori nepotul in chilia lui si ii spunea tot felul de povesti. Se grabea sa-i lase drept mostenire agoniseala lui, amintirile si toate incercarile vietii, vorbind despre chemarea si treptele calugariei, despre marea putere spirituala a Sihastriei si despre sfintii pe care i-a cunoscut, inclusiv pe fratele parintelui Cleopa, Gherasim Ilie (care isi facuse patul intr-un sicriu), sau pe Mos Gheorghe Lazar - taranul care stia Psaltirea pe de rost si toata viata a umblat fara incaltari sau caciula, chiar si pe timp de iarna, pedepsindu-se astfel ca, din neatentie, calcase candva pe un pui de pasare cazut din cuib.
Stia multe cuviosul Caliopie Apetrei despre viata de calugar, despre viata in general. Daca il intrebai de ce au disparut marii duhovnici, iti raspundea cu mare intelepciune ca "intr-adevar, nu mai avem duhovnici vestiti, dar nici credinciosii nu mai sunt cum erau odata". Apoi ofta din adancul inimii si isi amintea de anii tineretii, petrecuti in singuratatea chiliei sau la Rapa lui Coroi, unde i-a intalnit pe Sfantul Ioan-Episcopul cel Minunat sau pe Isidora Pustnica, cea care, timp de 37 de ani, a tras clopotul in muntii Sihlei, chemand pustnicii la rugaciune in fiecare miez de noapte, fara ca cineva sa o vada la fata.
Staretul Caliopie Apetrei simtea, inca de pe atunci, ca s-au sleit credinta si ravna oamenilor, ca mersul lumii s-a schimbat pentru totdeauna. Vremea marilor postitori si a sfintilor fara nume s-a incheiat. Vremea anahoretilor batrani, care posteau "cu painea pe masa" devine tot mai departe. Vremea lui Ioan Episcopul, cel care a trecut Nistrul pe o scandura si s-a ascuns apoi in Rapa lui Coroi, pentru a-i iesi in cale lui Cleopa si a-i anunta drumul cel lung (moartea) ce-l astepta pe fratele sau, Gherasim Ilie. Vremea unui Vichentie Malau, calugarit cu intreaga lui familie (tatal Dometian, mama Migalusa, dimpreuna cu copiii), cel care i-a pus mana pe grumaji lui Cleopa si i-a zis: "Rabdare, rabdare si iar rabdare. Si cand termini rabdarea, o iei de la capat", iar monahul Cleopa a intrebat: "Pana cand, parinte?" si parintele Vichentie i-a raspuns: "Pana la poarta mormantului si dincolo de ea".
Cei trei frati calugari
Insusi parintele Cleopa povesteste intamplarea si nu uita sa adauge vorbele de Pateric ale batranului Vichentie Malau, pe care le repeta oricarui ucenic: "Lucrul tau sa fie facut cu sfintenie. Cuvantul tau, intelept si dres cu sare. Rugaciunea ta, curata ca ceara si fierbinte ca jaratecul, iar chilia ta, simpla ca o pestera si curata ca o biserica", acelasi Cleopa, marele postitor si duhovnic caruia pustnicul Gherasim (fratele lui de sange) i-a lasat cateva randuri, inainte sa fie gasit fara suflare, in grota de la Rapa lui Coroi: "Iubitul meu frate, Constantin, sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe mine pacatosul, la sfintele rugaciuni. Caci si eu cu lacrimi multe m-am rugat lui Dumnezeu pentru tine si pentru toti fratii, sa va aduca Domnul pe calea Mantuirii".
A avut dreptate monahul Gherasim sa scrie ce a scris. Toata spusa lui s-a implinit. Si el, si Vasile Ilie s-au calugarit in aceeasi zi, in acelasi an: 1929. Si el, si rasoforul Vasile Ilie au murit la 29 de ani. Fratele lor, Cleopa, a trait cat pentru amandoi la un loc. Saptezeci de ani mai tarziu, in 1998, la 86 de ani, parintele Cleopa isi dadea duhul in bratele lui Hristos. In ziua inmormantarii (isi amintesc si acum credinciosii), curtea manastirii, cerdacurile, drumul spre cimitir si locurile dimprejur au devenit neincapatoare si, in mod ciudat, in cimitir nu a trebuit sa se arunce nici macar o lopata de pamant peste sicriul parintelui Cleopa. Credinciosii l-au invelit in tarana cu mainile, pana ce groapa a disparut. Pamantul, parte din trupul preotului, tamaduieste acum pe credinciosii ce il folosesc, cum dau marturie ucenicii si toti cei care nu au incetat nici o clipa sa-l iubeasca pe Mos Putregai - marele si neclintitul in credinta Ilie Cleopa.