"Un dar de la Dumnezeu"
- Se intampla destul de rar ca o actrita de teatru sa se transforme intr-un regizor de mare succes. Ce v-a determinat sa va mutati din prim-planul scenei in spatele ei? O oferta prea saraca de roluri mari? Varsta? Teama de singuratate?
- Cred ca toti marii regizori au fost mai intai actori, si spun asta nu pentru ca eu as fi un mare regizor. Nu trebuie sa se intample ceva deosebit, ceva la nivel de karma, ca sa-ti doresti sa faci si profesia de regizor. Pur si simplu, simti la un moment dat ca ai nevoie de mai mult, ca vrei sa gasesti si alte punti de comunicare cu lumea inconjuratoare... La mine, insa, totul a pornit de la o intamplare. Am primit de la o tanara regizoare o piesa de teatru pentru a o citi si a juca rolul principal in ea. Mi-au placut si piesa si rolul, si am spus: da. Dupa doua repetitii, insa, regizoarea m-a sunat si m-a rugat sa nu ma supar, dar ea nu vrea sa mai monteze piesa, pentru ca are impresia ca eu sunt prea pretentioasa. M-am asigurat ca este sincera si hotarata sa renunte si am continuat proiectul de una singura, intr-o dubla calitate: aceea de regizor si de actrita. Am avut un mare succes! Un succes produs intr-un moment dramatic al vietii mele, cand tocmai imi pierdusem sotul. Dar Dumnezeu mi-a dat putere si am avut forta sa duc spectacolul pana la sfarsit. Un spectacol pentru care am primit numai note de 10. Am considerat ca a fost un dar ceresc, pe care trebuie sa-l pastrez cu mare grija, si pentru care nu incetez sa-i multumesc lui Dumnezeu. Desigur, la inceput nu mi-a fost usor. Pentru o femeie-regizor, mai ales la varsta la care am inceput eu sa fac aceasta profesie, a fost foarte greu.
In ce priveste lipsa de roluri, aici sunt multe de spus. Actorul are o viata grea, indiferent de talentul cu care a fost harazit. Ca sa fie vazut, el trebuie sa fie distribuit, iar ca sa fie distribuit, nu intotdeauna ajunge talentul pe care-l are. Trebuie sa stie sa se umileasca, sa invete sa fie las si lingusitor. Managerii teatrelor mai rar sunt niste oameni de cultura, care sa gandeasca un repertoriu pentru trupa lor. Deseori, ei se transforma in niste functionari aroganti, care "ingroapa" de vii actorii.
- Inainte de '89, straluceati, in egala masura, pe scena teatrului si pe micul ecran. Care sunt cele mai frumoase amintiri de atunci? Oare teatrul de azi il egaleaza pe cel dinainte de '89?
- Inainte de '89, teatrul era ingradit de atatea si atatea lucruri... si totusi, a fost o perioada stralucitoare, cand actorii erau mai respectati si mai iubiti ca acum. Era un privilegiu sa fii actor. Era mai mult profesionalism si mai putin amatorism. Astazi, doar cine nu vrea nu este actor. Televiziunile folosesc cu precadere amatorii, din care fac staruri peste noapte... Eu nu incurajez neprofesionistii si nici impostura. Lucrez doar cu oameni talentati, care au muncit pentru aceasta profesie si care au dreptul sa se numeasca actori. In ce priveste perioada dinainte de '89... adevarat, au fost ani extrem de fertili, am jucat mult, si pe scena, si in televiziune, dar niciodata nu este destul pentru un actor care vrea sa ramana in sufletul si in constiinta publicului. Nu am facut film, si asta ma macina si acum. Filmul reprezinta "urmele" pe care cred ca este necesar sa le lasam dupa noi. Imaginile televiziunilor sunt proaste si se sterg, in schimb, filmul ramane.
In familie, sub luminile reflectoarelor
- In toate spectacolele pe care le puneti in scena, rolul principal este interpretat de fiul dumneavoastra, Tudor Chirila, un actor si un muzician cu personalitate distincta. Nu va e greu sa lucrati impreuna? Baietilor nu prea le place sa fie condusi de mame...
- Tudor nu joaca singur in piesele mele, este inconjurat de multi alti actori tineri foarte talentati, pe care i-am distribuit in roluri la fel de importante, cu care am lucrat, si care s-au lansat cu spectacolele mele. De fiecare data cand doi oameni din aceeasi familie joaca sau colaboreaza impreuna, se nasc intrebari insidioase. Raspunsul meu este foarte simplu, l-a dat si Al Pacino candva: "Este mai interesant sa lucrezi cu oameni pe care ii stii, de aceea multe familii joaca impreuna. Este ca si cum ai lucra la trapez, unul depinde de celalalt, si cand cunosti toanele si ritmul celuilalt, poti realiza lucruri minunate impreuna".
- Fiindca multi dintre cititorii revistei noastre sunt admiratori infocati ai lui Tudor Chirila, v-am ruga sa ne spuneti ce admirati cel mai mult la el?
- Nu este simplu sa lucrezi cu Tudor. Este capricios. Stie si el asta. Ca orice artist, este vesnic nemultumit, isi cauta in permanenta drumul si are impresia ca nu face destul! Dar este si motivul pentru care il admir. In el, ca in orice geaman, exista mai multi oameni, dar cel care invinge aproape intotdeauna este cel cinstit si foarte inteligent.
La inceput ne-a fost foarte greu in repetitii, ne certam destul de mult, dar cu timpul, lucrurile s-au asezat. Daca reprosez ceva acestei generatii, este lipsa de respect pentru aceasta profesie, aroganta si goana dupa efemer..! Se implica in nenumarate proiecte deodata, le incurca pe toate, si daca intre timp au primit o oferta mai tentanta, te tradeaza foarte usor. Actorii sunt stalpii teatrului, ei trebuie sa vina primii si sa plece ultimii. Dar, din pacate, ei vin ultimii si pleaca primii. Teatrului romanesc ii lipsesc scoala si familia.
Departe de presa dezlantuita
- Va gasiti loc in lumea care va inconjoara? Puteti comunica cu cei mai tineri ca dvs.? Nu vi se pare ca relatiile omenesti se racesc?
- Pot comunica cu oamenii de orice varsta, stiu sa ii adun chiar si pe cei tineri si sa ii conving, ma bucur de acest har. Nu cred in generatii, doar in personalitati. Cred ca pe oameni nu ii desparte neaparat varsta, ci educatia si cultura. S-au sarit etape importante in viata tinerilor din ziua de azi. Degeaba ne plangem ca blocurile inalte stau sa cada si ca la primul cutremur va fi vai si amar, daca etajele 4 si 5 lipsesc cu desavarsire. Si tot in legatura cu etica profesionala, eu cred ca un artist trebuie sa se tina departe de o anumita parte a presei, sa fie cat se poate de zgarcit cu aparitiile in public, ca sa fie perceput doar prin profesia pe care o face pe scena sau in film, si nu prin viata din spatele cortinei. Din pacate, traim intr-o lume in care nu esti promovat ca artist decat daca apari, indiferent unde si in ce conjunctura. M-am tinut departe de aceasta lume si, mai ales, de presa de scandal, de televiziunile care gandesc programele doar prin prisma ratingului. Desigur, exista riscul de a fi uitat, dar eu mi l-am asumat. Ma bucur ca pot trece strada ca o persoana oarecare, ca pot privi oamenii, ca-mi pot cumpara ziare, carti si flori, sau ca pot sta de vorba cu Ionica, baiatul care vinde presa la coltul strazii mele, despre fotbal si despre teatru.
- Ati fost sotia regretatului Ioan Chirila, un extraordinar jurnalist si scriitor sportiv. Personalitati atat de puternice ca a lui si-ar fi gasit astazi loc in mass-media romaneasca, destul de anemica in a promova valori?
- Ioan Chirila, cu prilejul unui premiu pe care l-a luat cu foarte putin timp inainte de a parasi aceasta lume, a spus: "Dupa ce eu nu o sa mai fiu, nici fotbal nu o sa mai fie". El ar fi continuat probabil sa scrie si sa povesteasca in stilul sau personal, incercand sa schimbe lumea.
"Traim cu totii marea singuratate"
- Cu siguranta ca activitatea dumneavoastra teatrala nu va lasa prea mult timp liber pentru statul cu ochii pierduti pe geam. Ce faceti, totusi, cand se apropie singuratatea? Fugiti de ea sau o acceptati?
- Toti suntem singuri, intr-un fel sau altul, acum mai mult decat oricand. Este si tema ultimului meu spectacol, "O lume pe dos". Dar eu nu sunt mai singura decat toti ceilalti oameni din jurul meu, tineri sau varstnici. Traim cu totii marea singuratate. Atata vreme cat exista amintirile, cartile, plantele, teatrul, si nu in ultimul rand, propriii tai copii, singuratatea mea este mai mica decat a altora din jurul meu.
- A venit primavara si inimile noastre inmuguresc fara sa ne intrebe. Sufleteste, sunteti in ton cu anotimpul sau... spuneti "pas"?
- Iarina este un diminutiv de la Iaroslava, care inseamna "Slava Primaverii". Cum as putea sa nu iubesc primavara si sa nu ma bucur de venirea ei, cu un asemenea nume?! Intotdeauna exista cineva mai tanar decat noi sau mai varstnic decat noi. Am varsta lui Al Pacino, care inca face filme, a Arianei Mnouchkine, care inca nu a obosit sa conduca "Le theatre du Soleil", sunt putin mai tanara decat Sophia Loren, dar la fel de atenta ca ea, sa imbatranesc frumos, fara sa fi facut insa nici o operatie estetica. Parul meu insa este tot rosu! Incerc sa traiesc, si nu doar sa exist!
Foto: ALEXANDRA SANDU
P.S. Pe Iarina Demian o puteti revedea pe scena in spectacolul "O lume pe dos", la Sala ArCuB, in data de 9 aprilie 2011.