- Sa denumim mai intai corect lucrurile, cum ne cere Confucius: nu toata presa arunca in derizoriu dezvaluirile Wikileaks, ci doar trusturile media ale mogulilor; nu toti politicienii le iau in zeflemea, ci doar cei care apar intr-o lumina defavorabila. De cand a izbucnit scandalul Wikileaks, televiziunile "de stiri" si politicienii subordonati mogulilor se straduiesc sa ne convinga ca nu merita sa ne ocupam de ele, ca nu aduc nimic nou, ca sunt scrise de niste neaveniti - desi o diploma la Indiana University valoreaza mai mult decat una acordata de "fabricile de diplome" din Romania -, iar cei care au stat de vorba cu diplomatii americani ar fi de-a dreptul niste turnatori - desi diplomatii de pretutindeni se intalnesc cu personalitatile publice din tarile in care lucreaza. Substratul acestei strategii de imagine este, evident, dorinta de a abate atentia publicului de la cele cateva concluzii care se impun, si anume, ca SUA sunt interesate de instituirea unui stat de drept autentic in Romania, de stabilitatea politica a tarii si de pastrarea ei in cadrul NATO si al UE, adica in afara sferei de influenta rusesti. Oligarhii, in schimb, dupa ce nu au reusit sa blocheze aderarea la structurile euroatlantice, promoveaza in continuare interesele anumitor tabere rusesti - caci nu putem garanta ca sunt cu adevarat recunoscuti de Kremlin. Interesul oligarhilor este, asadar, de a escamota mesajul pe care-l putem desprinde din telegramele ambasadorului Taubman si ale colaboratorilor sai, si anume, ca Statele Unite au validat un anumit model de comportament politic, care nu este al PSD si PNL, si ca sunt ingrijorate de manevrele politice ale politicienilor comandati de oligarhi, cum a fost de pilda tentativa de suspendare a presedintelui Traian Basescu. Totodata, existenta unei "partide ruse", cum a numit-o Dragos Aligica, nu mai poate fi ascunsa. Or, presa romaneasca era destul de timida in identificarea ei, poate si pentru ca multi ziaristi se simt jenati ca au lucrat sau lucreaza in solda oligarhilor pro-sovietici. Intr-adevar, ne putem bucura ca Statele Unite sunt interesate de parteneriatul cu Romania si este bine sa ne amintim ca aceasta optica nu i se datoreaza lui Barack Obama, ci lui George W. Bush. Mai important este, insa, sa privim actualele evolutii politice, prin prisma criteriilor pe care le aplica aliatii nostri americani. Cum apare in aceasta optica, de pilda, impunitatea de care se bucura personaje ca Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu? Dar retorica politica a domnilor Ponta si Antonescu? In sfarsit, daca ne dorim continuarea acestui parteneriat cu SUA, ar trebui sa ne gandim ca el nu va putea continua decat cu lideri care vor corespunde standardelor democratice si vor urmari interesele NATO. Macar regulile jocului sunt clare de acum inainte si nici o interpretare fantezista nu mai este credibila.
2. Dupa ce si-a trimis fregata "Regele Ferdinand" in Marea Mediterana, Romania isi ofera si aeroporturile, pentru trupele tarilor occidentale implicate in razboiul din Libia. Ce pret are onestitatea noastra in a respecta cerintele NATO? Celelalte tari de calibru mai mic (Bulgaria, Ungaria, Slovenia etc.) fac la fel?
- Fiecare tara membra a NATO se supune regulilor comune. Romania este mai mare decat Bulgaria, ca sa nu mai vorbim de Slovenia sau Croatia. In plus, nici nu facem mare lucru: trimitem doar o fregata, ca sa asiguram respectarea embargoului ONU in Libia, adica sa oprim orice nava suspectata ca ar putea transporta armament, fie pentru Gaddafi, fie pentru insurgenti. La drept vorbind, pentru o tara care tinteste sa joace rolul unei puteri regionale, Romania se prezinta modest: nici nu se pune problema sa participam la blocada aeriana cu MIG-urile noastre care cad pe capete. Cand s-a pus problema dotarii fortelor noastre aeriene cu F16 la mana a doua, PNL si PSD au protestat - oficial, pentru ca erau preocupate de cheltuielile militare prea mari, neoficial insa putem suspecta un boicot al proiectului prezidential, pentru ca - dupa cum aflam din Wikileaks - ministrul liberal al apararii de atunci, Teodor Melescanu, ar fi favorizat o alta companie. Interesant este insa ca pacifistii de ieri - PNL si PSD, care incepusera strangerea de semnaturi pentru retragerea trupelor romanesti din Irak - au devenit extrem de belicosi, criticand puterea actuala, pentru rezerva pe care a afisat-o fata de interventia in Libia.
Trebuie, totusi, sa ne hotaram ce vrem sa fim: un actor regional semnificativ sau un stat care conteaza prea putin. In primul caz, ar trebui sa ne dotam armata, in al doilea, ar trebui sa ne multumim sa nu contam, cum nu conteaza Slovenia si Croatia, de pilda. Majoritatea politicienilor romani ar dori sa impace capra prestigiului regional, cu varza reducerii cheltuielilor sau, ca sa folosim alta expresie populara, sa fim si popa, si hot. Acest lucru este posibil, insa, doar in discursul politicienilor autohtoni, nu in NATO - organizatie fata de care Romania, oricum, nu-si indeplineste obligatiile in ceea ce priveste bugetul armatei.
Pentru a face din Romania o putere regionala este nevoie de seriozitate, consecventa si de solidaritate transpartinica, nu de atitudini schizofrenice, in care liderii de partide care se vad viitori prim-ministri sau presedinti tipa, astazi, impotriva implicarii in misiuni externe, pentru a se plange maine ca nu ne avantam cu pieptul gol impotriva lui Gaddafi. Lumea in care traim este prea complicata si prea periculoasa pentru a fi transformata in argument, in lupta USL contra lui Traian Basescu: macar in momentele grele, liderii politici ar putea avea decenta sa se autodepaseasca.