Sta pe un scaun, intre cutiile mari, din carton, lipite cu scotch, facute stiva pe podea. In biblioteca mica nu mai e nici o carte, nici o partitura, nici o lampa din colectia lui celebra. Pe peretele de deasupra pianului stau inca agatate o miniatura japoneza, cu trasaturi fine de tus negru si rosu, si un tablou de Matisse. Sunt singurele lucruri care i-au ramas din casa parinteasca demult desfacuta, din Braila iubita. Sunt si ultimele lucruri pe care le va lua cu sine atunci cand va inchide in urma lui, pentru totdeauna, usa minusculei garsoniere din Banu Manta, in care au trait, intr-un amor nebun, el si muzica de jazz, vreme de mai bine de treizeci de ani. La optzeci de ani, Johnny Raducanu se muta. Intr-o casa cum nu a avut niciodata: cu un dormitor si cu un living mare, in care sa poata canta la pian atunci cand ii vine lui muza, fara sa deranjeze vreun vecin care sa-i bata furios in tevi. Stie ca atat timp cat se mai poate aseza la pian, poate indura orice: chiar si nesuferitele de injectii cu insulina, pe care si le face singur, chiar si dieta vegetariana, chiar si vizitele din ce in ce mai dese la doctor. In primavara asta, Johnny chiar s-a-nnoit: inainte de Pasti va fi in casa noua. Prilej de rascolire printre lucruri si printre amintiri.
Ademeniri
- As vrea sa vorbim, domnule Johnny Raducanu, despre primavara. Legatura noastra, a celor ce traim la oras, cu natura, e atat de anemica, incat aproape ca nu-i mai simtim reinvierea, nu ne mai putem impartasi de sevele datatoare de viata ale primaverii. Traim, mai degraba, din amintiri. Pe cand erati copil si adolescent la Braila, cum venea primavara pe Dunare?
- Pe vremea aceea, Romania avea intregi cele patru anotimpuri, si fiecare din ele avea frumusetea sa. Dar, dintre toate, primavara te naucea! Cand ieseau tigancile cu ghiocei si zambile, cu parfumul lor delicat, cand se insorea putin, se schimba lumina de iarna si adia usor vantul, simteai ca plutesti deasupra pamantului, ca nu-l mai atingi cand mergi. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, asa, o caldura parca de jos in sus, din pamant. Se zbicea campul si mirosea a brazda intoarsa, din care ieseau aburi in fuioare subtiri. Coltul ierbii verde-deschis pe pamantul negru, mugurii care stateau sa plesneasca pe ramuri si pasarile care cantau, unele peste altele, intr-un cor de nestapanit. Ametitoare parfumuri si sunete! Umblai dupa un zambet de fata, dupa un clipit de gene, dupa o unda de parfum lasata in urma de o femeie frumoasa, ca un nebun. Pe urma, mai erau zgomotele. Prin curti, oamenii puneau straturi de ceapa si ridichi, greblau gradinile, curatau tufele de trandafiri si straturile de flori, in care deja lacramioarele, lalelele si narcisele impunsesera, cu varful frunzelor, covorul de frunze uscate, adunate peste ele de cu toamna. Vecinii se strigau peste garduri, prin curti, se sfatuiau asupra vremii sau vorbeau de trebile tarii. Prin usile deschise ale caselor razbateau zgomote de la bucatarie ori se simteau aburi de mancare, mamele-si strigau copiii care fugeau cat ii tineau picioarele la joaca, in ulita mare, liberi, in sfarsit, de prea multe haine si de frigul iernii. Cat am fost copil (mare haimana, pana am inceput sa iau in serios pianul!) mama stia, biata, ca de cum dadea coltul ierbii si pana se usca, in toamna, tarziu, toata ziua stateam afara, la joaca. "Vine, vine primavara..." e unul din primele cantece pe care le-am invatat, si eu, ca orice copil, si pe care-l cantam cu doua degete la pian, ca si "Marsul magarilor", atunci cand mama voia sa arate oaspetilor ce talentat eram eu pe la sase ani. In rest, nu prea ma prindea pe-acasa, decat seara tarziu. Ne duceam in padure sa adunam viorele si lacramioare, sa adulmecam parfumul crud al copacilor inmuguriti, sa ascultam pasarile cantand. Mergeam si pe malul Dunarii, sa o vedem cum curge navalnica, eliberata de sub gheturi, invartejindu-se in ochiuri ce se roteau repede, ametitor. Era o energie telurica, nu solara, cum e vara, o energie de sunete si mirosuri noi, fruste. Era o fericire pentru toata omenirea, ce ne umplea mai cu seama pe noi, adolescentii, facandu-ne sa visam si sa ne intindem aripile ca sa zburam mai departe. Tineretea pulsa in noi si stiam ca viitorul e al nostru si ca puteam sa cucerim lumea intreaga. Minunat anotimp, primavara! Daca nu ne-am reinnoi in primavara, de la haine pana la sperante, ce-ar fi de noi, bieti oameni?
"Ramai sanatoasa cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec!"
- Se simtea primavara si pe strazile frumoasei metropole de pe Dunare? Ce semne risipea prin oras?
- Pe bulevarde, saniile cu clopotei de cu iarna erau inlocuite de trasurile usoare, iar mantourile de blana ale cucoanelor, de taioarele elegante si palariile cu bor ingust si voaleta (cu cat crestea soarele, cu atat se lungea borul palariilor). Lumea iesea la terase si gradini, orchestrele isi recompuneau repertoriul pentru primavara, reincepeau programele teatrelor de vara. Tata isi reinnoia contractele si mergea de primavara pana toamna sa cante la restaurantele hotelurilor de pe Riviera franceza. La terasa unei cofetarii din Braila, intr-o primavara, in timp ce beam o limonada, l-am vazut la o masa alaturata pe ultimul haiduc din Balta Brailei, Terente. Era imbracat la patru ace, frumos si inalt, discuta aprins cu un alt barbat. Am aflat pe urma ca el era, pentru ca in urma lui a venit repede politia, intreband daca a vazut cineva incotro a luat-o. Se spunea ca, in afara banilor negustorilor bogati, fura si femei, cu care traia acolo, in coliba lui de stuf, din balta, unde politia tragea cu tunurile, dar tot nu putea sa-l gaseasca. Mai era ceva, acasa, la Braila: primavara, chiriasii se mutau. Asa ca strazile mahalalelor erau pline de carute cu mobile si cufere, si era o vanzoleala vesela de nedescris. Iaca-ta, acum ma mut si eu! "Ramai sanatoasa, cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec!", cum spunea Toparceanu, in "Balada chiriasului grabit".
- Intr-un oras asa de cosmopolit ca Braila, se simteau sarbatorile Pastilor?
Inainte de Pasti incepea, totdeauna sezonul curateniei mari. Se scutura in case, se varuia, mirosea a var proaspat, a lut, a curat. De Pasti, ne innoiam si noi, copiii: primeam pantofi sport "Batta", cehesti, o minune, sau, uneori, pantofi de lac, negri, o alta minune. Mama, care stia croitorie, ne facea pantaloni "spielhosen", pana la genunchi, in sus cu platca si bretele. Purtam ciorapi trei-sferturi, albi, legati sub genunchi cu un snur cu ciucurasi, asa cum au scotienii. Si sapca din stofa, cu un bumb imbracat in crestet. Trebuia sa fim atenti cu imbracamintea, ca era greu de spalat, si cand mergeam la biserica, de prohod, sa trecem pe sub masa, paseam in varful picioarelor daca erau noroaie.
- Celebrati sarbatoarea in familie?
- Prima zi de Pasti se petrecea in familie, negresit. Veneau neamurile, unchii, matusile, bunicii care mai traiau. Stateam cu totii la masa, cei in varsta ii sfatuiau pe cei tineri, le dadeau directii in viata, ori ii mustrau, daca aveau tendinta de a apuca pe cai gresite. La Braila, in vremea aceea, erau azile de animale, de cai batrani si de caini. Tin minte ca mama facea un tort de morcovi dati prin masina, amestecati cu putina crema. Odata, a scris pe tort: "Pofta buna, cal!". Tin minte ca si-acum! Si eu ma duceam cu alti copii sa le ducem cailor asemenea daruri, de Pasti, ca ingrijitorii ne dadeau voie sa-i mangaiem. Ii priveam cum mananca, si ei ne priveau cu ochi mari si blanzi, si uneori se opreau din mancat, se uitau la noi si faceau asa: "Ptrrrrruuu". De asemenea, parintii mei si alti oameni cu stare faceau danii pentru saraci si pentru azilurile de batrani. Nimeni nu era uitat de Pasti. A treia zi, fratii mei mai mari organizau ceaiuri dansante si, cand am mai crescut, mi-au dat voie sa-i insotesc. Atunci am ascultat eu primele discuri la patefon cu Duke Ellington. In Braila mai era o librarie a unui evreu, Loebel, cum veneai de la Liceul "Balcescu", de unde au iesit multi destepti, in cap cu Nae Ionescu. Daca te duceai la Loebel cu carnetul de note, cum ca esti un elev silitor, aveai acces la toata literatura franceza, gratis. Asta era cultura si felul de a incuraja un copil sa citeasca. Eugen Schilleru, una din marile minti ale neamului romanesc, asa si-a facut mana de scriitor: citind la Loebel! Si multi altii ca el!
Batista alba
- Si dragostea? Plutea in aer, zgandarea in suflete primii fiori?
- In mai incepea sa cante mierla si spectacolul primaverii era deplin. Mierloiul e cel mai grozav cantaret al padurii, sa stii de la mine! Cand mi-am depasit timiditatea si am invitat prima oara o fata la plimbare in parc, cred ca aveam vreo 17 ani, imi amintesc ca ne-am asezat pe o banca si deasupra noastra, in teii din Parcul Mare al Brailei, canta mierla cantecul ei de dragoste. Iar mie imi transpirasera palmele de emotie, si imi infasurasem mana dreapta in batista alba fina pe care o purtam in buzunar, doar ca sa o pot tine pe ea de mana, in continuare. Inima imi batea nebuneste si nu ma gandeam decat cum sa fac sa o sarut! Doamne, parca a fost ieri!
Mai tarziu, cand am venit in Bucuresti, ca student in anii terminali la Conservator, imi amintesc ca mergeam prin Cismigiu, primavara, si tot asa, cantau mierlele, iar perechile de indragostiti calcau usor, sa nu le sperie. Si toti se sarutau, asa, in vazul lumii, cum nu mai vazusem eu acasa, la Braila. Iar inainte de asta, fusesem la Iasi, ca elev la Colegiul de muzica, iar acolo, primavara, am remarcat ca oamenii mergeau in parc, la Copou, si se plimbau citind carti. De literatura grea, nu asa, usurele. Unii citeau in sanscrita si in greaca veche. Au iesit savanti cu nume mari, ori aici, ori in afara, dintre cei pe care i-am cunoscut atunci si se plimbau citind. Ori stateau zile intregi in bibliotecile publice. Si nu-i impingea nimeni, domnule, aveau foamea asta de cultura si de cunoastere. Ei asa traiau, in anii aia grei, de dupa razboi, cu literatura si filosofie. Mari carturari, iesenii! Iar mai apoi, primii ani de studentie i-am facut la Conservatorul de la Cluj. Acolo, chiar in centru, era un cimitir vechi, plin de monumente de marmura si de copaci batrani, ca un parc. Fiind foarte aproape de Conservator, mergeam acolo, stateam pe banca si ascultam pasaretul galagios, singura "galagie" din locul acela al linistii, si noi, studentii, care chicoteam pe banci cu fetele de la un liceu din apropiere. Dar Clujul era un mare centru universitar, care mai avea si doua opere, si doua teatre nationale, in maghiara, respectiv, romana, asa ca ce nu vedeai la una, prindeai la cealalta, ca aveai acces la amandoua institutiile. Pe timpul ala, anii 50 adica, eu n-am vazut niciodata "harmalaie" d-asta nationalista intre unguri si romani. Si toti ma iubeau, fiindca eram regatean. Fetele erau faine, si rumancele, care erau mai emancipate, si unguroaicele. M-am inamorat rau de tot acolo! Nu m-am batut nici cu ungurii, nici cu romanii pentru fete, nici cu altii, pentru ca am invatat destul de devreme ca femeia e cea care alege un barbat, si nu invers!
Amazoane si batai cu flori
- Si Bucurestiul, ce spectacol oferea primavara, in tineretea dvs.?
- La Bucuresti, primavara, pe Calea Victoriei, umblau masini decapotabile, ultima moda, in urma femeilor elegante pluteau amestecate unde de parfum scump, iar eu le urmaream, hipnotizat, picioarele. Lungi, cu glezne subtiri, in pantofi de piele marca "Bali", cu o curelusa ingusta si toc inalt, in ciorapi de matase cu dunga, pasind cu ele de parca tricotau cu doua andrele subtiri, cu pieptul inainte, dar miscand usor si din solduri, intr-un echilibru care pe mine ma ametea. Daca erau cinci sute de femei pe Calea Victoriei, in urma lor adulmecai doua sute de feluri diferite de parfum, toate imbatatoare. Si barbatii foloseau apa de colonie, care mirosea grozav de bine, dupa ce se barbiereau, si de cate doua ori pe zi, "la os". Purtau pantofi "Filitti" (Filitti era pantofarul Curtii Regale, pantofii facuti de el, din cea mai moale piele, costau trei sute de lei si cantareau trei sute de grame. Fix!), palarii de fetru si pardesiu facut la marii croitori de lux. (In ziua de azi, si fetele, si baietii umbla in blugi, ce stiu ei ce e aia eleganta!)
In parcul de langa Palatul Regal si la Sosea, era ca la Paris, in Bois de Boulogne. Amazoane cu cizme inalte de piele maron, pantaloni gri mulati si veston strans pe corp cu fireturi, cu manusi negre, faceau echitatie, pe niste cai superbi, pe care-i struneau cu cravase scurte. La 10 mai era Ziua Regalitatii si se facea parada militara si toata lumea statea pe margine si aplauda. Cand trecea regimentul de cavalerie, ramaneai inmarmurit. Toti inalti, frumosi, cu cizme cu pinteni si mustata subtire, semanau toti cu Gary Cooper, actorul american, idolul femeilor de-atunci. Daca nu stiai ce e aia 10 Mai, sarbatoarea asta avea aerul ca e o veselie spontana, institutia regala nu se facea vizibila, ci era o aparitie discreta. Apoi, tot in mai, incepeau bataile cu flori de la Sosea. Daca era aniversarea cuiva, sau o nunta, ori o petrecere, mormane de flori erau aruncate dintr-o trasura in alta, dintr-o masina decapotabila in alta, ce treceau in sensuri opuse, mergand incet, anume, pentru acest adorabil "ritual". Poate parea bizar astazi, cum sa arunce cineva cu flori in tine, dar lumea era asa de stabila, de linistita, de impacata, si cu atata bucurie curata in suflet, incat vedea asta ca pe un gest de binecuvantare a primaverii, ca o urare de bine din partea naturii, a florilor. Tigancile din Piata Natiunilor, unde era "fief"-ul lor, duceau la Sosea carute cu flori (in anii 30-40, serele de flori din jurul Bucurestilor erau detinute de celebra cantareata, coana Maria Tanase!). Tigancile erau toate frumusele si domnilor care cumparau flori de la ele le puneau o garoafa la butoniera, gratis, si ii blagosloveau sa le mearga bine. De 1 Mai, muncitorii ieseau la iarba verde, imbracati cu pantaloni de stofa, cu jambiere, purtau palarii de fetru, borsaline, si ceas de aur cu lant pe care-l petreceau de cinci ori in buzunarul de la pieptul vestei. Cam asa arata muncitorul de la CFR si de la Posta, pe vremea aia. Erau niste mici gentlemani. Umblau cu manusi. Prin parcuri cantau fanfarele, in chioscuri, copiii ascultau, adunati in jurul lor, cu gurile cascate. Dar erau cuminti si educati, nu ca acum. Sa va povestesc ce am vazut de curand, intr-un parc unde am stat pe o banca, sa ma odihnesc. N-am putut sta prea mult, pentru ca m-am enervat. Erau niste copii care se jucau, tipand cat ii tinea gura, smulgandu-si unul altuia jucariile. Mamele lor ii priveau de pe o banca alaturata si comentau: "Al meu e mai cuminte ca al tau!". "Da", a spus cealalta, cu mandrie, "dar al meu guita mai tare ca al tau!". Fiti atenti, ce exprimare! Da, chiar asa urla, ca un porc injunghiat, micul mitocan ce avea sa creasca mare, cu o asemenea educatie. Asta arata nivelul de civilizatie al societatii de astazi. Inainte, un copil nu avea voie sa intrerupa sau sa caste gura la doi oameni mari care vorbesc. M-am ridicat si am plecat de acolo si am fost trist toata ziua. Ce Romanie a fost inainte, fratilor!... De-aia mi-e dor mie de ea! A ramas numai in mintea mea si-n fotografiile de epoca. Nu cred ca am s-o mai vad inapoi! In 1939, leul era cea mai puternica valuta din Europa. Iti dai seama, daca un vagon de grau romanesc costa 26.000 de lei (iar unul de grau din California costa 10.000 de lei, ca ala era mai prost decat al nostru)! Iar un functionar la posta, de-asta, de cara colete, avea 12.000 lei pe luna, si cu 6.000 se ducea cu nevasta-sa la Venetia, o saptamana.
Cobra lui Gionica
- Idealurile vietii noastre sunt comparate, adesea, cu primavara. Ce va insufletea la inceputul carierei?
- E foarte important ceea ce lasi in urma ta si am fost facut constient de asta, inca din copilarie. La 20 de ani, idealul meu era sa fac ceva util societatii. Si toti cei de varsta mea gandeau la fel. Un sentiment foarte nobil, pe care nu-l mai regasesti la tinerii de astazi. Ei se gandesc numai la folosul propriu. Dar noi, asa eram educati: intai sa faci ceva in folosul societatii. Pentru ca din asta venea apoi si folosul tau. In primul rand, capatai un statut: erai in randul lumii! In rand cu ceilalti. Trebuia sa te lupti, sa fii apreciat, sa avansezi pas cu pas, sa dai tot ce era mai bun din tine. Daca te purtai asa, erai remarcat de sefii tai si ajutat sa avansezi in cariera. Asa m-au indrumat si pe mine mentorii mei, dupa ce au vazut ca dau masura maxima a potentialului meu. Stiam ca daca muncesc, voi fi apreciat. Societatea te aprecia si te selectiona, iti oferea un statut, iti conferea prestanta. Era o selectie "naturala", fara pile, fara relatii. Voiam sa arat ce pot, asta era masura valorii mele umane. Dar, in acelasi timp, era o mitocanie sa nu ai simtul masurii si al respectului, sa te dai mare in fata superiorilor tai, sa "dai drumul la cai". Nu! Trebuia sa vorbesti putin si sa faci mult. Faptele vorbeau pentru tine. Bunul simt era la mare pret! La 20 de ani, generatia mea era puternica, stia ce vrea de la viata. Se vedea pe unde calcam, intelegi? Si, in primul rand, aveam respect pentru persoanele care erau mai mari ca noi, fara sa fie cu carte de vizita la vedere. Adica, chiar daca erau muncitori sau gunoieri, se chema ca au experienta de viata in plus fata de noi. Astia de azi sunt vai de mama lor, nici nu stiu sa-si exprime dorinta de a schimba ceva, daca o au. Acum, tinerii ori sunt blazati, cei inteligenti, ori lichele marunte care sfideaza prin obraznicie si prin modelele de sarlatanie pe care si le aleg sa-i ghideze in viata.
- Ce va doriti, acum, in prag de primavara, domnule Johnny Raducanu?
- Uite, ca vorbeam de masini decapotabile si de batai cu flori, as vrea sa mai conduc o data masina mea din Olanda. Nu pot sa descriu ce sentiment de putere si de libertate ai cand demarezi cu o asemenea masina. O "Cobra" decapotabila, din 1968, o masina foarte scumpa, costa atunci 400.000 de dolari. Nu mai exista decat patru in toata lumea, si una e a mea. Mi-a lasat-o un prieten bun, un olandez cu care eu cantam jazz. El iubea muzica, chiar daca era mare patron, avea cea mai mare fabrica de hartie din Olanda. Eu tot timpul radeam de el si-l faceam "exploatator capitalist", ii spuneam, in gluma, sa vina la noi, sa vada ce-i ala comunismul, care iti ia tot. A murit, saracul, si masina mi-a lasat-o mie, prin testament, chiar daca are doi feciori. E o bijuterie de masina, are bordul din lemn pretios si e foarte rapida. Cand m-a vazut Tiriac cu ea a fost foarte invidios: "Ce-ti trebuie tie asa ceva?", mi-a zis. Am lasat-o acolo, in garajul din casa lui, baietii lui o intretin si, uneori, imi dau telefon sa vada ce mai fac si ma intreaba: "Nea Gionica, putem sa luam si noi masina matale sa dam o tura prin cartier?". Alti rumani imi spun: "Gionica, de ce n-o vinzi, ai fi si tu bogat!...". Nu, nu vreau s-o vand, imi place sa stiu ca e acolo si ma asteapta s-o mai conduc o data. E amintirea mea despre anii frumosi petrecuti acolo. Ei, nu stiu daca voi ajunge sa-mi pun in aplicare dorinta asta, dar o mare bucurie voi avea, totusi, in primavara asta: ma mut in casa noua, eu, o "vechitura", si asta imi da energii noi! Deocamdata, ma bucur ca un copil adulmecand mirosul de var proaspat spoit pe peretii albi, sau trantindu-ma in patul cel nou, cu care voi inlocui canapeaua desfundata ce mi-a fost culcus in ultimii ani si in care mi-am lasat temerile legate de batranete si de boala. Asa ca, de la Pasti incolo, pentru urmatorul interviu, ma vei gasi la alta adresa. Stii cum se spune: "Schimbi locul, schimbi norocul!".
- Sa fie cu noroc, maestre!