Sfantul gazelor
Cei care merg la biserica in mod curent, adica firesc, se insotesc, de fiecare data, pentru participarea la jertfa euharistica, de cei apropiati ai lor, fie ei inca in aceasta lume, fie plecati deja la Domnul. Cu anii, in chip de neevitat, partea din stanga a pomelnicului tau, cu cei vii, mai scade, iar cea din dreapta, cu cei dusi, creste. Horia Bernea a fost unul dintre prietenii dragi pe care, ca sa-i tin aproape, aproape, i-am adaugat la dreapta, si despre care nadajduiesc ca este acum la dreapta lui Dumnezeu.
Intre acesti oameni pe care i-am cunoscut si au trecut dincolo de pragul acestei lumi, sunt destui pentru care as fi gata sa dau marturie, fara nici o ezitare, ca sunt acum sfinti. Nu am aceasta credinta in legatura cu Horia Bernea... Dar, fiecare dintre cei ce au participat la vreo inmormantare au auzit, desigur, cum se canta la slujba de prohodire: "Cu sfintii odihneste, Doamne, pe robul Tau...". Si se face rugaciunea asta pentru orice om, oricat de pacatos... Este minunat sa fii sfant, dar si sa ajungi sa stai cu sfintii este deja foarte bine.
Si atunci, daca Horia Bernea este acum, dupa convingerea mea, "cu sfintii", o sa leg putin acest cuvant al meu de un sfant, anume de Sfantul Alexie, a carui praznuire este la pornirea primaverii, pe 17 martie, si care mi-e tare, tare drag. Orice crestin, prin afinitatile sale elective, "are evlavie" mai mare la anumiti sfinti. Unul dintre sfintii care-mi trezeste mie o simpatie speciala este acest Alexie, singurul pe care preainteleapta noastra Biserica, conformandu-se vestirii divine, l-a gratulat cu supranumele de "omul lui Dumnezeu". Mi-aduc aminte cum poetul Ioan Alexandru ne spunea despre credinta ca de Sfantul Alexie toate gazele ies din pamant. Au fost ani cand s-a intamplat sa traversez campul in aceasta zi si priveam cu copilareasca curiozitate spre a surprinde iesirea de obste a ganganiilor. Bineinteles ca natura are o desfasurare cu mult mai complicata si mai subtila, care, desi cu randuiala de sus, este dincolo de orice automatism si nu se supune frumoaselor si semnificativelor noastre legende.
Dar de ce Sfantul Alexie? Si de ce tocmai el este "omul lui Dumnezeu"? In fond, ce "mare lucru" a facut? Aparent, este cat se poate de departe de ceea ce se intelege printr-o figura eroica, cum, din pacate, multi ii inteleg astazi pe sfinti. Un om care pleaca, lasandu-se in voia Proniei, pentru a trai ca un strain pe departate meleaguri. Un nobil in zdrente si cersetor, un sarac atat de nobil, daruitor in toate actele sale. Om casatorit formal, dar care nu traieste in fapt ca un om casatorit. Calugar care nu depune formal voturile, dar care le implineste desavarsit in viata sa. Un om care este, practic, strain si se simte acasa (in casa lui Dumnezeu), care este acasa si traieste ca un strain (la poarta casei parintesti). Aparent, lucruri care se bat cap in cap, dar care se conciliaza perfect, prin caracterul eminamente antinomic al credintei (si teologiei) crestine. Varianta vietii Sfantului din Proloage, maiestru diortosita de minunatul Parinte Benedict Ghius, se incheie asa: "Cat de multe cai ale sfinteniei are Dumnezeu in lumea celor care asculta de chemarea Duhului Sau!" Intr-adevar, importanta vietii Sfantului Alexie nu consta numai in ea insasi, ci si in faptul ca ea marturiseste despre conceptia extrem de cuprinzatoare a Bisericii noastre despre sfintenie, despre drumurile care duc la ea. Si, daca multe sunt caile sfinteniei, multe sunt si caile pentru a ajunge sa fii cu sfintii. Fata de Sfantul Alexie, Horia Bernea este un om care a facut multe la viata lui. Cu toate acestea, cu toata diferenta de mod de exprimare, intitulam un text pe care l-am scris la cald, indata dupa moartea lui, asa: HORIA BERNEA - om al lui Dumnezeu si Om al oamenilor! Erau ganduri transcrise, in buna parte, in orele cand trupul lui Horia Bernea se afla inca pe catafalc, in mijlocul bisericii Mavrogheni din Bucuresti, imbarcat pentru Marea Calatorie, privegheat neincetat de cei priveghetori, in timp ce, conform credintei Bisericii noastre, sufletul sau era purtat deja de ingeri prin rai, spre a i se arata toate frumusetile lui. De altfel, nu cred sa fie om despre care am scris mai mult dupa ce a murit decat despre Horia Bernea. Asta, si pentru ca el este unul dintre cei care, dupa plecare, m-au urmarit, frumos, cel mai mult.
In timpul imediat urmator mortii unui prieten, iti vin in minte, pe de o parte, cele pe care le-ai petrecut impreuna, iar pe de alta parte, cele pe care te gandesti ca le-ai mai fi putut face impreuna. Sigur, Horia Bernea depasea masura de prieten privat. A fost un om al multora si mai ales un om al tarii sale, pe care a slujit-o firesc si cu noblete. Ar trebui sa fii un zugrav cel putin la fel de mare, pentru a schita portretul lui Horia Bernea. Cine a fost si cine este, asadar, pentru totdeauna, Horia Bernea?
Un Om!
Un om genial, in sensul cel mai autentic si cel mai frumos al cuvantului. Un om cu vocatie de ctitor, in toate de care se atingea. Un om intru care Dumnezeu "a binevoit", peste care harul Sau s-a revarsat din preaplin. La randul lui, Horia Bernea a stiut sa fie un receptacol smerit si atent al acestui har si sa-l lucreze pentru ai sai, spre slavirea lui Dumnezeu. Un om cu o rabdare nerabdatoare si cu o nerabdare rabdatoare. Un om cu un calm nelinistit si cu o neliniste calma. Un om al cuvantului scurt si percutant. Un om al gandurilor si gesturilor fulgurante sau fulgeratoare, venite prin revelare interioara, in urma unei smerite staruinte.
Un om al Bisericii, un om in Biserica, un aparator al Bisericii, un luptator pentru Biserica, traitor si marturisitor deopotriva. Se simtea in Biserica acasa, ca atare liber, de unde si miscarea lui in interiorul ei era una fireasca, exigenta fata de sine si fata de comunitate, dar lipsita de stridente. Un om pentru care Biserica reprezenta garantul suprem al Adevarului, simtindu-se deplin linistit numai in teritoriul ei.
Un om care a salvat sase biserici de lemn din judetele Arad si Hunedoara, un om care a desenat clopotnita si o fantana pentru biserica Mavrogheni, care a coordonat in buna masura, din punct de vedere artistic, ridicarea bisericii Sfantul Grigorie Palama de la Universitatea Politehnica, pentru care a desenat elemente de arhitectura, catapeteasma, crucea de pe cupola si a pictat cele patru panouri decorative ale iconostasului.
Era, indeosebi, legat de biserica Sapientei, la care slujea Parintele Constantin Voicescu, un preot pe care-l aprecia si-l indragea mult pentru puritatea si simplitatea lui. La Otopeni, unde-si avea atelierul, suferea pentru faptul de a nu fi avut o biserica in preajma, pe care s-o frecventeze cu usurinta duminica.
Un om al manastirilor si al bisericilor temeinic zidite. In fiecare an, de pilda, trecea pe la manastirea Petru Voda, ca sa-l vada pe parintele Iustin Parvu. De altfel, inainte de plecarea la Paris, pentru operatia pe cord deschis, ii raspundea Eugeniei Voda ca vrea sa intre sub anestezie cu imaginea drumurilor sale prin Muntii Neamtului! Or, nu erau alte drumuri in Muntii Neamtului decat cele de la Petru Voda. Tot asa, de cate ori avea prilejul, incerca sa-l intalneasca pe parintele Arsenie Papacioc, de la manastirea Techirghiol, care, la randul lui, avea o mare pretuire pentru Ernest Bernea (marele sociolog, tatal lui Horea Bernea - n. red.). Un om respectand nesfarsit vocatia sacerdotala. Fete bisericesti erau nesmintit invitate la momentele importante ale vietii sale personale sau profesionale.
A fost in relatii mai apropiate cu cel putin trei ierarhi: Bartolomeu Anania, Andrei Andreicut si Iosif Pop. Cu cel din urma, eu i-am facut cunostinta, indata dupa ungerea lui ca mitropolit la Paris. In continuare, Horia Bernea a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa-l ajute sa se apropie de comunitatea romaneasca de la biserica din Jean de Beauvais, din principiu ostila, la acel moment, oricarui trimis al Patriarhiei de la Bucuresti. Astazi, biserica aceea a devenit, firesc, si fara convulsiuni, catedrala mitropolitana a vladicai Iosif, dupa o lunga si rabdatoare lucrare a sa si a celor din jurul sau.
A fost, la un moment dat, in comisia de evaluare a proiectelor pentru Catedrala Neamului. Dupa una dintre sedinte, s-a intors la Muzeu foarte emotionat. Placut impresionat. Totodata surprins. Patriarhul Teoctist, cand il vazuse, ii spusese, de fata cu multa lume: "Pentru mine, cand il vad pe domnul Bernea, sunt deodata Pastele si Craciunul!". Este o vorba calugareasca, asa, dar Bernea, cum se vedea limpede, fusese extrem de tulburat de ea. Pentru ca simtise ca i se spusese cu sinceritate, cu drag. Cat despre ideea cu Catedrala Neamului, fara a o sustine, nici n-o respingea ab initio, cum fac foarte multi. Bineinteles ca exigentele-i erau mari. Dupa evaluarea proiectelor din acel moment, apreciase ca erau doua-trei care aveau si unele lucruri bune, dar nici unul nu era de preluat integral, ci, mai degraba, ar fi de cautat in continuare solutia, una care, eventual, sa preia si sa valorifice ce era bun din toate.
O veriga nestemata
Un om cu o profunda inradacinare teologica, cu lecturi temeinice din Sfintii Parinti. Un om cu Patericul la capatai. Un om care, de altfel, a machetat copertile a trei carti de cea mai mare importanta pentru intelepciunea ascetica crestina, editate de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, al carei colaborator total dezinteresat a fost: Patericul, Limonariul si Sbornicul. Un om pentru care cuvantul era fapta. Un om marturisitor in toate actele sale. Un om care considera ca "pictura este sora mai mica a misticii". I-o spusese odata un calugar... Un om care s-a inserat ca o veriga nestemata in lantul fermecat al picturii romane moderne, dar, privind mereu cu un ochi la precursori, in mare masura la cei medievali. Un om care a spus simplu si pur: "Eu nu pot sa ma pierd, datorita icoanei", cuvant demn de Parintii cei mai mari ai Bisericii.
Un om care picta ca si cum ar respira. Un mare pictor, vizionar, om al vizualului. Un om care avea un vaz absolut si ca atare si darul descoperirii valorilor vizualului in cele mai tainice unghere ale acestei lumi. Un om care sesiza frumosul pictural si in cele mai ascunse locuri. Un om explodand sub adierea inspiratiei Duhului. Un om al carui drum in pictura a fost acela al unei tot mai mari rafinari. Un om care s-a asezat, dupa cuviinta si cu folos, intr-un raport de continuitate spirituala cu tatal sau, singularul Ernest Bernea. A simtit o datorie in a-i afirma convingator idealurile si spiritul. Si s-a achitat delicat de ea.
Muzeul Invierii
Un om care a construit un muzeu cu totul aparte, ca nici unul altul in aceasta lume, lucrandu-l ca pe o icoana a taranului roman. Un om care iubea cu adevarat taranul, spiritualitatea si materialitatea pe care acesta le propunea si care s-a pus in slujba sublinierii acestor propuneri, adesea geniale. Un om care a avut sansa, datorita tatalui sau, Ernest Bernea, de a copilari la tara, la Poiana Marului, sat de deal care l-a marcat definitiv prin frumusetea locurilor si nobletea oamenilor. Un om care a renascut vechiul muzeu de arta populara, punandu-l sub semnul tematic si structural al Crucii. Se poate spune ca Horia Bernea este acela care a facut, poate pentru prima si singura data in lume, o muzeografie teologica, nu prin tema ei, ci in structura. El a conceput muzeografia sa pe o convorbire cu Dumnezeu. Ea are un binefacator caracter slavitor, imnologic. Exista in exprimarea sa muzeala o bucurie debordanta, un entuziasm, un simt al sarbatorii, pentru ca ea este in adierea Duhului. Se mai pot observa la ea fastul smerit, precum si o noblete a smereniei. A vorbit cel dintai si a pus in lucrare concepte precum cele de muzeografie palpaitoare, de muzeografie marturisitoare, de muzeografie apofatica, toate determinand in chip privilegiat realizarea unei muzeografii poetice, cu vadite si benefice valente teologice. Nu este vorba de simple metafore, de figuri de stil, ci de realitati incarcate metaforic.
Spatiul muzeal prin care a lucrat Bernea poarta insemnele sacralitatii, da un sentiment apropiat de cel pe care-l da spatiul bisericesc. Se poate vorbi despre un evident caracter mistic al Muzeului Taranului Roman, in sensul ca sentimentul Tainei este deplin. Muzeul Taranului Roman, in componenta sa Bernea si in virtualitatea pe care i-o presupune prin intemeiere, se arata a fi, in fapt, un Muzeu al Invierii. Nu este, de altfel, intamplator faptul ca muzeul s-a redeschis in 1993, de Pasti. Un om care si-a iubit Muzeul mai mult decat se poate inchipui, care se gandea la el zi si noapte. S-a zidit in el, imputinandu-si, practic, zilele.
Plecand la Dumnezeu, Horia Bernea a lasat Muzeului o dubla mostenire, deloc usor de administrat: cea materializata, constand in tot ceea ce el a produs in Muzeu, nu numai cu gandirea, dar atat de adesea chiar "cu mana lui", si cea spirituala, anume conceptia sa muzeografica, duhul raportarii la taran, privit in relatia sa existentiala cu Dumnezeu. Cea dintai se cerea a fi pastrata cu sfintenie, cea de-a doua a nu fi tradata. Nu a fost sa fie asa.
Un mare barbat al neamului
O personalitate marcanta a societatii civile, care impunea celor mai diverse categorii sociale si profesionale, spirituale si culturale (o societate civila care, din pacate, s-a lasat prea putin marcata si animata de duhul care-l anima si-l inspira pe Bernea, duhul iubirii responsabile pentru societate). Un mare barbat al neamului, care se simtea responsabil si suferea pentru destinul acestuia, implicandu-se prin lucrare la izbavirea lui. Un om al jubilatiei, al entuziasmului. Un om care stia sa sarbatoreasca. Un om care nu putea respira si trai deplin decat in comunitatea prietenilor. Un om care-ti umplea fiinta. Un prieten adevarat. Un prieten devotat. Un om cu vocatia tandretei totale, cateodata daruindu-si-o tumultuos, dar cel mai adesea, bine si frumos temperata. Un om care se revarsa navalnic in lume si in ceilalti, spre bucurare. Un om care transmitea irezistibil bucuria de a trai si intemeierea ei. Un om care centra spatiul in locurile in care era prezent, polarizand liniile de forta, fara sa lase impresia a face vreun efort in acest scop. Pur si simplu, disloca aerul din jur si-l purta cu el, ascensionala tornada spirituala, in care te lasai saltat bucuros. Un om care stia sa te asculte. Un om cu care dialogai totdeauna in castig. Un om cu care puteai intra in dispute aprinse, fara sa ajungi la separare. Un om pe care nu te saturai sa-l privesti. Un om cu o gandire atat de limpede, de o irezistibila logica, de o inteleapta simplitate. Un om de un dinamism greu de urmat, mereu in miscare si in cautare cu trupul, cu sufletul si cu mintea. Un om care iubea oamenii. Mi-aduc aminte cum, cu un prilej cand trebuiau pedepsite in mod administrativ abaterile unor slujbasi ai Muzeului, in fata vehementei uneia dintre directoare, Horia Bernea a spus cu o anumita durere: "Deosebirea dintre mine si tine este ca eu iubesc oamenii!".
Un om care respira cu totala rezonanta rafinamentul muzicilor primare, fie ele ale taranilor sau ale negrilor jazzului. Un om care a cladit dupa planuri proprii o casa si care a sadit o gradina de care s-a bucurat numai trei ani. O casa si o gradina care continuau sa se compuna viu. Se compuneau nu numai pentru sine, ci si in buna parte pentru prietenii cu care se simtea intr-un suflet. Un om care a urat visceral probabil un singur lucru: comunismul. Un om care l-a infruntat continuu, in primul rand cu arma subtila, dar apasata, a picturii sale. Un om cu constiinta acuta a pacatului, lucru atat de rar la intelectualii zilelor noastre. Un om care descoperise ca "pacatele pe care le-ai facut sunt lucruri transformabile in bine, pot fi sterse". De aceea, un om care nu ajungea niciodata la infatuare, desi era foarte constient de valoarea sa. Se gandea mereu la cuvantul acela din Pateric care spunea ca: "Vai de acela caruia numele i-o ia inaintea faptelor!". Asta numai datorita marii sale smerenii. Un om pe care nu l-am auzit niciodata spunand O.K., ci numai "foarte bine" (si, Doamne, cat de mult spune lucrul aceasta, in zilele noastre!).
Un om in urma caruia au ramas o seama de proiecte la nivel personal, la nivelul Muzeului, la cel al relatiilor cu prietenii... Unele numai schitate, altele bine incepute... Un om care, cu toate acestea, s-a prezentat in fata lui Dumnezeu cu constiinta datoriei deplin implinite, cu tolba plina a faptelor sale binefacatoare, cu numarul si calitatea de netagaduit a ctitoriilor sale spirituale si, nu in ultimul rand, cu numarul si calitatea prieteniilor pe care le-a legat.
Un om marcat in anul mortii sale de experienta rascolitoare a unui pelerinaj la Muntele Athos. Un om care intr-o ultima scrisoare trimisa inainte de plecarea la Paris parintelui Petroniu, staretul schitului romanesc Prodromul, ii marturisea ca isi doreste sa revina acolo si sa stea mai pe indelete. Un om care raspundea, spre uimirea tuturor, celor care credeam ca-l cunoastem, intr-un ultim interviu, luat de Eugenia Voda, ca si acum se gandea ca viata de monah nu i se parea a nu-i fi fost potrivita.
Mirabila samanta
In toamna anului mortii sale, spre sfarsitul lui septembrie, se ivise posibilitatea unei calatorii in ceea ce se numeste Macedonia slava, la vestitele manastiri din tinutul Ohridei. M-a privit zambind, cu un zambet grav si cald, spunandu-mi: "Nu am timp. Ca sa le facem pe toate cate ar fi de facut, de vazut, ne-ar trebui mai multe vieti!". Dar omul nu are decat o viata aici pe pamant. Ea nu a fost suficienta pentru implinirea tuturor gandurilor faptuitoare ale lui Horia Bernea.
Plecarea intempestiva a lui Horia Bernea a lasat in sufletele multora un pustiu si o evidenta infrigurare. S-au produs in mod cert o anumita dislocare si o anumita rupere de echilibru. Datoria noastra ar fi fost aceea de a fi ajutat sa ajunga la parg toate acele mirabile seminte pe care el le-a semanat cu atata generozitate.
Horia Bernea va fi vesnic de aflat in oglinda picturii sale. Dupa prealabile Concentrari (uneori, parca un fel de cartografieri din avion ale Bucurestilor, alteori un fel de cranii tomografiate) si Grafice, subtile si trasnite, a strabatut Dealuri, cu Hrana in traista, a poposit prin Gradini taranesc-monahale, la Varatec, unde la umbra Turlelor a stat cu ochiul proptit de Coloanele cerdacelor, a ratacit fascinat prin Vechi peisaj romanesc, a fost purtator de Prapori si, pana la urma, a dat extaziat de Interioare de biserica de demult, unde privea cu uimire Iconostasele si se inchina icoanelor de pe Tetrapod. Se adauga, nu in ultimul rand, tulburatoare, miraculoasa sufletului, icoana taranului roman pe care a zugravit-o in muzeul cu acelasi nume, care va ramane pentru totdeauna in partile divin reusite din opera lui. A fost Horia Bernea, limpede, un zugrav al Invierii lui Hristos. In toate in cate s-a implicat, pe toate teritoriile pe care s-a miscat, Horia Bernea a mutat reperele mai departe, purtandu-ne, intru cunoastere, si pe noi, in masura in care ne-o dorim.
Nu in ultima instanta, a fost Horia Bernea un om pentru care frumusetea constituia o componenta relevanta si revelatoare a oricarei fiintari dornice de implinire. Frumusetea aceea mantuitoare despre care vorbea si Dostoievski. O frumusete care, ca si frumusetea Creatiei, te poate si inspaimanta un pic, uluindu-te. De unde si deasa folosire in vocabularul lui a cuvantului formidabil.
Horia Bernea insusi un om frumos in multe ale sale!...
Un Om!