Cateodata, inainte de inserare, Hanzi intra in magazinul satesc, saluta, cu aerul sau jovial, si se aseaza cuminte la masa de unde se vede soseaua ce trece prin Atel. Vanzatoarea se poarta frumos cu el, dar Hanzi, chiar daca stie ca are un cont deschis, nu vrea nimic. Pentru prima oara pe ziua aceea, isi scoate basca de pe cap, isi netezeste parul alb si priveste lung, prin ochelarii sai grosi, drumul. Dupa vreo ora, ofteaza si spune cu suspine in glas: "Mami nu vine nici astazi!". Apoi il ia pe Cius, poneiul cu parul balai si breton peste ochi, si cele cateva oi pe care le are in grija, si pleaca incet, pe ulita mare a satului. Stie ca atunci cand "mami" se va intoarce in Atel, va fi sarbatoare, ca atunci, in seara de Craciun, cand a aparut la caminul de batrani, cu o sticla de sampanie si cu piscoturi. N-o sa uite niciodata asa ceva! Dar de venit nu se stie niciodata cand vine, pentru ca "mami", cu ani buni mai tanara ca Hanzi, este actrita si scriitoare, joaca teatru la Paris si la Sibiu, este mereu in miscare, pe drumuri. Nici unul dintre cei doi nu este din Atel; Hanzi vine dintr-un sat din apropiere si acum locuieste in caminul pentru sasii batrani ce au ramas singuri, iar Ioana Craciunescu, nascuta in Bucuresti, a ajuns aici pentru a reface vechea casa parohiala a bisericii sasilor, casa lasata ani de zile in paragina, dupa plecarea acestora.
O viata "ca-n Texas"
In fiecare dimineata, la ora cand soarele incepe sa lumineze mai intai turnul vechii cetati, apoi casele sasesti, Hanzi il ia pe Cius si porneste cu el la pascut pe pasunea casei parohiale. El este clopotarul si detinatorul cheii bisericii evanghelice, unde se tin, o data la doua duminici, slujbe pentru sasii ramasi in zona. Mai apar si turisti, amatori de cetati medievale, autocare cu germani sau oraseni din Medias, amatori de plimbari la sfarsit de saptamana. Hanzi este primul om pe care-l cauta toti, ca pe stapanul cheii. Nascut in Idich, in urma cu 73 de ani, un sat dintre Sighisoara si Medias, s-a mutat pentru totdeauna in Atel, la solicitarea unor locuitori ai comunei. "Esti singur? Vrei sa vii la caminul din Atel? Avem nevoie de-un clopotar", i-au spus, si Hanzi a acceptat. Era singur cuc, bietul om, ii mai ramasesera doar zidurile casei, si drept vecin de gard pustiul. Unul cate unul toti sasii din Idich plecasera fara sa mai priveasca inapoi. "Cand eram eu copil, in sat erau jumatate sasi, jumatate romani, si cateva familii de tigani. Ne intelegeam foarte bine-ntre noi, nu erau deloc probleme, sasii vorbeam limba noastra, cu romanii in romaneste, cu tiganii in romaneste si-n tiganeste, ca le-am invatat usor limba. Sasii erau oameni uniti, se ajutau unul pe altul, se discutau problemele din sat si se rezolvau impreuna. Dar dupa razboi, au venit nemtii prin sate si ziceau: care vreti sa veniti sa vizitati Germania, veniti, dar nu va vindeti casile, ca sa aveti unde sa va-ntoarceti, doar vizitati si veniti inapoi, ca acolo nu-i totul uns cu miere. Astia, aici, au sarit in sus, au chiuit, au facut bal, cu vin, cu muzica, cu veselie mare, cu fanfare, fiecare sat cu fanfara lui. S-au prostit unii dupa altii si au inceput sa plece. Unii si-au vandut vitele, altii le-au lasat pe camp, au lasat casile si-au plecat. Si acolo le-a parut rau, ca au luat totul de la inceput. Si-au facut casi noi, a fost foarte greu, daca ma credeti, unii s-au spanzurat, altii s-au aruncat in apa, de necaz si de rusine. Unde sa se mai intoarca aici, daca intrase altcineva in casa? Si daca se-ntorceau, innebuneau de cap, daca vedeau ce-au ajuns casile lor. Ca au intrat tiganii in ele, au boierit ei ce-au boierit, ca era vinul in butoaie si carnita in pivnita, dar cand a venit iarna, au facut focul in mijlocu' casei, au taiat mobila, au rupt tot ce era prin case si au pus pe foc".
Hanzi nu a plecat, pentru ca nu avea pe nimeni in Germania. La cine sa mearga acolo? A ramas paznic la cooperativa si a dus "o viata ca-n Texas". Cum e aia, nea Hanzi? "Adica, bine de tot, ce, nu-i bine in Texas?". Nu "s-a legat la cap" cu nevasta si cu copii, i-au placut si romancele, si unguroaicele, si tigancile, sasoaicele parca mai putin. Dar tot la Jenica i-a ramas mintea, tiganca cu care a inceput dragostea, pe cand el avea 15 ani si ea 17. Era rosie la fata si grasuta. Hanzi s-a inteles mereu bine cu tiganii, statea seara cu ei la foc, faceau o gasca fripta, femeile dansau si-i faceau cu ochiul, barbatii cantau cu viorile, n-a avut nici o cearta cu nimeni. Jenica s-a maritat, dar asta n-a contat prea mult. S-au despartit cu adevarat, cand el a plecat la Atel. S-a suit in masina si dus a fost. A doua oara nu-l mai chemau.
Hanzi spune ca nu-i pare rau ca nu si-a facut o familie, dar basca trasa pe ochi, ochelarii grosi si figura lui brava nu-i pot acoperi si glasul, vocea care incepe sa-i tremure si sa sune soptit. E acel moment in care copiii sasilor de la caminul de batrani isi viziteaza parintii si le aduc tot felul de atentii. Atunci Hanzi se strecoara afara, nu poate ramane acolo, cand se stie atat de singur. Dar intr-o buna zi, rugaciunile lui vor fi ascultate, "mami" se va intoarce in Atel, si soarele va aparea din nou pe ulita lui Hanzi.
Chemarea la lupta
"Nu pot sa-ti spun ce inseamna pentru mine sa vad masa pusa, mancare aburinda pe ea, sa vad ca avem lumina si caldura in casa...".
Stam la o masa lunga, cu lumanari inalte, muzica frantuzeasca in surdina, si tablouri uriase pe pereti. Pe fereastra se vede turnul cetatii, parca am fi intr-un castel medieval. Dar privirea Ioanei Craciunescu lasa sa se vada victorie si tristete in acelasi timp, urmele unei lupte neincheiate. "Nu puteai sa intri in casa, nu se deschidea nici o usa, cand reuseai sa o crapi un pic, iti cadeau in cap sticle si gunoaie. Peretii i-am refacut de trei ori, podeaua asta-i frecata luni de zile, cu smirghelul, in genunchi".
In 2005, Ioana Craciunescu, actrita "navetista" intre Bucuresti si Paris, a ales de pe o lista de cladiri-monumente aflate aproape in ruina doua case parohiale ale bisericilor evanghelice din Atel si Pelisor, inhamandu-se la o munca sufocanta, pentru a le reda stralucirea de odinioara. Programul ei de viata era deja complicat, cu drumuri repetate intre Romania si Franta, dar a simtit ca trebuie sa faca asta. Dupa ce ultimul preot sas a plecat din Atel, casa parohiala a fost o vreme indelungata transformata in carciuma, apoi lasata in paragina, iar in cea din Pelisor, nu mai intrase nimeni vreo treizeci de ani. Acolo echipa de restaurare a fost formata din nea Misi, ultimul sas din sat, sotia si fiica lor, iar la Atel, din Ghita si din trei-patru femei din sat, ce au muncit cat zece. Bucataria din curte, in care acum, dimineata, se pregatesc clatite cu gem de afine, nu se zarea de tufe si balarii. Inconjurate de curti verzi, cu copaci, curatate, varuite, cele doua case parohiale si-au recapatat vechea fata, cea din perioada in care satele erau locuite de sasi. "Cu Ioana la Atel, cursul lumii are-un tel", a scris cu drag un oaspete, pe peretele exterior al casei. "Nu este o misiune", spune ea, "este o bucurie ca inca mai pot sa fac asa ceva. Se uita meserii vechi si traditii, se pun termopane, plastice, pe turnurile cetatilor. Am inceput nu prin a ma gandi ce se poate face, ci prin a face direct". Dar eu nu reusesc sa inteleg, de ce? Cum se face ca un artist care-si indreapta energiile spre literatura, spre teatru si film, se arunca nebuneste intr-un asemenea proiect, se impovareaza cu o munca uriasa? "Nu stiu exact de ce am facut-o, dar sunt bucuroasa ca las in urma casele astea, ca pe niste copii. Tata era inginer constructor, si probabil ca de la el am obsesia pentru pereti, tencuieli. Orice casa veche vad prin Bucuresti, imi vine s-o pup, sa ma lipesc de ea, sa-i donez o mana, un rinichi, ceva, sa mai reziste. In aceasta privinta, multa lume ma considera nebuna, chiar si eu am uneori impresia ca am nevoie de tratament, dar cand ajung in Franta, mi se spune ca-s normala la cap, pentru ca asta fac si ei, dintotdeauna. Ca orice piatra, casa, perete trebuie respectat, ca vin de undeva, asta datorez Frantei, ea m-a invatat mai mult decat Romania sa-mi respect si sa-mi iubesc radacinile. Nu vreau deloc sa dau un sut culturii romane, dar daca as fi stat doar aici, si nu as fi trait in Franta, nu as fi simtit nevoia sa fac asta, nu as fi inteles rostul, nu as fi apreciat. Orice amarat de francez, nascut pe drumuri, isi stie istoria familiei cu cinci generatii mai mult decat vrem sa o stim noi. Multi romani se dezic de sat, nu vor sa admita ca s-au nascut acolo. Eu m-am nascut la oras, dar port in mine toate satele bunicilor si strabunicilor mei, ele m-au adus unde sunt si ce sunt. Uite-ma cum stau in capul mesei, imbracata in alb si negru, exact asa cum o stiu pe strabunica mea din Salistea. In familia mea se vorbea mult despre Ardeal, si nu neg ca istoria mea personala are un cuvant de spus in decizia de a prelua aceste case. Am si stat in zona Mediasului cativa ani, in timp ce filmam "Ion" si serialul "Lumini si umbre". Dar nu am facut asta pentru mine, nu m-am luptat pentru orgoliul meu, ci pentru ca eu cred ca fiecare din casele astea are un duh care trebuie respectat. Si nu pot sa spun in cuvinte ce simt cand unii batrani din Atel imi povestesc cum era casa inainte si-mi spun ca le-am implinit ultimul lor vis de demnitate". Cu podul ei spectaculos si cu pivnita cea spatioasa, compartimentata cu arcade, casa din Atel pare locul ideal pentru un festival multicultural, cu concerte de jazz, expozitii, spectacole de teatru si proiectii de filme. Ar putea fi un inceput pentru turismul din Atel. Deocamdata, oaspetii ei au fost oameni de cultura romani si cativa turisti straini. "Ma bucur ca primarul si cei din Atel imi dau o mana de ajutor si ca am scapat de "centru", de Bucuresti, unde se pune totul la cale. Aici, in Ardeal, lucrurile merg cu totul altfel. Mult mai direct".
Cand Ioana Craciunescu a ajuns pentru prima oara in Atel, l-a gasit pe batran singur, in fata azilului, cam intors pe dos. Probabil una din zilele in care copiii isi vizitau parintii. Au intrat in vorba. Hanzi i-a deschis si i-a aratat biserica. Ii tot spunea ca el nu mai are pe nimeni, parinti, frati, prieteni, nimeni in afara lui Al de Sus. Pana la urma, Ioana i-a spus: "Uite, Hanzi, eu te infiez. Vrei sa fii copilul meu?". Pe chipul sasului a inflorit, brusc, un zambet: "Sigur! Dar vorbesti serios?". Acum cei doi stau la masa din curte, cu un pahar de vin rosu in fata, iar Hanzi nu se lasa rugat de doua ori, cand vine vorba sa traga o cantare. Striga un "haidahai" si continua: "Da' nu-mi pare rau de sat/ Numai dupa ce-am lasat/ Doi ma-ntreaba, doi ma leaga/ Doi in temnita ma baga".
Hanzi a prins ultimul preot german ce a slujit la biserica din Atel, parintele Schmidt. In fiecare duminica, dupa slujba, veneau aici, la casa parohiala. Parintele scotea o carafa de vin si Hanzi se punea pe cantat, copiii familiei Schmidt erau topiti dupa el. Apoi au plecat, si ei, in Germania. Copiii plangeau, nu voiau sub nici un chip sa plece, ti se rupea inima sa vezi ce tristi erau Wolfgang si Cristel. Dar de curand si-au anuntat venirea, intr-un concediu, la Atel. L-au cerut pe Hanzi la telefon si i-au spus sa-si pregateasca repertoriul, ca precis or sa-l roage sa le cante. Intoarcerea acasa trebuie sarbatorita neaparat!
Fotografiile autorului
Ioanei Craciunescu ii puteti scrie pe adresa de e-mail: i_craciunescu@yahoo.fr