Bezna muntelui navaleste in camera si pune stapanire pe ea. Acopera, pe rand, ligheanul in care pana mai adineauri Andrei a curatat porumb, mormanul de haine vechi pe care taica-su nu se indura sa le arunce, televizorul prafuit si cele cateva filme luate la troc, din oras, pe tuica. In dreapta, lipit de pat, este un corp vechi de biblioteca, plin cu carti. Baiatul nu il vede, dar il pipaie prin intuneric. Pentru Andrei Avramoni, maine este o zi importanta: are olimpiada la limba si literatura romana. De-asta se si culca mai devreme. Daca nu ar fi fost olimpiada, ar fi stat si ar fi citit, pana tarziu, asa cum face de obicei. Raftul acesta cu carti este pentru el o comoara. Le-a citit si le-a recitit. Paginile lor miros a iarba si a soare, din verile trecute, cand mergea cu turma si citea pe tapsan. Cate volume sa fi strans pana acum? O suta, doua sute? Vreo 30 a luat cand cei de la biblioteca scolii au scos cartile vechi, sa le dea foc, in curte. Le-a carat pe rand acasa, indesate in ghiozdan, cateva pe zi, pana in varful dealului. Apoi sunt cartile cumparate in excursiile cu scoala, sau de fiecare data cand a mers la Hunedoara. Pasiunea lui Andrei pentru carti a facut inconjurul satelor paduranesti. Copiii au povestit acasa si acum chiar si oamenii mari din Rachitova stiu ca lu' Andrei a lu' Avramoni ii plac cartile, ca niciodata in excursii nu isi ia dulciuri sau sucuri, ca ceilalti copii, ci pastreaza toti banii pentru a sta, apoi, cu ochii in literele marunte ale paginilor. Cei cativa banuti pentru carti ii face cu lapte de la vaci. Merge cu lapte in sat si tatal sau ii da voie sa pastreze o parte din bani. Uneori a ajuns pana la Hunedoara. Asa a descoperit, langa librarie, un domn care vinde DVD-uri cu filme. A cazut la intelegere cu el: pentru un disc cu trei filme, ii va da un litru de tuica. Cand a vazut si a ascultat marea intr-unul dintre filme, si-a dat seama ca era asa cum si-o imagina. Zile la rand, o visase stand pe dealurile Rachitovei sau umbland prin marginea padurilor, cu oile. Mergea pe munti, isi indemna cainii si asculta marea. Si sunetul ei semana foarte mult cu freamatul padurii sau cu fosnetul vantului prin fanul inalt, necosit. O visase deja in cartile lui preferate, in "Comoara din insula", in "20 de mii de leghe sub mari", in "Ocolul pamantului in 80 de zile". Pana la urma, a hotarat ca marea e de fapt mai frumoasa si mai misterioasa decat putea citi sau vedea la televizor. Marea e... marea e... Nereusind sa gaseasca cuvantul potrivit pentru ceea ce simtea el ca e marea, a decis: se va face marinar. Asta e visul lui acum. Marea il asteapta, vapoarele, valurile, insulele unde e cald tot timpul, chiar si acum, cand satul lui e scufundat in ger si cerul se vede ca o gaura de copca.
Andrei Avramoni nu stie cum a ajuns la o asemenea concluzie, dar e convins ca destinul lui sunt cartile. Sunt singura sansa si singura lui cale, chit ca nu ar putea sa spuna unde il vor duce, pentru ca mai departe de Hunedoara nu a calatorit niciodata. Ceva in interior il indarjeste. Poate fundul de sat in care locuieste, mirosul de vaci din cele doua randuri de haine bune sau caietele si cartile lui, ce raspandesc in clasa un iz de oaie, facandu-i pe colegi sa isi dea coate. Sa citeasca - e tot ce il intereseaza, restul traieste ca pe o amintire.
Andrei are paisprezece ani. E scund si slabut, incat ghiozdanul pare o valiza ce-o tot plimba in spate la scoala si inapoi. Locuieste in ultima casa a satului Rachitova, pierduta in cotloanele de la poalele muntilor Poiana Rusca. Asta seara, Andrei adoarme cu gandul la olimpiada de maine, in timp ce noaptea pare sa inghete in crengile padurii, si doar luna mai straluceste galbui, ca o candela agatata in cer, deasupra caselor.
Mielul
In camera de-alaturi dorm tatal lui Andrei si bunicul sau. E o camera de casa ciobaneasca, cu vatra de pamant, fara podele de lemn. Ca sa te misti prin ea, trebuie sa iti faci drum printre sacii cu stiuleti de porumb, bagati inauntru ca sa fie curatati la mana. In timp ce tatal doarme in patul de langa fereastra, batranul Avramoni a improvizat un loc de dormit, asa cum fac oamenii de munte, in aceasta perioada a anului: si-a adus bancutele de lemn din fata casei si le-a lipit, una langa alta, intre sacii cu porumb si soba. A asternut pe ele o patura veche si dintr-un pulover gaurit si-a facut perna. Numai asa se culca, de cand au inceput oile sa fete. "Din ora in ora tre' sa merg sa vad daca o fo fatati mielutii, si ca sa nu ma cobor tocma' din pat si sa ma invelesc si sa ma dezvelesc, dorm aci. Io dorm bine aci", imi explica bunicul.
E trei dimineata, inca nu s-a facut lumina. Bunicul s-a trezit si a venit in camera lui Andrei. Invaluit in frigul de-afara, s-a aplecat peste el si l-a scuturat usor: "Hai ca fata o oaie! Hai sa ma ajuti!". Andrei s-a sculat fara sa protesteze. S-a imbracat pe intuneric. Sub talpi, podeaua e rece si lipicioasa. Iese din casa si aerul tare il loveste in obraz, il trezeste deodata. Satul e departe, adormit, cainii se aud latrand rar, tot mai infundat, de parca nici glasul lor nu poate sa razbata prin ger si ramane inghetat, suspendat deasupra satului. Luna e albicioasa acum si se rasfrange din gheata crengilor, se asterne peste zapada, intr-un strat de-o palma. O vede, ar putea sa framante bulgari din zapada si lumina. Gerul ii taie obrajii, ii inteapa ochii, il ameteste, in timp ce toate in jur devin din ce in ce mai clare, mai ascutite. Pe toata valea se intinde o liniste apasatoare, in care poti auzi suieratul venit de departe, ca o respiratie uriasa a padurii, ce clatina crengile brazilor. Stelele par picaturi de cristal stropite pe cer. "Hai odat'! Ai adormit pe tarnat?" il striga bunicul, si Andrei porneste in fuga la staulul oilor. Inauntru e cald, miroase a fan si animale, lumina chioara a unui bec il lasa sa vada o oaie intinsa, chinuindu-se sa fete.
El a tinut oaia si bunicul a scos mielutul. Oaia batea cu piciorul in pamant si puiul se ridica tremurand. L-au spalat in ligheanul cu apa calduta. Mioara privea si behaia din cand in cand, fara sa-i scape din privire. Mielul avea o pata neagra pe bot, exact ca ea. Carliontii marunti, albi, mici vartejuri perfecte. Andrei s-a trezit de-a binelea, dar cu toate astea, era ca intr-un vis, in care se facea ca toate sunt legate si ca toate insemnau de fapt acelasi lucru: oaia batand usor din picior, privindu-si cu bucurie de animal fara cuget mielul alb, puiul ei.
S-a intors in camera, a incercat sa adoarma la loc, sa fie odihnit pentru olimpiada de a doua zi. Pana dimineata mai mult s-a zvarcolit, visele se amestecau cu povestile din carti, sentimentele aveau alte imagini. Marea era presarata cu stele, si mieii se transformau in ingeri mici, ca pentru copii. De casa lor se apropia un balon zburator, plutind pe cer, si i se paru ca o recunoaste in nacela pe mama lui, facandu-i semn cu mana, asa cum si-o amintea de cand el era foarte mic si ea plecase cu un alt barbat. Dar nu avea cum sa fie sigur. Probabil nu ar mai putea sa o recunoasca, asa cum nici ea poate nu l-ar fi recunoscut acum, cand el are paisprezece ani si vrea sa se faca marinar.
Bunica
E 6,30 dimineata. Noaptea abia a inceput sa alunece peste munte. Andrei s-a trezit dupa cateva ore de somn chinuit. Ca sa ajunga la olimpiada, trebuie sa faca drumul obisnuit spre scoala: 4 kilometri pe jos pana in sat, in fata primariei, apoi inca 20 de kilometri, cu microbuzul, pana in Hateg. Asa ca trebuie sa se grabeasca. E singur acasa, tatal si bunicul sau sunt deja plecati cu treaba, dar el stie ce are de facut. Gaseste pe plita ceaunul cu fiertura si mananca cu o felie mare de paine. La final o cana cu ceai de macese, culese asta toamna. Iese pe prispa si, ca un om mare, se aseaza pe treptele tarnatului, ca pentru a-si pune in ordine ce are de facut. Priveste inainte, parca in gol. Dar pe directia privirii sale, in capatul curtii, este o cruce de piatra si un gardut ce inconjoara un mic mormant. Este mormantul bunicii sale, singura femeie din familie, pana in urma cu doi ani. Isi aminteste ca azi. Bunica venea de la fantana, cu doua galeti de apa. Urca incet, dinspre drum spre grajdul animalelor. Oamenii erau pe dealuri, la munca, si dupa-amiaza se afunda in verdeata ierbii si in galbenul fanetelor gata de cosit. Batrana se oprise si lasase jos cele doua galeti. Apa din ele s-a miscat si a sarit peste margini. Parea ca se gandeste la ceva. A privit catre sat, apoi catre deal. A cercetat din privire marginea padurii, ca si cum de acolo ar fi auzit venind ceva. Si, deodata, s-a prabusit. Fara zgomot, cu tampla pe iarba moale.
- I-a plesnit un vas de sange, bade. Io am o injectie pentru asa ceva, da' s-ar pute' sa fie cam tare. Daca zici sa i-o facem, o facem. Da' s-ar putea sa moara.
Fara sa o miste de pe iarba, i-au facut injectia aceea tare, pe care doctorul veterinar o tinea intr-o cutie de metal. Femeia si-a revenit incet-incet. Clipea si se uita la cei din jur. Au dus-o in casa, pe pat. A ramas paralizata pe partea stanga. A mai trait cinci ani. Cinci ani in care barbatii familiei au hranit-o, i-au povestit ce se intampla pe dealuri si in padure. O lasau pe bancuta din fata casei sa priveasca cum padurea inmugureste, fosneste verde, apoi devine aurie si ramane despuiata, ca sa vina iarna si sa acopere cu alb goliciunea crengilor. Zilele treceau, si intr-una din ele, bunica a murit. Era primul om mort pe care l-a vazut Andrei. Statea nemiscata, teapana, cu mainile galbene pe piept, dar senina. Mai senina decat o stia. Au chemat preotul, s-au imbracat curat, in negru, si au ingropat-o in curtea casei.
Andrei se ridica si toarna intr-o craticioara rosie jumatate apa calda si jumatate apa rece. Se duce in curte si incepe sa strige gainile, intr-un fel anume. Dintr-un sacotei le arunca si cativa pumni cu graunte. Apoi se duce la grajd, trage intr-o parte ferecatura de lemn si prin deschizatura incepe sa bage fan vacilor. Coada furcii e lustruita, lemnul pare moale. Prin ferestruica vine catre el caldura din iesle, amestecata cu mirosul dulce al animalelor. Ocoleste grajdul, intra la ele. Le pune apa curata si incepe sa curete balega de pe jos, cu o lopata. Cand termina, fruntea ii e numai broboane. Sta sa isi traga suflul, vorbind cu vacutele lui. O armata de pisici geloase incep sa defileze simandicos, asteptand portia de mangaieri. E aproape opt, si Andrei ar trebui sa porneasca, daca vrea sa prinda microbuzul si sa ajunga la timp la olimpiada. Isi schimba hainele "rele", rupte si descusute, cu un rand de haine curate. Dupa ce a incuiat usile, pleaca pe mijlocul drumului pustiu si alb, strangand in mana stanga o punga de plastic. Are in ea penarul cu pixuri, un caiet, cartea de limba romana si o punga cu pufuleti. In dreapta tine un coltuc de paine pe care il molfaie, coborand prin gerul diminetii. Merge repede, impiedicandu-se in zapada inghetata, si priveste in urma sa vada daca soarele nu o sa se ridice peste deal, cat sa incalzeasca putin sau macar sa inmoaie in galben varful padurii. Cam dupa o jumatate de ceas, apare dintre dealurile alburii satul nemiscat si adormit, incolacit in el insusi, fara sa vrea sa scoata nasul in frig. Curtile goale. Banuiesti caldura ce se risipeste usor din casele oamenilor si focurile ce abia mai mocnesc. Pana la urma, cine sa se trezeasca sambata dimineata?! Franturi din lecturi ii trec prin minte, bucati de comentarii pe care le-a invatat pe de rost. Are un gol in stomac, pe care painea nu reuseste sa il astampere, si se roaga in gand sa-i pice ce stie el mai bine. Si iar repeta pasajele pe care le stie, incercand sa isi aminteasca una sau alta. Padurea e inghetata, argint si fier negru. Milioanele de sclipiri ale nametilor, ca si cum acea frumusete ar trebui sa ii aline din chinul gerului. In mai putin de un sfert de ceas, e in microbuz.
Cerbul
Era langa holda lor din deal. Statea pe dunga drumului, la umbra unui salcam. Oile pasteau marunt iarba. Cativa nori albi se miscau incet. Era cald, da, era cald, era vara, si el statea descult, imbracat doar cu o camasuta si o pereche de pantaloni scurti. Se sprijinise de o piatra, citind una dintre cartile lui Jules Verne. O purtase de dimineata la brau, asteptand momentul sa se aseze si sa reia aventura, de-acolo de unde o lasase noaptea trecuta. Si-acum, ca gasise locul bun pentru turma, si oile aveau de pascut, se asezase. Isi ridica ochii la ele, din cand in cand. Spinarile lor se miscau molcom, formand aici, jos, un alt nor alb, ce mergea pe cerul de iarba verde. Cainii se lungisera, adormiti de lentoarea si caldura dupa-amiezii. Pagina dupa pagina, departe, in tinuturi despre care nici nu stia sigur daca exista cu adevarat, insa el le cutreiera aievea. Vantul abia adia si soarele ardea mai tare, facand sa sfaraie greierii in iarba. Se adancea in lectura si clopoteii oilor se auzeau din ce in ce mai stins, fosnetul padurii disparea, behaitul cate unei mioare ajungea in mintea lui ca o inchipuire. Asa trecea, incet-incet, in lumea misterioasa din adancul oceanului, alaturi de eroii lui. In tacerea amiezii, unul dintre caini a latrat o data, scurt. Sunetul a taiat panza subtire dintre lumi, pentru un moment, amestecandu-le, oprind norii si greierii. Oile au intors capetele. In acea secunda, oprita in loc de latratul cainelui, Andrei si-a ridicat ochii dintre pagini. In fata turmei, la marginea padurii, l-a vazut cum sta nemiscat. Era atat de aproape de el! Un cerb urias ii invaluia cu privirea lui pe toti deodata, oi, caini, dealuri si nori. O privire mandra, semeata, inteleapta, de zeu al padurilor. Avea coarne uriase, ramificate magnific deasupra capului sau. Ochii mari, negri, botul delicat, trasaturi de o frumusete nepamanteasca. Daca ar fi avut timp sa-i vorbeasca, Andrei ar fi inceput cu o plecaciune. Clipa aceea in care s-au privit in ochi a simtit-o cum coboara in el si a stiut de-atunci ca o va putea revedea ca pe un lung film, pentru ca in ea erau povesti nestiute din adancul padurii, taine doar banuite. A urmat al doilea latrat. Intorcandu-si capul, impreuna cu toata acea coroana fabuloasa, trupul masiv al cerbului zvacni spre padure. Corpul lui perfect se arcui, Andrei vazu sub pielea fina muschii intinzandu-se, picioarele delicate plutind in aer, ca si cum ar fi mers pe el, in ciuda trupului masiv, puternic. Tropotul copitelor se auzi infundat pe iarba si cand ii simti vibratia, Andrei inchise ochii. Se facea ca el, Andrei, e calare chiar pe acest cerb urias, tinandu-se de coarne, gonind cu viteza peste dealuri, peste vai, apoi peste orase si tari. Ocolul pamantului calare pe-un cerb! Vor ajunge departe, departe, si cerbul ii va vorbi si il va invata cum sa se poarte la curtea regilor si cum sa le vorbeasca zanelor sau cum sa nu cada in capcana triburilor de salbatici. Cat despre pirati, nici o grija...
- Andrei, hai ca am ajuns! Hai ca trebuie sa iau lumea din statie! aude glasul soferului de microbuz.
E 9 si 20. Cu punga fluturand, fuge catre scoala. Se aseaza in banca, scoate penarul si caietul. In jurul lui se simte mirosul de oaie, de vaca, de ultima casa din sat, pierduta in cotloanele muntilor. Profesorul scrie pe tabla neagra subiectul olimpiadei de limba si literatura romana: "Joc si joaca in opera lui Ion Barbu". Andrei zambeste si se apuca de scris.
Fotografiile autorului