- De la o vreme incoace, viata ta seamana cu un basm plin de intamplari minunate: Dumnezeu ti-a daruit copilul visat, iar ca actrita esti mai solicitata ca niciodata. Dovada: noul tau film realizat in Franta, care se bucura de mare succes...
- Dupa "Je vous trouve tres beau", primul film francez in care am jucat, Isabelle Mergault a devenit o scenarista si o regizoare foarte in voga. Drept care a facut imediat un al doilea film, iar acum un al treilea: "Donnant, Donnant", cu scenariul scris special pentru mine, port-bonheur-ul ei, cum m-a numit, si pentru marele actor francez Daniel Auteuil. Pentru mine a fost extrem de flatant, fiindca nimeni nu mi-a mai scris special un rol si nici, in general, nu stiu daca vreun scenarist a mai scris vreun rol dedicat unui actor roman. Cand Isabelle m-a sunat sa ma anunte c-o sa lucram din nou impreuna, era in preajma Anului Nou, iar eu eram insarcinata. Am fost in al noualea cer! Imediat ce am primit textul, m-am apucat sa-mi studiez personajul. Am gasit o amica frantuzoaica, Astrid Deveau, traitoare pe-atunci in Romania, care a venit in fiecare zi la mine si m-a ajutat sa dezleg toate nuantele limbii. Sigur, personajul meu are origine straina, care sa-i justifice accentul putin ciudat, dar, totusi, trebuia sa vorbesc o franceza fluida si sa nu ma poticnesc prin fraze, mai ales ca aveam bucati intregi de text pe care trebuia sa le rostesc dintr-o suflare. Am muncit foarte mult pentru acest rol. Practic, nu m-am oprit din studiu decat in cele cinci zile cat am stat in spital pentru nastere. Apoi, la doua luni dupa venirea pe lume a lui Luca, am plecat in Franta. Reintalnirea cu Isabelle, pe care n-o mai vazusem de trei ani, a fost un moment extrem de tusant. Am avut niste emotii cumplite. Eram ca o femeie indragostita, care urmeaza sa-si revada iubitul. Bref, clipa revederii a sosit, eu si Isabelle ne-am pupat, am inceput sa vorbim, dar, dupa un timp, ea m-a intrerupt si mi-a spus: "Mi s-a intamplat un lucru foarte ciudat. Stii cate haine am schimbat pana sa ma-ntalnesc cu tine? Parca eram nebuna! Parca veneam la o intalnire amoroasa!". Am ras grozav pe tema asta. Dar, vezi, trecuseram impreuna prin primul film, care ne-a schimbat vietile amandurora, si asta probabil ca ne-a unit mai mult decat ne daduseram seama... Dupa cateva zile, am inceput filmarile. Si aici a intervenit episodul foarte amuzant al intalnirii cu partenerul meu de film: Daniel Auteuil. Isabelle n-a vrut sa ne lase sa ne cunoastem de dinainte, a vrut sa captureze pe film veridicitatea descoperirii. O idee foarte buna, de-altfel. Eu insa eram, din nou, topita de emotii. Stiam foarte bine cine e Auteuil, ce prezenta artistica impunatoare are, ii vazusem majoritatea filmelor, si mai eram si innebunita dupa el (rade), asa ca mi-am pregatit un mic discurs, pe care sa i-l livrez la prima discutie. Asa, ca sa vada domnul Auteuil cu cine are de-a face! (rade) Dar, cu putin inainte de iesirea pe platou, in prima zi, eram la machiaj, cand am simtit o pereche de maini cuprinzandu-mi umerii si cineva m-a pupat pe obraz, ca si cand nu ne-am mai fi vazut decat de-alaltaieri. Era Auteuil! M-am pierdut toata, si cand el mi-a spus "Felicitarile mele!", tot discursul meu s-a evaporat si n-am mai fost capabila sa-i zic altceva decat "De ce? Pentru ce?" Absolut stupid. (rade)
- Cat au durat filmarile?
- Trei luni. Sigur, in timpul acesta, am mai fugit de cateva ori si la Bucuresti, unde am mai jucat cateva spectacole...
Idila cu rate salbatice
- Faptul ca esti romanca te-a stingherit? Ai simtit vreo rezerva, sau francezii te-au tratat drept ceea ce esti: o minunata actrita de cinema?
- Filmele astea te invata prost. Incepi sa te dedulcesti si sa te obraznicesti ca actor. Nici vorba de reticente. Din contra: ai senzatia ca, daca te muti la Paris, asa o sa arate viata ta intotdeauna: cu limuzina la scara, cu un apartament super-luxos, cu oameni care-ti fac toate poftele... Parte din filmari au avut loc in Ile-de-France, deci la tara, iar restul in Paris. In Ile-de-France am locuit pe domeniul unui club de golf, intr-un duplex splendid, cu terasa care dadea direct in iarba si inspre un paraias cu rate salbatice. Era un tablou absolut idilic, pe care il contemplam in fiecare dimineata, cand imi beam cafeaua. Dar aceasta atentie si amabilitate nu se rasfrang numai asupra actorilor si a echipei, ci si asupra colaboratorilor minori si asupra publicului. Sa-ti dau un exemplu: filmarile de la tara s-au facut si intr-un sat. Echipa de productie a inchiriat niste case de la localnici, numai ca au intervenit asupra aspectului lor, pentru ca aveau nevoie ca ele sa arate ponosite si oarecum saracacioase. Asa ca scenografii le-au schimbat fatadele si le-au patinat. Ei, ca sa le multumeasca pentru eforturile lor si sa-i faca sa simta ca sunt si ei implicati in aceasta poveste cinematografica, echipa invita in fiecare zi cate sase sateni, prin rotatie, sa ia masa cu noi. Nici nu stii cat de bucurosi si de mandri erau oamenii aceia! Apoi, pentru ca petrecerea oficiala de incheiere a filmarilor urma sa se dea la Paris, Isabelle a organizat si o petrecere pentru localnici. Cred ca au fost 500 de invitati, adica tot satul, plus satele din imprejurimi!
- Si dupa trei luni de vis si o premiera de gala la Paris, te-ai intors in Romania. Diferenta de tratament e socanta? Pretul de-acasa nu e prea mic fata de cel care ti se acorda in Occident?
- Ei, nu pot sa ma plang. Eu am si aici un public al meu, mi-am castigat si aici o oarecare notorietate si recunoastere. N-as putea pretinde ca sunt intr-o pozitie de Cenusareasa. Ce ma intristeaza e ca nu am oportunitatile de a face mai mult. Chiar si in teatru, eu simt acum ca sunt intr-o noua etapa, nu legata de notorietate sau de box-office, ci o noua etapa a mea, ca actor, o noua etapa a mea, ca experienta si ca exprimare artistica. Am ajuns la un alt nivel. Dar teatrul romanesc este un teatru de stat, supus unor vicii de sistem care-mi greveaza evolutia, iar timpul trece si sunt anumite roluri pe care, peste 5 sau 10 ani, nu le voi mai putea face. Si in filmul romanesc e la fel. Adevarat, intre cele doua filme frantuzesti, am facut "Week-end cu mama". Regizorul Stere Gulea s-a gandit la mine si ii sunt recunoscatoare pentru asta. Problema este ca eu nu mi-am gasit un loc confortabil in cinema-ul de aici. Eu n-am vazut in filmele romanesti de dupa '89 un rol despre care sa-ti pot spune ca mi-ar fi placut la nebunie sa-l fac. Sincer! Pe de alta parte, nu mi se pare nici foarte cinstit sa ma plang sau sa arunc vina pe oricine altcineva, si numai pe mine nu. S-ar putea ca si in modul in care mi-am croit eu drumul pana acum sa fi comis vreo eroare. Nu stiu... Poate ca ar trebui sa-mi gasesc eu un personaj, apoi un scenarist si un regizor, sa cautam impreuna bani si sa facem filmul "nostru". Poate ca ar trebui sa fiu si eu mai activa. Dar e foarte greu. Cinema-ul presupune mult mai multi bani decat teatrul, deci iar ne intoarcem la viciile sistemului. Si mai e ceva: poate ca ne-ar trebui si noua un cinema mai diversificat. La noi, dupa '89, gama de subiecte cinematografice a fost cam restransa. Mai mult, stii ce cred eu ca ne lipseste, de fapt, noua? Emotia. Merg la un film pe care pot sa-l apreciez ca tehnica, pe care pot sa-l apreciez fiindca are un scenariu cursiv sau fiindca actorii sunt distribuiti bine, dar cand ies din sala, nu sunt deloc emotionata. Nu plec cu nici un personaj acasa. Eu, una, n-am vazut in filmele noastre nici un personaj in care sa ma regasesc, cu care sa rezonez emotional ca spectator. Sa nu se inteleaga acum ca Marinescu plange dupa melodrame sau, invers, ca am cazut in patima comediilor, fiindc-am facut doua comedii in Franta. Nu! Aici nu e vorba de registrul cinematografic, ci de emotie.
- Din fericire, in teatru esti solicitata la maximum. N-ai a te plange.
- Culmea e ca nu joc foarte mult. Am colegi care joaca si 8-9 spectacole intr-o stagiune. Eu n-am decat 4-5: "Dineu cu prosti", "Egoistul", "Burghezul gentilom", "O noapte furtunoasa", la National, si "Straini in noapte", un proiect separat, in care joc cu Florin Piersic. Dar toate spectacolele astea au un succes urias la public, salile sunt pline pana la refuz, iar bilete nu se gasesc cu lunile. Si facem si turnee. Deci, am stat eu si m-am gandit: ingredientul magic nu e sa joci neaparat in multe spectacole, ci sa joci in spectacole importante. Cu alte cuvinte, sa fii acolo unde trebuie.
Intamplari "asortate"
- Succesul in meseria de actor presupune si altceva in afara talentului? Noroc, de exemplu...
- Eu cred, intr-adevar, ca undeva, cand m-am nascut, niste stele s-au aliniat intr-un anume fel, dar cred cu tarie si ca lucrurile au depins si de mine. Pe principiul: Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista. La un moment dat, inca de dinainte de "Je vous trouve tres beau", eu am inceput sa fac niste optiuni, o anume selectie. Nu eram in pozitia sa-mi pot permite sa-mi aleg eu textele, dar puteam sa refuz. Si am facut-o. La fel, am refuzat aparitia in diverse emisiuni de televiziune sau in unele publicatii. Asa am creat, daca vrei, si un soi de asteptare. Ca e mai bine sa-si doreasca lumea sa te vada, decat sa zica "Aoleu, iar asta!". Mai mult, eu consider ca actorul are nevoie sa se modeleze constant pe sine insusi, iar asta presupune o oarecare liniste, un timp al tau. Actorul nu inseamna doar expunere, exhibitionism artistic, ci si implinire interioara. Or, cand alergi din repetitie in repetitie si din televiziune in televiziune, te uzezi si te stafidesti, iti pierzi seva, si din tine nu mai ramane decat un mare gol. Asa ca ai nevoie de acel timp al tau, in care sa citesti, sa asculti muzica, sa discuti cu prietenii, sa vezi alte spectacole sau filme, sa-ti dai ragazul sa fii multumit de tine, sa te distantezi de ce-ai facut, sa-ti reimprospatezi perspectiva. Si inca un lucru: operand aceasta selectie, am deschis si poarta catre niste oportunitati realmente benefice. Prin optiunile pe care le face, un actor proiecteaza o anume imagine care cheama niste "intamplari" asortate. Cam ireal, dar adevarat.
- In cazul tau, numele acestei "intamplari" potrivite de Dumnezeu este Luca, fiul tau pe care ti l-ai dorit cu ardoare... Ai devenit mama si ai familia ta. E maternitatea asa cum ti-o inchipuiai?
- E la puterea a zecea ca frumusete si implinire. Cu cativa ani in urma, citeam interviuri cu mame care povesteau despre frumusetea maternitatii si despre modul in care li s-a schimbat viata, dar abia acum imi dau seama ca nici un cuvant, oricat de sofisticat, nu poate sa exprime ceea ce se intampla cand dai nastere unui copil. De-asta, cateodata ma si feresc sa vorbesc pe subiectul asta. Mi se pare ca banalizez ceva ... splendid. In orice caz, Luca, baiatul meu, si maternitatea, ca noua etapa de viata, e ceea ce mi-am dorit. Si am fost si pregatita pentru ea. Am fost ca un sportiv aflat la start de cursa, un sportiv care-si relaxeaza muschii, dar in interior e focalizat asupra telului sau.
- Te simti implinita acum?
- Da. Desi ezit putin sa o spun asa de deschis, nu pentru ca n-as avea siguranta asta, ci pentru ca noi, oamenii, ar trebui - cred - sa avem o oarecare pudoare si atunci cand ne exprimam fericirea. Poate sunt cititori care au neimpliniri si nemultumiri, iar fericirea mea i-ar putea leza. Asa ca n-as vrea ca DA-ul meu sa fie citit intr-un registru ofensator, ci mai degraba ca un semn de speranta. Ceea ce vreau sa spun, de fapt, e ca nu trebuie sa ne pierdem speranta. Si eu am avut perioadele mele de neimplinire si de profunda nefericire, dar eu, prin natura mea, sunt un om optimist, care priveste in viitor si mai putin in trecut, si-atunci, in momentele acelea, mi-am dat singura sanse. Din pacate, vad in jur multi oameni care sunt obositi in speranta. Lor le-as spune ca nici eu nu sunt un om bogat din punct de vedere financiar, ca trebuie sa muncesc ca sa traiesc, sa-mi platesc facturile, si acum, sa-mi cresc si copilul, si pe mine, la nivel social, ma nemultumesc foarte multe lucruri, dar, dincolo de aspectele astea, sunt totusi un om bogat, iar bogatia mea o reprezinta echilibrul interior, pe care mi l-am pastrat nerenuntand la speranta in viitoarea sansa. Sau, altfel spus, viata de zi cu zi e o chestiune de perspectiva: daca mergi cu capul in pamant, vezi chistoace de tigari, daca mergi cu privirea ridicata, s-ar putea sa vezi niste pasari frumoase si libere, niste pasari pe care nimeni nu le-a inchis intr-o colivie. Acolo sus este zborul.
- Viata ta actuala seamana si ea cu un zbor, o plutire pe aripi de fericire. Ai un copil, pe Luca, si ti-ai gasit si un tovaras de drum, in George.
- Chiar ma gandeam zilele trecute, ce parteneri minunati de viata, la modul general, am eu acum: Daniel Auteuil, Radu Beligan, Horatiu Malaele, Serban Ionescu, Florin Piersic, Victor Rebengiuc, George si Luca. (rade) Am o viata foarte activa. Ma trezesc in continuare noaptea pentru Luca. Dorm destul de putin si e adevarat ca uneori resimt lipsa somnului. Dar important este ca ma culc si ma trezesc cu rasul baiatului meu in urechi. Luca e un copil foarte vesel si comic cand rade. Apoi, viata mea inseamna repetitii, turnee, spectacole aproape seara de seara, dimineti sau dupa-amieze de plimbari cu Luca, si seri de joaca, tot cu Luca. Si viata mea inseamna si George. Pentru ca George e prezent in toate clipele vietii mele, desi din umbra. Fiind operator, el stie ce inseamna o actrita si si-a asumat postura de sprijin al meu "ascuns". Pe de alta parte, el are o pudoare a afisarii sentimentelor mult mai intensa decat a mea. Insa, repet, chiar daca nu e vizibil de multe ori, George e alaturi de mine si de Luca, tot timpul. Pe el il rog sa-mi citeasca scenariile de film sau piesele si sa-mi spuna ce parere are, cu el am repetat textul de la "Straini in noapte", el imi reda, in momentele de prea mare entuziasm sau expansivitate sau, dimpotriva, de tulburare, reperele vietii si ale lumii in care traim. George are grija de Luca atunci cand eu sunt la teatru sau la filmari, dar si atunci cand el e plecat la treaba, ma suna mereu, sa vada cum suntem si sa intrebe ce mai trebuie s-aduca acasa, la intoarcere. El se pricepe mai bine decat mine sa-l adoarma pe Luca... Si, mai presus de toate, George e principala mea sursa de afectiune. O afectiune de care am imensa nevoie. Stii, eu cred cu tarie ca seva din care se hranesc fundamental oamenii, indiferent de profesie, e dragostea. Daca incercam sa ne ascundem sau sa fugim de ea, pentru ca am fost candva raniti, facem cea mai mare greseala. Oamenii care se feresc de dragoste se autoanihileaza, mor incet-incet si mor trist. Asa ca eu - marturisesc - am nevoie ca de aer de afectiunea lui George.
- Si viitorului ce-i mai ceri, Medeea?
- Intelepciune. Intelepciune ca sa-mi descopar copilul si sa-l cresc in acord cu personalitatea lui. Intelepciune pentru ca, profesional, sa nu-mi pierd reperele si sa continui sa iau in considerare nu doar dorintele mele, ci si pe cele ale publicului. Pentru ca atat actorul, cat mai ales regizorul, trebuie sa se gandeasca: "Au nevoie spectatorii de ceea ce vreau eu sa fac?". Daca nu iei in calcul si acest aspect, partida e pierduta. In sensul ca poti primi recunoasterea criticii, dar publicul sa ramana rece. Or, pe mine, situatia asta nu m-ar incalzi deloc. Iar ca proiecte punctuale, repet acum un nou spectacol la Teatrul National, in regia unui tanar absolvent, Alex Mazgareanu, si intr-o distributie numai de actori tineri. Si astept ca filmul "Donnant, Donnant" sa fie adus si-n Romania. Se duc negocieri intre Gaumont si o casa de distributie de la noi, asa ca nu voi mai avea mult de asteptat.