Tata albinelor
Toma Moise Hateganu din satul Florese are optzeci si unu de ani. A lucrat in mina de la Teliuc, mai bine de un sfert din viata lui. Un sfert de viata petrecuta in intuneric, fara lumina, sub pamant. Poate de aceea, el este acum cel care o intelege cel mai bine pe nevasta lui, Maria, care a orbit de cativa ani, traind intr-o vesnica noapte. "Cateodata, cand eram acolo, in fundul pamantului, ma gandeam ca nu poate fi pedeapsa mai mare pe capul unui om, decat aceea sa nu poata sa mai vada. E mare povara sa nu vezi ce se petrece in jurul tau si sa fii silit sa te increzi in alte simturi, nu in ochi. Sa vezi cu pipaitul, cu auzul. Era ca o sarbatoare, cand ieseam afara din mina si vedeam cat de frumoasa este lumea. Uitam de tot greul vietii de miner, de sculatul zilnic la ora patru, de drumul pe jos, cale de kilometri, uitam de lupii care ma insoteau cu umbra lor furisata, in noptile de iarna, cand mergeam la lucru. Parca nu mai aveam nici o grija cand ma vedeam iar afara. Cate culori, cate flori, cata lumina a lasat Bunul Dumnezeu pe pamant, pentru ca oamenii sa se poata bucura! Ajungeam acasa, si acolo iar eram linistit si fara griji, caci nevasta mea le rostuia pe toate, si nimeni n-o intrecea la chiverniseala si la gospodareala. O muiere de aur mi-a dat Dumnezeu, o maiastra in toate. Daca ea a avut in grija copiii, casa si campul, cu toate muncile, eu am putut sa ma apuc de albinarit, ca-mi placea sa stau mai mult pe-afara, sa petrec vremea la soare, ca si cum ar fi trebuit sa castig inapoi ceea ce-mi furase mina. Asa am ajuns sa fiu stapanul, tata albinelor de sub coasta padurii. Si daca nevasta mea era de nota zece in gospodarie, si eu sunt de nota zece intre albine. Nimeni nu stie mai bine ca mine sa le desluseasca felul si viata". Apoi badea Toma ne pofteste in curte, apoi in casa, isi lasa cojocelul si caciula in cui, si se apropie de patul in care nevasta lui oarba si bolnava il asteapta cu stiri din sat. Ii ia mainile intr-ale lui, o mangaie pe obraz, da din cap necajit, si cand se intoarce catre noi, nu-si poate ascunde ochii inlacrimati.
Copii de suflet
Maria si Toma Moise s-au cunoscut de copii. Au fost amandoi infiati de catre niste familii mai instarite din sat. Cei care i-au crescut erau frati si, asa cum era randuiala in acele vremi, au avut grija ca averea stramoseasca sa nu se piarda. Din doua, trei vorbe, s-au inteles si asa au ajuns Maria si Moise sa se cunune, desi erau doar niste copii, ea avea putin peste saisprezece ani si el optsprezece. "Am avut nunta in luna martie, pe o vreme tare frumoasa si insorita. Noi n-am avut vreme sa tinerim prea mult, cum e obiceiul astazi. Viata noastra, a padurenilor, a fost intotdeauna grea. Nu era vreme de dragoste si dragostea noastra era aspra. Cand mosul care m-a infiat mi-a spus sa ma insor, ca sa nu se piarda averea, cu fata infiata de sora lui, n-am avut ce zice. M-am gandit ca poate ne-om intalege, ca doar si ea fusese luata de suflet, stia si ea ce inseamna sa cresti in casa straina. Si nu-mi pare rau ca ne-am luat, pentru ca ne-am intales bine, asa a lasat Dumnezeu, asa planuri bune a avut cu noi. Dar nu ne-a fost usor. Dupa ce ne-am luat, la putina vreme, am pierdut toata averea. Au venit comunistii si ne-au luat tot ce aveam la ceapeu. Vaci, oi, bivoli, pamant, toate s-au dus, ca si cum nici n-ar fi fost ale noastre, castigate ani de-a randul, prin trai si munca de osanda, nu altceva. De suparare, cand si-a vazut munca de-o viata batjocorita, mosul meu a si murit. Si-asa am ajuns sa lucrez la mina, ca sa avem un ban, cat de cat, caci nu puteam trai doar din ce ne-au lasat comunistii. Intre timp, nevasta mi-a facut patru feciori, si pana i-am ridicat, de i-am dat la casele lor, a trebuit sa tragem amandoi, ca doi cai neinvatati cu statul pe loc".
Culoarea ochilor, primavara
Nu e usor sa stai toata ziua in pat si sa nu mai poti face nimica prin gospodarie, dupa ce o viata intreaga te-ai sculat cu mult inainte de rasaritul soarelui si te-ai dus la culcare cu mult dupa lasarea intunericului. Nana Maria, nevasta lui Toma Moise Hateganu, nu mai traieste decat prin zgomotele care ajung la ea din lumea pe care n-o mai vede de cativa ani. Nu mai are somn si n-are vise. Dumnezeu i-a luat vederea si i-a lasat in loc gandurile. "Ma gandesc la cate am trait, la cate am facut, la altele pe care nu le-am putut face si nu le-am putut trai. Ma gandesc cum s-ar fi schimbat viata mea, daca m-as fi dus atunci, demult, cand m-au chemat niste inspectori la Hunedoara, la scoala de invatatoare, si eu n-am putut sa ma duc, mi-a fost rusine, pentru ca n-aveam decat haine padurenesti, din acelea cu balti de fier la brau, peste bracire. Cum sa ma fi coborat, asa imbracata, de-aici dintre munti, la oras? Da' nici de viata ce-am dus-o nu-mi pare rau. Mi-o placut tare munca. Cat eram in putere, meream cu carul, faceam cate treizeci de care de fan pe vara, meream la plug, la carat gunoiul pe aratura, toate lucrurile le faceam pe-afara. Iarna coseam camesi, costumele baietilor, teseam toale, tot ce apartine de casa padureneasca stiam sa fac. Tata lumea se mira de cate stiu io face, acu' se ingrozeste de cum am ajuns din cauza bolii. N-ar mai trebui sa-mi zica lumea Maria lui Moise Tomutonii. Maria Gropii ma cheama de-acuma inainte, ca numai groapa ma mai poate scoate din viata asta zacuta, tintuita in intuneric. Mai demult, aveam ochii caprii, si parca se deschideau un pic la culoare cand venea primavara. Acuma, de atatea ganduri, nu stiu cum s-o mai fi facut. Sunt negri si pe dinafara oare? Spune-mi dumneata cum se vad, cand te uiti asa la mine, cum ii vezi?...".
"Fala-n zadar"
Moise al Tomutonii, barbatul nanei Maria, mi-a adus un brat de camasi cusute de nevasta lui, ca sa vad si sa ma minunez. Si nu pot decat sa ma minunez cand le vad. Rauri de flori umplu manecile bogate, culori sterse de vreme, lucratura marunta, de filigran, cipca delicata la maneci si la poale. Cum sa nu te pleci, ca in fata unei regine, inaintea unei femei care poarta asemenea haine, ma intreb si-mi doresc, brusc, sa ajung sa pot imbraca si eu o asemenea camasa. "Cum sa nu orbesti, doamna draga, daca o viata intreaga ai cusut si-ai lucrat numai de astea? Uita-te aici ce lucratura, uita-te cat e de marunt pasul cusaturii, de parca e desenat cu creionul si nu impuns cu acul si ata". Ma uit, si intr-adevar, asa este. "Si gandeste-te, doamna, gandeste-te numai ca cele mai multe le-a facut la lumina lampii, pe vremea cand nici macar nu aveam curent in casa". Cu miscari sprintene, care nu-i tradeaza cei optzeci si unu de ani impliniti, Moise imi mai aduce si camasile lui barbatesti, si ale feciorilor de cand erau mici, si la urma imi pune in brate si un cojocel cusut cu flori dese, rosii si negre, pe care nana Maria il purta "doar de sarbatori".
Cata vreme noi privim si pretuim hainele imparatesti, nana Maria surade fugar, sprijinita de perna, si-si strange mai bine pe langa ea patura cu care este invelita. Moise o vede, ma lasa cu camasile acelea in brate, se duce si se aseaza langa ea, pe pat, ii potriveste parul, ii aseaza basmaua, fara sa i-o lege, i-o pune doar asa, ca sa o pregateasca pentru poza. Ii aranjeaza si camasa si-i indreapta cu miscari blande o cuta pe care numai el o vede. Ma uit la ei si nu pot sa nu bag de seama gingasia cu care o prinde de mana, nu pot sa nu vad cat este de delicat cand o ajuta sa bea apa, cat de atent cand ii da sa manance o bucata de mar. Nu pot sa nu vad lacrimile stapanite din ochii lui albastri, mai albastri ca cerul de iarna de afara. Sunt impreuna de o viata, au mai bine de saizeci de ani de cand traiesc laolalta, si uite ca mai este loc intre ei de duiosie, mai incape inca blandete, mai are loc rabdarea. Chiar daca Moise fusese "ca o cununa", cat a fost tanar, "nici lemne-n foc n-o trebuit sa bage", ca n-a stiut ce-i munca pe langa casa, venea acasa de la mina doar sambata, uite ca acuma, nacazul si "sala de boala" ei l-au invatat sa faca de toate. "Inchipuie-ti numa' ca atunci cand a facut prima data mamaliga, a venit la mine sa ma intrebe cata sare sa puna. Nici atata n-a stiut el sa faca, sa puna sare in mancare. Asa l-am grijit de bine si l-am pretuit cat am fost sanatoasa. Nu era el asa milos de mine cat era tanar, dar acu' n-are incotro si nu-i usor nici de el, ca e batran de-acuma si a lucrat atata amar de ani sub pamant, la mina. Nu-i usor sa nu vezi soarele atata vreme".
Stau cu camasile Mariei in brate, si nu indraznesc sa-i intrerup. Mos Moise ma vede intr-un tarziu si parca-si aduce aminte de ceva, mi le ia si le duce inapoi, in "casa buna", de unde le-a adus. "Ce sa mai facem noi cu ele acuma? Cu ce ne ajuta ele pe noi? Cu ce o ajuta pe femeia mea, care nu mai vede, ca a cusut cele mai mandre camesi padurenesti din cate s-au vazut? Cand eram tineri si satul era plin de oameni, era o intrecere intre noi, care poarta camasa mai mandra, mai inflorata. Acuma, satul asta se pustieste, scoala s-a inchis, tinerii au plecat la oras, mai suntem cativa batrani, cui sa ne mai aratam in costumele noastre de sarbatoare? Cine sa se mai minuneze de femeile noastre, care coborau dealurile usor, ca si cum ar fi mers tot pe ape? Poate lupii si jivinele care or umple satul in curand. Lumea asta moare cu noi odata. Fala-n zadar viata asta, fala-n zadar tineretea cu mandria ei. Ajungi batran si nu-ti mai trebuie decat un loc in care sa pui capul si-n care sa astepti semn de chemare de la Cel de sus. Si e mare lucru cand in momentul acela nu esti sangur pe lume, cand e langa tine omul cu care ai impartit o viata intreaga, si bune si rele...".