"Stii ca nenea George nu e tatal tau adevarat?".
Aveam noua ani, cand verii mei au dat buzna in lumea senina a copilariei mele, ravasind-o cu aceasta afirmatie. De unde era sa stiu?
Nu-mi mai aduc aminte daca in secunda aceea s-a despicat pamantul sub picioarele mele, amenintand sa ma inghita. Singurul lucru de care imi amintesc limpede sunt cuvintele mamei, care incerca sa ma mangaie si sa-mi stearga lacrimile de pe obraz: "George ti-e ca un tata bun. Du-te la el si spune-i ca totusi il iubesti".
De ce trebuia sa i-o spun in mod special? Oricum, pana atunci nu existase pentru mine decat un singur tata: el. Nici macar ideea ca ar putea fi altfel nu-si gasea locul in mintea mea de copil. Insa un ghimpe otravitor fusese infipt acolo. Veninul ce picura din el se numea: tatal meu cel necunoscut.
Cu 44 de ani in urma, cand mama bagase de seama ca a ramas insarcinata, o alta femeie, la doar cativa kilometri distanta, facea o constatare identica. Era sotia legitima a tatalui meu biologic. Mama fusese, fara s-o stie, cea de-a treia persoana in acest triunghi conjugal: amanta. Doua femei, gravide simultan cu acelasi barbat. Imediat, tatal meu a pus capat aventurii cu mama. Dar ea a pastrat sarcina. Asa incat eu am vazut lumina zilei la exact noua zile dupa fratele meu vitreg, in aceeasi sala de nasteri. Dar fara tata pe actul de nastere.
O puslama
Nu m-a vizitat niciodata. Mama s-a maritat cu George, cand eu aveam doi ani. Un om minunat, care m-a iubit ca pe propriul sau copil. Pe tatal meu adevarat l-am cunoscut doar ca un nume, pe hartia cu sentinta executorie pentru pensia alimentara, si din unele caracterizari lapidare, incheiate de obicei cu epitetul: "puslama".
Asta si era, fara indoiala. O parasise fara tresarire pe mama, o fata de 18 ani, insarcinata. Ulterior isi parasise si sotia legitima si odata cu ea si baiatul, ca sa se intoarca in orasul natal, sa se insoare cu iubita lui din liceu si sa mai aduca pe lume inca doi copii. Orice simtaminte ar fi avut, nu arunci peste bordul vietii doua femei si doi copii.
Totusi, din cand in cand, scoteam dintr-o cutie de carton o fotografie micuta, care infatisa un tanar in slip, urcat pe o stanca, privind cu ochii mijiti drept in obiectivul aparatului. Cine este omul acesta, caruia se zice ca-i seman, nu numai la infatisare? Fiind fiica lui, sunt si eu o puslama? Si de ce nu ma cauta, nu ma felicita de ziua mea, nu ma intreaba cum ma descurc la scoala?
Disperare neagra
Pe masura ce cresteam, rana durea tot mai tare. S-a deschis cu totul si a sangerat, cand George si mama au decis sa divorteze. Acum nu mai aveam nici un tata. Implinisem 14 ani si devenisem orfana. Din acel moment, s-a instapanit in mine sentimentul irational, dar inevitabil, ca sunt abandonata, ca nu pretuiesc nimic si nimeni n-are nevoie de persoana mea. Cine sunt eu, daca ambii mei tati, cel bun si cel vitreg, ma abandonasera ca pe un obiect nefolositor? Vag, cumva, o acuzam in gand si pe mama ca nu fusese in stare sa pastreze nici un barbat langa ea.
La 25 de ani am incercat pentru prima oara sa iau legatura cu tatal cel bun. Ma maritasem, eram fericita, si mult mai stapana pe mine ca in trecut. I-am scris, i-am povestit ca devenisem mama, am pus si niste fotografii in plic, cu speranta nemarturisita ca, recunoscandu-se in chipul meu, asta avea poate sa-i inmoaie inima.
N-am primit niciodata raspuns la scrisoarea aceea. M-am straduit sa-mi alung tristetea. Noua ani mai tarziu, am avut o scurta convorbire telefonica. Nu, nu dorea sa ma cunoasca. Socata, am pus repede receptorul in furca. "Disperare neagra", asa as descrie cel mai exact sentimentul care a pus atunci stapanire pe mine. Izvora din strafundurile sufletului meu, puternic ca un torent. Eram zguduita, ma simteam ca un copilas parasit. Am incercat sa ma concentrez pe treburile zilnice, pe tot ce era frumos in viata mea. Dar nu m-am regasit. Ma simteam, pur si simplu, incompleta. Nesiguranta si descurajarea isi lasau amprenta pe toate planurile existentei mele: pe munca mea, pe rutina zilnica, pe relatia cu sotul meu si cu copiii mei. Ma certam si cu mama, care nu intelegea fixatia mea pentru un om pe care nu-l vazusem vreodata. Pe deasupra si puslama. Ce-i drept, nici eu nu intelegeam ce anume din strafundul fiintei mele ma indarjea atat de puternic in a vrea sa-l cunosc. Nu ma tinuse niciodata in brate. Nu-i simtisem nici ocrotirea si nici puterea. Si-atunci? Intr-o buna zi, mi-am luat inima in dinti, m-am urcat in masina si am pornit sa-l caut. Locuia la vreo 30 de kilometri distanta de Bucuresti. N-a fost greu sa-l gasesc. Doar ca odata ajunsa in fata portii, inima imi batea nebuneste si ma intrebam agitata ce-i voi spune, de fapt. Am sunat. Nimic. Dincolo de gard, in gradina, zacea in iarba un ferastrau cu motor, in garaj am zarit o masina. Asadar, era cineva acasa. Am sunat din nou. Pe urma, totul a luat-o razna. Mi-am dat seama ca renuntasem demult sa mai astept ceva de la el, si ca gestul meu seamana mai degraba a razbunare, ca vazandu-l aievea, golul din mine nu s-ar fi umplut. Nu ma voia? Ei bine, il voiam eu pe el. Sa ma vada o singura data, sa vada ca exist, ca sunt vie, ca nu pot fi inlaturata ca un obiect. E mult mai greu sa dai la o parte pe cineva vazut, cunoscut, decat o umbra, asa cum eram eu, probabil, in mintea sa. Dar presimteam, totodata, ca si imaginea lui avea sa-mi schimbe viata.
Cand a deschis usa pe neasteptate si m-a intrebat pe un ton destul de aspru ce doresc, i-am raspuns surprinzator de stapana pe mine ca voiam sa vorbesc cu sotia lui. Si cine sunt? "Popescu", mi-a fulgerat prin minte. "Nora Popescu", o veche cunostinta. "Daca e asa cum spuneti, ar trebui sa va stiu". (Privirea taioasa din ochii lui albastri mi-a strapuns inima, dar i-am rezistat.) M-am facut ca nu inteleg. "In cazul cand nu e acasa, as putea sa-i las doua randuri?", am intrebat. Bombanind nemultumit, a intrat in casa si s-a intors cu o bucata de hartie si un pix. Cu mana tremuranda, am scris pe bilet: "Uneori, viata ne ajunge din urma", si am semnat cu numele meu real.
El plecase, insa, spre casa, si-mi trantise usa in nas. O puslama, cu adevarat! Am aruncat biletelul in cutia de scrisori, m-am asezat la volan si am condus cativa metri. Dupa care am oprit masina si am izbucnit in hohote de plans. Chiar si fara mesajul si semnatura mea, eram convinsa ca el ma recunoscuse. Asemanarea dintre noi era prea izbitoare. Ma refuzase definitiv. Nu-mi ramanea decat sa accept aceasta realitate irevocabila.
Un fel de familie
De la unica mea intalnire cu tata au trecut opt ani. Dar zelul meu e acelasi. Intre timp am reusit sa dau de urma fratelui meu vitreg, cu noua zile mai varstnic ca mine, apoi am gasit doua matusi si am intrat in legatura si cu ceilalti frati vitregi, crescuti de tatal nostru. Ne-am intalnit cu totii la mama acasa, acum patru ani. A facut gestul asta minunat pentru mine. A fost una dintre zilele cele mai fericite din viata mea. Cum crescusem singura, tanjisem intotdeauna dupa o familie mare si iata ca, in sfarsit, stateam cu trei frati in jurul mesei. Era un sentiment nou si totodata intim. M-am incredintat ca sunt acceptata, integrata, ajunsa la destinatie. Ce nu facuse tata facusera ei...
M-am intrebat adesea, in legatura cu indarjirea mea. De ce ma umileam batand la usa tot timpul inchisa? Fiindca eram refuzata? Traiam frustrarea acelui raspuns. Adeseori ma gandisem ca poate as fi dus-o mai usor in viata daca tata ar fi ramas cu noi. Abia dupa ce mi-am cunoscut fratii, mi-am dat seama ca totul a fost bine, asa cum a fost. Nici ei nu avusesera o viata mai usoara ca a mea. Astazi stiu ca dorul meu nu se va stinge niciodata. Va fi vesnic o parte din mine, chiar daca tata s-ar ivi deodata inaintea mea si si-ar regreta tradarea. Totusi, am izbutit sa ma desprind de el. In ziua aceea, in care l-am intalnit si mai tarziu, cand m-am vazut cu fratii mei. Ceea ce-mi dorisem mereu din partea lui am izbutit, in cele din urma, sa gasesc in mine insami. O impacare neconditionata cu mine si cu acele meandre ale vietii care n-ar fi existat - sau nu asa cum au fost - fara el. O impacare cu numeroasele mele indoieli si temeri, precum si intelegerea faptului ca ele constituie o parte a drumului meu, a parcursului accidentat care a facut din mine ceea ce sunt astazi: un om recunoscator, puternic, deschis catre viata. Toate acestea ar fi de ajuns pentru un final frumos. Insa ma asteapta unul si mai bun. Peste putin timp, imi voi pune semnatura pe un certificat de adoptie. Voi adopta un copil. Un frate pentru baiatul meu. Ma voi stradui sa fiu pentru el ceea ce n-a fost tatal meu pentru mine. Un parinte prezent in viata lui. Fericirea pe care i-o voi darui acelui orfan ii va fi daruita fetitei pe care un var a intrebat-o, pe cand avea noua ani: "Stii ca X nu este tatal tau?".
LUMINITA COJAN - Bucuresti