"Binele si frumosul depind de noi insine!"
Toate strazile din orasul copilariei mele, Targu Jiu, au fost croite in plan orizontal. Pana si vestitul triptic brancusian - Masa Tacerii, Poarta Sarutului (ambele situate in Parcul Central) si Coloana Infinitului - sunt concepute de genialul sculptor pe aceeasi axa rectilinie imaginara, de o perfecta orizontalitate, strabatand aproape intreaga citadela, de la Apus la Rasarit. Numai atunci cand ajungi la baza Coloanei si te incumeti sa-ti arunci privirea spre varful ei, ai puternica senzatie a unei inaltimi ametitoare.
La fel mi-am inchipuit si eu, de timpuriu, viata: ca pe un drum orizontal, fara sinuozitati, lipsit de urcusuri si coborasuri... Dar n-a fost asa. Abia intrasem in clasa a II-a primara, si fratele meu cel mijlociu intr-a intaia (cel mai mic era in leagan) cand, intr-o noapte a Craciunului din 1944, tatal nostru, un simplu muncitor zugrav, cetatean roman, a fost ridicat cu forta de securitate si transportat in vagon de vite, impreuna cu alti conjudeteni care purtau nume german, tocmai in lagarele sovietice din Donbas. Aici a trudit in mina pret de trei ani si jumatate, "pentru munca de reconstructie a URSS", cum scrie in cartea lui de activitate (cat cinism in bombastica formulare!), completandu-si necesarul de hrana zilnica din lazile de gunoi. Am avut norocul ca a putut sa reziste (nici zece la suta din prizonieri n-au reusit asta) si, dupa trei ani si jumatate, s-a reintors acasa. Nu are rost sa mai spun cum de a izbutit mama, singura, in tot acest rastimp, sa creasca si sa ingrijeasca trei copii.
Am trecut, in tineretea mea, si prin alte incercari socante, in contrast cu liniaritatea fermecatoare a fragedei copilarii, dar suferintele tatalui meu le-a intrecut parca pe toate celelalte, in dramatismul sau. As face, totusi, o distinctie, intre raul, brutalitatea, mizeria umana provocate de organismele opresive ale societatii, impotriva carora, individual, nu putem riposta, si necazurile, dezamagirile, uratele jigniri, insuportabilele - uneori - umilinte la care suntem supusi de rudele sau prietenii apropiati, ce ne-au fost atat de dragi pana atunci... Cumplita dezamagire pe care ne-o aduc, fara scrupule ori regrete, acestia din urma, intretine in noi cea mai vie rana...
Pe plan personal, atenuarea vadita a durerilor trecute, a mereu noilor obstacole ale vietii, mi-a adus-o intalnirea benefica pe care am avut-o cu vesnicia simplitatii, a naturaletii si puterii de regenerare a satului nostru. Pentru mine, revelatia spatiului mioritic, a nesfarsitei alternante deal-vale, deal-vale, s-a intamplat mai tarziu decat ar fi normal, abia dupa casatorie. Parintii sotiei erau originari din singurul sat de altitudine al comunei gorjene Balanesti: Voitesti-Deal, situata nu departe de Targu-Jiu. Casele locuitorilor de aici se insira de o parte si de alta a drumului care strabate Culmea de Jos, de la accesul in satul vecin, Glodeni, aflat in prelungirea Voitestilor-Vale, pana sus, spre zarea Musetestilor si a comunei de munte Crasna. In diminetile de iarna, dupa stirile matinale, inchizi televizorul pentru toata ziua, te echipezi si aduci de afara un brat incarcat cu bucati de lemne si uscaturi de atatat focul, care duduie si trosneste peste putin timp, alungand definitiv recele aspru, strans catre zori. Iei doua caldaruse goale si cobori val-vartej pe o carare ingusta, care te duce la fantanile din Vale. Toata negura din suflet se risipeste, iar respiratia ti se taie cand privesti, ca intr-o prapastie, spre Valea Gruiului. Te vindeci apoi de orice vis urat, cand admiri padurea din departare, care urca alt deal ce se pravale apoi spre o alta apa, din al carui mal opus se ridica o panta catre o alta padure, Huma... Si, asa se continua deal-vale, vale-deal... Dupa aceea, urci inapoi cararea, cu caldarile pline si respiratia usor ingreunata de anii adunati, dar te simti reconfortat. Binele ti se citeste pe chip. "Saru' mana, moase!", dai binete, cand ajungi iar sus, in drum, batranei cu fata limpede, in pofida cutelor adanci de pe obraji si de pe frunte, iesita in poarta vecina. "Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, copilule!", imi raspunde bucuroasa, desi "copilul", adica eu, am sarit pragul a sapte decenii... Uiti de criza, de taierea veniturilor, uiti ca pensia nu mai ajunge si ca se va micsora treptat, uiti de toate. Respiri cu sete aerul curat, alungi si ultima urma de angoasa... Moasa Sofica ne-a botezat baiatul, este inteleapta satului, trebuie doar sa stii s-o asculti. Dupa micul dejun poti porni pe zapada subtire, cu o crusta de gheata deasupra, catre liziera altei paduri, careia trebuie sa-i urci dealul, iar cobori la vale, sui din nou o panta si, in fine, te trezesti sub bolta de ramuri desfrunzite a numeroasei familii de stejari si fagi. Iti vine sa imbratisezi cate un arbore mai drept si mai aratos, dar n-o faci acum, ca e prea frig afara, in schimb, izbutesti sa-i asculti sevele dinauntru, in primavara care se apropie... Aici nu mai esti al necazurilor si grijilor cotidiene, aici apartii naturii, universului mirific din jur-imprejurul tau, intreaga ta fiinta pulseaza la unison cu infinitul care incepe cu tine... Oriincotro ai lua-o din interiorul protector al padurii, spre Piscu Todii ori spre Lazu Manciu sau catre Grindu, cu bisericuta de lemn, crezi temeinic, aici si acum, ca ai putea fi in stare sa recuperezi, incet-incet, desi ai parul de mult incaruntit, intregul, plinatatea sinelui, pierdute undeva, pe parcursul ireversibil al timpului neiertator. Ca ai putea, chiar, iarasi, sa zbori! Raul si uratul raman undeva in urma, le ignori, te ridici cumva deasupra lor...
TRAIAN DANESCU-MULLER - sat Voitesti-Deal nr. 51, com. Balanesti, jud. Gorj
Draga "Formula AS",
Indraznesc sa va trimit si un material care s-ar putea incadra la binevenita ancheta a dvs., atat de sugestiv intitulata "Cum scapam de urat?", in cadrul "Asului de inima". Iertati-ma si ca nu am conditii sa-l dactilografiez. Acelasi, cu toata afectiunea si pretuirea.
ARDERI
Ca o mangaiere...
Ma adunam cu greu. Trecusera aproape 40 de zile si golul ramas in suflet nu voia sa se umple nicicum. O stiam aici, in casa, asteptandu-ma sa ma intorc de la serviciu.
"Ai venit, draga mamei?". O boala rea ii impleticise mersul si, judecator sadic, o condamnase la "domiciliu obligatoriu". Cinci ani a luat contact cu lumea, doar de la inaltimea balconului si prin spusele mele. Iar eu, ocupata cu toate cele, voi fi avut timp suficient si pentru ea?
Era intrebarea ce ma macina si in dimineata aceea cand, in bucatarie, alegeam, printre lacrimi si ganduri, graul de coliva pentru parastas. Un falfait de aripi m-a facut sa-mi ridic privirea. Pe pervazul ferestrei se asezase o porumbita. Parea batrana si obosita. N-o mai vazusem pana atunci. Ca sa nu o sperii, nu am mai facut nici o miscare. I-am vorbit bland. "Ce e scumpo, ti-e foame?". A intors usor capul si ne-am privit: ea cu ochii smaltati, ca de faianta-caramel, eu, cu ei inrourati. Sa ma fi inteles? Nu stiu! Dar s-a apropiat pasind, stranie coincidenta, usor impiedicat, pe masa, si a inceput sa ciuguleasca, fara sfiala, din resturile de grau.
Sedea, fara frica, la un lat de palma de mine. Atunci am descoperit, cu emotie crescanda, motivul mersului ei. De la un picior ii lipseau gherutele, iar ciotul ramas, prin indelungata folosire, se transformase intr-un bont ingrosat.
Ca si cand era de a casei, a coborat pe podea si, sontac, sontac, a pornit-o spre hol. Cunostea parca toate ungherele si le-a inspectat pe indelete, fara teama... "E totul in regula, batranico?".
Parca multumita, si-a desfacut aripile si lin a zburat pe fereastra. Zbaterea aerului mi-a mangaiat, ca o aripa de inger, fruntea. "E bine, fetita mamei"...
PAULA PADURARU - str. Dr. Botescu 13, sector 5, Bucuresti
Dragi prieteni,
O intamplare, cel putin curioasa si care mi-a ridicat unele semne de intrebare, am vrut sa v-o povestesc si voua. Sa fie doar o intamplare?
Cu drag si deosebita consideratie,
Paula
Reproduceri dupa picturi de Traian Bradean