Nu demult, in dupa-amiaza zilei de 22 februarie, neamul romanesc cel adevarat si inca pastrator de bun nume si-a mai trimis un sol, cu totul si cu totul minunat, la cer: pe Parintele Petroniu Tanase, egumenul Schitului romanesc Prodromu, de la Muntele Athos. Moartea sa a trecut aproape neobservata de media laica romaneasca, altfel dispusa sa se sentimentalizeze si sa se isterizeze la moartea a te miri ce "vedeta", chiar daca rolul ei spiritual a fost, cel mai adesea, unul demolator, malefic.
Parintele Petroniu face parte (nu exista timpul trecut in cazul acestui fel de oameni!) din stirpea cea mai nobila de parinti duhovnicesti, altfel deloc saraca, a Bisericii noastre ortodoxe. Vietuitor al Manastirii Sihastria, inainte de anul 1978, a plecat ulterior la Muntele Athos, unde a reinviat din temelie schitul romanesc Prodromu. Dupa decembrie 1989, cand pelerinajele in Sfantul Munte au devenit posibile oricarui crestin, mi se insinua tot mai mult teama ca nu voi mai ajunge sa-l intalnesc, in aceasta viata, pe luminatul parinte Petroniu. O anumita corespondenta, firava cantitativ, dar de o mare intensitate interioara, intetea focul dorului meu de el. Si iata ca, pana la urma, Dumnezeu a dat curs dorintei mele (inseamna ca buna si staruitoare a fost ea!) si, in primavara anului 2009, alaturi de cativa pictori din grupul Prolog am ajuns la Schitul Prodromu, reusind sa-l vad, in sfarsit, fata catre fata, pe ingerescul duhovnic al neamului romanesc. Randurile ce urmeaza constituie numai o palida oglindire a acestei intalniri. Ele fac parte din cartea mea "Et in Athos ego. Muntele sfintit" aparuta anul trecut la editura "Reintregirea" din Alba Iulia.
Pelerinaj la Athos
Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge in Sfantul Munte a fost acela de a-l intalni, fata catre fata, pe parintele Petroniu Tanase de la Schitul Prodromu, schit romanesc tinand de Marea Lavra. Prima data auzisem vorbindu-se despre el, extrem de laudativ, pe la jumatatea anilor '70. Inca se afla pe vremea aceea parintele Petroniu la manastirea Sihastria, avand ca ascultare, daca nu ma insel, sa se ocupe de biblioteca manastirii. Putin mai tarziu, aveam sa aflu ca a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mahnire, deoarece ni se parea ca era mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat putin si ca un sacrificiu, ca o plecare intr-o misiune deloc usoara. Plecarea avea loc intr-o perioada de mare dificultate a Bisericii, indeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observatia atenta a Securitatii. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viata de om. La Sfantul Munte, parintele a gasit schitul intr-o stare jalnica. Toate cladirile se aflau in paragina, ploua in biserica, usile erau crapate... Cei cativa batrani care se mai aflau in manastire nu aveau puterea sa se mai ocupe de tot ceea ce implica administrarea si gospodarirea unui locas atat de important din toate punctele de vedere. Parintele s-a dedicat cu trup si suflet unei cauze care parea aproape imposibila: renasterea manastirii. Trebuie sa tinem seama ca ne aflam in timpul stapanirii comuniste, cand comunicarea clericilor si credinciosilor romani din tara cu Sfantul Munte era extrem de dificila. De asemenea, situatia generala a Sfantului Munte era in vremea aceea destul de deplorabila. Intre timp, cu toate ca vremurile s-au schimbat semnificativ in ceea ce priveste libertatea de miscare, parintele Petroniu nu a revenit in tara decat o singura data, acum vreo 10 ani.
Cand am ajuns sa fac Alfa si Omega (un supliment al ziarului Cotidianul - n. red.), am inceput sa-i trimit cu oarecare periodicitate (mai multe numere intr-un pachet) publicatia. In continuare, i-am trimis parintelui Petroniu si, prin el, Sfantului Schit, si o buna parte din cartile mele. I-am mai trimis urari de bine, cam la fiecare Paste si Craciun. Mi-a raspuns absolut de fiecare data cu multa bunavointa si dragoste, cu reala afectiune parinteasca, scriind epistolele cu propria-i mana, cu un scris coborat parca de la vechii caligrafi. Nu de mult i ma plansesem ca nu ma invrednicesc sa ajung acolo, ca sa-l intalnesc direct. Mi-a raspuns ca nu este nimic mai simplu, ca trebuie numai sa-l anunt cand intentionez sa vin si ca totul se rezolva cu usurinta. Acesta este post-scriptum-ul scrisorii:
11.1.2008
"Va asteptam cu multa bucurie in pelerinajul athonit si prodromit. Formalitatile de intrare sunt simple. Ne anuntati: numele, numarul pasaportului sau al buletinului de identitate si data intrarii in Athos. Cand veniti la Athos, va prezentati la Biroul vizit. Uranopole, de unde primiti aprobarea cuvenita".
Ierom. Petroniu
Dar a trebuit sa apara ocazia unui pelerinaj la Muntele Athos organizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct al Inalt Preasfintitului parinte Andrei, de altfel un prieten foarte apropiat al Sfantului Munte. Asadar, asteptam cu mare emotie aceasta intalnire. Aveam sa constat ca acelasi lucru se petrecea si cu parintele Petroniu, deoarece lista cu numele noastre ajunsese acolo.
Parintele Petroniu este de-acum destul de inaintat in varsta si ajuns de unele slabiciuni trupesti. Una dintre acestea este si aceea ca nu mai aude bine si atunci este nevoit sa se foloseasca de un aparat auditiv. Din pacate, era unul care nu stiu ce avea, dar cel mai adesea tiuia ingrozitor, cel putin pentru noi, cei care-i stateam in preajma. Nu stiu ce auzea el, caci nu parea deranjat. Ca sa te faci inteles, trebuia sa stai pe partea pe care avea acest aparat si sa vorbesti destul de tare. Asa se face ca, la primele prezentari nu a inteles prea bine care dintre pelerini este "domnul Costion". Si tot intreba si tot astepta cu nerabdare sa dea de el. Pana la urma s-a intamplat acest lucru. Am avut cu el 2-3 intalniri comune. Una de dimineata, mai lunga, cand ne-a vorbit mai pe indelete. Despre ce?
Despre documentele romanesti din Sfantul Munte Athos
"Sunt cel putin vreo 25-30 de mii de documente, asa a evaluat un domn Florin Marinescu, care traieste in Grecia si s-a pus sa le cerceteze si sa le tipareasca. Au aparut mai multe lucrari in limba greaca, dar si un volum in limba romana, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iasi. Ele se refera indeosebi la relatiile Tarilor Romane cu Muntele Athos, la danii, la inchinari, la tot felul de binefaceri. Dupa caderea Bizantului sub turci, la 1453, Tarile Romane au fost, vreme de vreo 500 de ani, una dintre resursele principale de sustinere si intretinere a Sfantului Munte, ca de altfel si a altor locuri sfinte. Si asta, fara recompense si fara interese. Gratis! De unde aveau Moldova si Muntenia aceasta putere? Ca nu erau atunci tractoare, masini si unelte pentru o agricultura intensiva. Se lucra cu sapa, cu harletul, cu grebla, cu coasa... Astea erau uneltele. Si, cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dansul, si a avut de-ajuns ca sa dea si la altii. Erau asa de mari productiile si bunurile care ieseau, incat se facea negot intens cu tarile Occidentului. Si acuma?".
Despre dificultatea de a ajunge calugar cu statut oficial in Muntele Athos
"Ca sa fii calugar cu statut oficial in Sfantul Munte se cere sa ai cetatenie greaca, iar aceasta se obtine foarte greu. Pentru romani, de pilda, trebuie ca Patriarhia de la Bucuresti sa intervina pe langa Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol, iar aceasta din urma se lasa greu, nu se stie de ce. In ciuda unor interventii repetate, sunt solicitari care asteapta de aproape 10 ani si nu au fost solutionate. Este ceva mai usor daca soliciti inchinovierea la greci decat la romani. De aceea, in momentul de fata, se afla in Sfantul Munte destul de multi calugari cu statut incert, ingaduiti, totusi, vreme de ani de zile in aceasta forma".
Despre statura duhovniceasca a poporului roman
"Poporul roman a beneficiat, ca radacini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebita. Spiritualitatea scitilor, a dacilor, nu era atat de idolatra ca cea a grecilor. Grecia a fost tara idolilor. Exista la daci, in muntii din jurul Sarmizegetusei, un fel de pustnicie sau, in orice caz, se puteau intalni oameni care duceau o viata asemanatoare cu a pustnicilor crestini de mai tarziu. A fost o temelie sanatoasa, din punct de vedere spiritual. Asta conteaza mult! Si de aceea a prins crestinismul foarte bine. In tarile noastre s-a format un crestinism deosebit: crestinismul taranesc, cu evlavia taraneasca... Vreau sa spun ca romanii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un crestinism satesc. Cu traditii crestine solide. Acum, mai ales, de cand cu intrarea in Uniunea Europeana, s-a pervertit viata crestina. La aceasta intrare ar fi trebuit ca stapanirea sa puna conditii. "Noi suntem crestini, cu Hristos, cu Biserica, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intram in Uniunea Europeana". Daca ne primeau cu ele si ne lasau sa ramanem cu ele, sa fi intrat, daca nu, nu. S-a promis marea cu sarea, ca o sa fie o prosperitate extraordinara. Si au intrat romanii intr-o stapanire fara Dumnezeu. Un popor roman care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viata frumoasa, cu traditie... a ajuns acum sa fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreste impunerea casatoriilor homosexuale. Apoi, atatea divorturi. Se promoveaza dezmaturile, desfraurile, sub toate formele posibile. Se spune ca e libertate si toata lumea se murdareste. Sfintii Parinti considera ca pacatul care murdareste cel mai adanc fiinta umana este desfranarea. Si tocmai aceasta este mai cultivata. Si nu numai la oameni in varsta, ci si la copii, inca de la scoala. Auziti? Fetite de 12 ani, si fac copil! Daca omul nu crede in Dumnezeu, atuncea nu mai este pacat. Pacatul este abatere de la randuielile puse de Dumnezeu pentru viata. Astazi avem de a face cu o libertate anarhica. Omul e liber sa faca ce vrea. S-a pierdut ideea de pacat, si atunci omul crede ca e liber sa faca toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de cand e lumea asa ceva". Ca la multi parinti, si la parintele Petroniu intalnim o mandrie pentru ceea ce a fost neamul romanesc odinioara, amestecata cu tristetea pentru starea lui spirituala actuala.
Despre gandul la moarte
"Oamenii se sperie de moarte, le e teama, le e frica. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s vesnici pe pamant. Intr-o zi se sfarseste viata si omul care a trait o viata crestineasca, frumoasa, stie ca ea nu s-a incheiat cu mormantul, stie ca de-acum incepe o noua viata, cea adevarata, cea vesnica. Si daca s-a straduit sa duca o viata frumoasa aicea, pe pamant, atuncea bunurile, simtamintele, trairile care sunt imprimate in existenta lui le duce cu dansul. Si intra cu ele in noua viata, in viata cea vesnica. O viata care va fi insa mult mai bogata. Pe langa ceea ce duce omul cu dansul, acelea vor fi mult amplificate. Si fericirea cu care omul intra in viata vesnica este incomparabila cu toate fericirile de pe pamant. Este ceea ce a intrezarit Apostolul Pavel, cand a fost rapit la al treilea cer, lucruri despre care spune ca nu le poate descrie in grai omenesc. Formele noastre de exprimare, notiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de conditiile naturale in care traim. Or, acolo lucrurile sunt asa de deosebite, asa de minunate, incat noi, aicea, nu avem nici un element cu care sa putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Crestinul care a trait aici o viata in slujba binelui si are nadejde ca s-a mantuit, adica a pregustat din aceasta fericire, nu se sperie de moarte. Stie ca abia de-acum inainte se incepe. El chiar asteapta moartea. Este ceea ce se intampla cu sfintii. Ei sunt bucurosi ca ea vine. Oamenii se sperie de moarte cand simt ca materialul pe care l-au strans in lumea aceasta nu-i satisfacator. Trairi pacatoase, vrajmasii, dezbinari, ura, betie, lacomie, toate pacatele astea, daca omul nu s-a curatit de ele, le are imprimate in fiinta lui si in sufletul lui. Si cand va invia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Si va trebui sa se tarasca cu ele in vecii vecilor. Si aia-i nefericirea si nenorocirea vesnica. Si, atunci, sigur ca omul se inspaimanta de moarte. Hristos a inviat cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le. Dumnezeu a desfiintat spaima de moarte. Si a reorientat moartea, facand din ea trecere de la viata acesta terestra la viata cea vesnica. Sa ne ajute Dumnezeu sa traim cu lucruri bune, de care sa ne bucuram in viata vesnica. Parintele Staniloae spune ca realizarile frumoase artistice ne insotesc viata vesnica si la nivel de neam. Bunuri precum Voronetul, Moldovita, Sucevita, Curtea de Arges si toate celelalte asemenea, poporul roman le va avea si in viata vesnica. Asadar, cei care au facut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele si in viata vesnica".
Poate ca as fi avut cateva intrebari sa-i pun parintelui Petroniu, dar nu sunt obisnuit sa fac acest lucru cu altii de fata, asa incat ele au ramas in cea mai mare parte nerostite. Dupa ce am vazut care din cartile mele sunt in biblioteca Schitului si care nu sunt, am mai daruit doua pe care le aveam la mine (Elemente de teologie taraneasca si Bucuria convorbirii). Am pandit un moment cand parintele iesea de la chilie, indreptandu-se spre trapeza, ca sa fac acest lucru si sa stau cateva minute cu el intre patru ochi. Au fost vreo 10-15 minute private, de care tare m-am bucurat, desi bruiajul aparatului auditiv era ingrozitor. Si mi s-a parut a fi parintele vazator cu duhul. Fara sa-i fi spus despre incercarea in care ma aflam (o problema legata de sanatate, n. red.), el mi-a vorbit despre ea si m-a indemnat sa am nadejde ca o s-o trec cu bine. Sau cel putin asa am inteles eu, caci datorita aparatului comunicarea nu era facila.
Acum, parintele Petroniu conduce manastirea mai mult cu duhul lui (autorul se refera la anul 2009 - n. red.), dar este cert ca el o conduce, in ciuda varstei inaintate si a slabiciunilor fizice. Nu stiu cum va fi aratat in floarea varstei lui, dar acum este, vorba poetului, "un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port". Mereu se afla in preajma sa un ucenic sau doi, gata sa-l sprijine, sa-i asculte sau sa-i intuiasca "porunca". Parca auzi cuvantul lui Hristos: "Adevar, adevar iti spun: Cand erai mai tanar te incingeai singur si umblai unde voiai; dar cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te va duce unde nu vrei" (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, parintele Petroniu este prezent cam la toate slujbele, si inca pe intreaga lor durata. Ulterior se pleaca, se pleaca, de ai impresia ca acu, acu se prabuseste. Iti sta inima in loc. Dar nu, parca mereu in ultima clipa, se redreseaza si continua sa fie tuturor pilda de trezvie liturgica.
Si un post scriptum la acest capitol. La intoarcerea acasa, nu imediat, ci dupa ce am trecut prin incercarea mea chirurgicala si m-am intremat putin, i-am trimis o scrisoare parintelui Petroniu Tanase, cu un chestionar de scurte intrebari, intitulat generic "Sub fulgerarea Duhului". Iata raspunsul sfintiei sale, care mi se pare ca poate interesa pe oricine este cu luare aminte la conditia sa de crestin sau, chiar si mai simplu, de om. Nu are nevoie de nici un fel de comentarii.
Stimate Domnule Costion,
Am primit scrisoarea dvs. si m-am bucurat ca pelerinajul atonit v-a lasat amintiri frumoase si folositoare. Afland de suferinta trupeasca ce v-a incercat, v-am pus la rugaciunile sfintei Biserici si ne rugam Bunului Dumnezeu sa va daruiasca sanatate deplina.
Am dat parintelui Iulian lista cu intrebari, la care va va raspunde, daca va avea timpul cuvenit. Dar si el este mult ocupat cu spoveditul pelerinilor, si eu de asemenea, cu treburile obstii, si calugarului nu-i ajunge timpul pentru indeplinirea indatoririlor sale duhovnicesti. Si apoi ma gandesc la ce ar folosi raspunsurile la multimea intrebarilor ce ne faceti? Folos duhovnicesc? Dar lumea crestina de astazi din Romania nu duce lipsa de hrana, si inca din belsug, duhovniceasca. Niciodata, in trecut, tara noastra nu a avut atatea edituri si librarii care tiparesc si pun in circulatie un noian de carti si publicatii de suflet folositoare. Dar nivelul crestinesc al poporului in loc sa creasca, cum ar fi normal, dimpotriva, scade, pentru ca putini mai au timp si citesc aceste carti, deoarece au alte surse de informatii pe care le folosesc: televizorul, internetul s.a. Si ca urmare, afirma un crestin roman: "hotia, desfranarea, batjocura, egoismul si individualismul au ajuns sa defineasca peisajul urban romanesc". De aceea, imi cer iertare daca socot ca raspunsurile la aceste intrebari n-ar aduce nici un folos si nici timpul nu-mi ingaduie sa ma opresc asupra lor.
Prin inmultirea raului, a pacatului, se vede ca lumea a intrat sub stapanirea celui rau, a diavolului, care lucreaza cu putere, stiind ca i se apropie sfarsitul. Acesta este raul cel mai mare din vremea noastra: s-a lepadat lumea de Dumnezeu, Care i-a pregatit pentru vesnicie, si a intrat sub stapanirea diavolului, caruia ii face voia si cu care colaboreaza pentru nefericirea sa proprie si vesnica. Ci crestinii adevarati sunt increzatori in fagaduinta Domnului: "Eu sunt cu voi" si se straduiesc sa mearga numai pe calea cea stramta a mantuirii, de care sa ne invredniceasca si pe noi Bunul Dumnezeu, cu darul si cu iubirea Sa de oameni.
Cu rugaminte de iertare si doriri de tot binele, sanatate si mantuire".
Ierom. Petroniu