Nu ma atinge nici vantul care indoaie crengile, nu ma taie nici gerul care a inghetat lumea, nu ma mangaie nici fulgii care cad nepasatori la pamant. De cand am aflat ca fata mea se desparte de barbatul ei, nu mai am ochi si urechi decat pentru furtuna din sufletul si din mintea mea. Vestea a cazut ca o ghilotina. N-am avut putere nici macar sa scot o vorba. Am incremenit, si inauntrul meu fiecare celula a inceput sa se vaiete ca-ntr-un bocet stravechi. Mi-a aparut in fata imaginea unei femei imbracate in negru, pe care am vazut-o in copilarie, alergand despletita prin cimitirul in care fusese inmormantat barbatul ei. A ramas pentru mine cea mai fidela imagine a durerii omenesti. Si acum, dupa ce-am primit aceasta veste, este pentru prima oara in viata mea cand mi se pare ca seman cu femeia aceea care m-a impresionat atunci demult, prin maretia durerii ei.
Indragostirea
Ancuta, fata mea, a fost dintotdeauna o fiinta vesela si rebela oarecum. Nu s-a lasat niciodata ingenuncheata de nici o cerere, sfat sau comanda parinteasca. Niciodata nu a zis nu atunci cand ii ceream ceva, dar intotdeauna, cu cel mai fermecator zambet pe buze, a facut numai ceea ce a crezut ea de cuviinta ca trebuie facut. Si ceea ce facea era mereu bine facut, fara cusur, asa ca nu ma puteam supara prea des pe ea. Mai ales ca isi acoperea refuzurile sau micile ghidusii cu dragalasenii, cu giumbuslucuri, cu clovnerii care bine dispuneau pe toti cei care erau in preajma ei. A crescut astfel inconjurata de o aura de veselie, care crea bucurie, oriunde era prezenta. Era dorita de toti copiii din familie si din vecinatate, pentru ca punea la cale mereu jocuri noi, fiind mereu un izvor nesecat de idei hazlii si glume. Era sufletul petrecerilor pentru copii, si toti o doreau si o recunosteau ca lider al jocurilor.
Am recitit ce am scris pana acum si mi se par atat de indepartate acele vremuri, incat parca n-am fost si eu printre personajele intamplarilor pe care le povestesc.
Ca sa scurtez, Ancuta a crescut, a fost o eleva buna, a devenit o domnisoara draguta, si intr-una din zile mi l-a prezentat pe Eugen, prietenul ei, coleg de liceu, cu doi ani mai mare decat ea. Am trait langa ea emotiile primei indragostiri si am urmarit cu rabdare transformarea ei. Am vazut cum devine mai tacuta, mai sfioasa, cum veselia ei debordanta se transforma in cumpatare, cum luminitele jucause din ochii ei devin mai melancolice si mai blande. Va marturisesc ca am trait cot la cot cu ei suisurile si coborasurile acestei indragostiri. Am vegheat aceasta relatie asa cum numai un parinte poate s-o faca, gandindu-se doar la bucuria copilului sau. Am fost fericita cand mi-am dat seama ca Eugen e un copil sensibil, cu mult bun simt, cu un fel foarte serios si deosebit de a judeca lucrurile, de a le aseza in matca lor. Ca este un baiat responsabil, pe vorbele si faptele caruia te poti baza in orice situatie. Cand a fost la noi pentru intaia oara, Eugen a fost foarte emotionat, iar eu cred ca eram si mai emotionata decat el. La plecare, mi-a spus cu o seriozitate matura: "Sa nu va suparati, dar eu am sa mai vin pe la dumneavoastra".
Spectator de pe margine
Si a mai venit, nu o data, nu de doua ori, a venit zilnic, cat a fost elev, a venit si in dimineata balului de absolvire, imbracat frumos, pentru ca Ancuta sa-i aranjeze cravata" si sa vada cat de bine ii sta in costumul cel nou. A venit si dupa ce a intrat la facultate, a venit, asteptand ca ea sa-si termine scoala si sa se poata casatori. Nunta lor a fost cred cea mai vesela din cate mi-a fost dat sa vad. Veselia lor i-a molipsit pe toti cei prezenti, a fost o petrecere atat de plina de bucurie, incat nu ne mai dadeam dusi acasa. La cateva zile dupa aceea, Ancuta si-a facut bagajele pentru a se muta in noua casa. Sigur ca-mi parea bine ca s-a casatorit, sigur ca ma bucuram de fericirea ei, sigur ca ma socoteam o mama norocoasa, care-si vede copilul pornit pe un fagas bun, mai ales ca vremurile in care traim sunt atat de pline de neprevazut, de capcane pentru tineri. Cu toate acestea, in momentul in care am vazut ca pe cutiile cu bagaje din hol, care asteptau masina sa le ia, Ancuta pusese deasupra si ursuletul rosu, jucaria cu care adormea cand era mica, mi s-a pus un nod in gat si m-am ascuns in baie ca sa pot plange fara sa fiu vazuta de vreunul dintre ei. Ma bucuram pentru ei, dar in acelasi timp intelegeam ca a venit momentul in care "puii isi iau zborul".
Este foarte grea despartirea parintilor de copii, este foarte greu sa iti dai seama ca ei pornesc in lume si ca au ramas inca atatea lucruri nespuse, ca au ramas atatea sfaturi pe care n-ai avut vreme sa le dai, ca mai sunt atatea pericole despre care nu i-ai prevenit. Poate ca grija aceasta excesiva nu este buna, dar e greu sa te obisnuiesti cu gandul ca, dupa ce ani buni ai fost tovaras de drum cu copilul tau, dupa ce l-ai ocrotit ca pe lumina ochilor tai, dupa ce ti-ai ordonat viata in functie de prioritatile lui, trebuie sa renunti la un moment dat si sa-i dai drumul sa plece pe picioarele lui. Trebuie sa te opresti si sa fii doar spectator de pe margine al vietii lui, fara sa mai poti interveni prea mult ca sa-l ajuti, sau sa constati ca, si daca incerci sa faci acest lucru, sfaturile tale nu mai au ecou, nu se mai potrivesc cu ceea ce gandeste copilul tau, "nu mai sunt de actualitate", "sunt demodate si in afara timpului".
Am, totusi, constiinta impacata. Grijile si gandurile mele zilnice nu au sufocat drumul Ancutei. I-am dat copilei mele, de la inceput, o povara tare grea: libertatea de a alege singura si de a fi apoi responsabila fata de alegerea pe care a facut-o. Si asta, incepand cu alegerea unei jucarii sau a unui desert de la cofetaria din coltul strazii, cand avea doar cativa ani. Poate ca din aceasta cauza, acest exercitiu repetat ani in sir, in situatii diferite, cu scopuri diferite, i-a dat o oarecare siguranta in a alege si mai ales in a sti sa-si sustina alegerile. De aceea, am si fost oarecum linistita atunci cand mi-a spus ca Eugen este barbatul cu care vrea sa traiasca pana la sfarsitul zilelor ei. Nici o clipa n-am suspectat-o ca s-ar fi grabit, nici o clipa nu mi-a trecut prin cap ca ar fi superficiala in optiunea ei. O cunosteam foarte bine si stiam ca daca asa a hotarat ea, pentru ea este o alegere buna.
Schimbarea
Sedea pe scaun, in fata mea, si-mi povestea linistita si resemnata cosmarul pe care l-a trait in ultimul an, dupa ce a aflat ca barbatul ei, Eugen, cel care era atat de asezat si de cuminte, atat de delicat si de simtitor, Eugen a inselat-o cu o colega de serviciu. Ulterior, el i-a marturisit ca a fost un episod pe care-l regreta si ca se va supune hotararilor pe care ea le va lua in ceea ce priveste viitorul lor. Ancuta a incercat mai bine de un an sa uite, dar n-a reusit, si crede ca nici nu va putea vreodata sa-si scoata din minte vorbele si, mai ales, faptele lui. Spuse asa, telegrafic, vestile au parut gloante trase precis, metodic, fatal. Era unul din acele momente in care simti ca viata se intoarce pe dos si ca nimic din ceea ce a fost inainte nu va mai fi la fel. Asa ma simteam si eu, stand pe scaunul din bucatarie si ascultand ceea ce povestea fata mea. Nu am putut sa nu observ cum i se stersese de pe chip lumina aceea care o facea atat de vesela si de bucuroasa. Nu am putut sa nu observ ca avea privirea obosita, a unui om rapus. Schimbarea era totala, si un sentiment de neputinta m-a coplesit. In lumea grabita si insensibila in care traim, poate ca pentru altii asemenea vesti n-ar fi provocat durerea pe care o simt si acum, cand va scriu.
Nici nu stiu ce sa-i spun. Ma simt la fel de inselata si tradata ca ea. Ce pot eu sa spun de pe margine, daca ei, care s-au crescut unul pe altul, caci erau doar doi copii cand s-au cunoscut, nu mai au ce sa spuna despre relatia dintre ei?
Unde merge oare dragostea cand moare? In cat timp moare o dragoste? Eu stiu ca nimic nu se pierde pe lumea asta, asa ca unde ajunge oare visul acela superb, care iti creste aripi si te face sa fii precum ingerii? In ce se transforma? Ce sa fac eu acum, ca mama, sa-i ajut pe copiii acestia nesabuiti sa inteleaga ca cei zece ani din viata lor impreuna nu pot fi vanduti si nici cumparati pe-o noapte petrecuta intr-un pat de pripas? Ce sa-i spun eu fetei mele ca s-o ajut sa ia hotararea inteleapta? Sa-i spun sa ierte, sa-i spun sa plece, sa-i spun sa astepte? Cum sa renasc si sa inviu eu, in ochii ei, lumina aceea datatoare de sperante? Cum sa topesc inghetul care l-a cuprins si pe el, pe Eugen? Ca si femeia aceea despletita, imbracata in negru prin cimitir, imi vine sa alerg de la unul la altul, de la ea la el, ca intr-un bocet stravechi, si sa-i intreb unde s-a dus, oare, dragostea lor? In lumea nebuna in care traim, bucuria iubirii lor era pentru mine o oaza de siguranta. Ce s-a ales de ea?
Stau pe scaun si nu stiu daca ar trebui sa par senina pe dinafara, sa-l inteleg pe el, ca sa pot sa-mi sustin fata, sau sa plang langa umarul ei, disperata. Ajutati-ma.
VALERIA DUCA - Cluj