"A murit Georgica!
- Cum... cum a murit Georgica?
- Da, da... s-a dus...".
Durere, o mare durere am simtit atunci, iar lacrimile au tasnit, asa cum stau sa tasneasca si acum, cand scriu aceste randuri. Georgica s-a dus, luand cu ea o parte din mine...
Cum sa o descriu pe Georgiana... Nu se poate vorbi de ea, fara a vorbi de dealurile pline de zumzait de albine, de miros de iarba cosita, de murmurul paraiasului, de sunetul ploii in geam sau de trosnitul bustenilor in soba... Georgiana era inalta si subtire, o trestie ce se apleca si se ridica, si pe care nimic nu o dobora. Era un bot de om, cand am cunoscut-o. O farama mititica, dar cu niste ochi ce umpleau orice camera, orice loc unde se afla. Era balaie, tot soarele isi pusese culoarea in parul ei, vioaie si vesela. Parea o vrabiuta, tot timpul in miscare. O am asa de clar in minte, doar ca mi se pare ca nu voi gasi niciodata cuvinte pentru a o descrie.
Imi zicea Catia. Nu putea sa zica Cristina. Era prea mititica, dar stia, simtea cat de mult o iubeam... "Catia, a venit Catia!"... bucuria ei era nemasurata, ori de cate ori ma duceam la tara, unde o gaseam alergand pe dealuri.
Avea ochii mari, caprui... Toata fata era ocupata de privirile ei, pline de curiozitate, de neastampar, cu gene intoarse si lungi. Pletele ii intrau in ochi si avea o miscare nervoasa, dand din cap, spre a deschide loc luminii. Erau ochi caprui, cu umbre verzi, galbene... dar, mai presus de toate, erau plini de bunatate... Manutele ei... vesnic avea ceva cu ea... Ca era un bat, ca era o frunza, ca era o pana... Mainile ei pareau ca au personalitate proprie, ca se misca independent de trup, nu Georgica comanda mainile, ci ele o comandau pe Georgica...
Vocea ei... era cand domoala, cand iute, cand ascutita, cand molcoma... Ordona, canta, citea cu glas tare... pe Georgica o auzeai inainte de a o vedea... Era cea mai mare dintre frati si pe toti copiii i-a crescut ea. Parintii erau oameni necajiti, lucrau cu ziua prin tot satul, iar Georgiana avea grija de casa, de animale, de mancare, de tot. Si mai avea timp sa si invete... Aveau un leagan in curte, iar dupa amiezile se auzea Georgica citind, din leagan. Pletele ii zburau in vanticelul cald de vara, era o placere sa o privesti, subtire si frumoasa, citind in leaganul ce se misca incetisor. Am luat-o la mine, in Bucuresti, cam doua saptamani, cand avea trei sau patru anisori. In casa, bucuria ei nu avea margini, tot deschizand si inchizand robinetele, tragand apa la baie, jucandu-se cu telefonul, iar cand facea baie, sarea de pe marginea cazii in apa, printre rasete si stropi ce se scurgeau pe podea, spre disperarea mea. Facea cate doua bai pe zi, doar de dragul de a sari in cada. Aveam un pui de catel, o farama, ca si Georgica, amandoi mititei. Catelul avea "domiciliul" intr-un lighean de plastic, plin de prosopele si paturele, iar la ora de dormit, Cipi trebuia sa doarma in lighenasul lui. Georgiana venea tiptil si il scotea din lighenas, jucandu-se amandoi, pana la ore tarzii din noapte. "Cine l-a scos pe Cipi din lighean?". "Eu nuuuu, Catia, eu nuuuu..." si ma priveau amandoi jucausi. Ne plimbam toata ziua prin Bucuresti, seara ii cadea capsorul de somn, dar isi revenea repede, uitandu-se la mine cu ochi mari: "Nu, nu mi-e somn!" si iar ii cadea capul in piept. Normal, ca toti copiii, facea si prostioare, mintind de inghetau apele. Drept pedeapsa, o muscam de poponet, iar ea tipa, in gura mare: "Nu ma mai muca de cul! Nu ma mai muca de cul!". Mult timp mi-a trebuit sa o dezvat de faimosul "cul", inlocuindu-l cu "fund"...
Am avut-o la mine, in Bucuresti, si pe la 14 ani... o adolescenta frumoasa, dar tot copila. Fugea pe langa mine, zburda cu catelul si-mi zicea "mami". Toate batranele de la bloc sopteau in barba ca e fata mea "din flori, maica, din flori, mdeh...", dar o cresc ascunsa la tara...
Apoi, viata m-a aruncat printre griji si probleme, in alt colt de lume. Iar de aici, mi s-a dat, la telefon, vestea... "A murit Georgica!". Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar acum, scriind aceste randuri, nu vad tastatura, tot din cauza lacrimilor...
Ii promisesem, odata, ca o duc la mare... nu o vazuse nicicand. Cel mai tare ma doare ca nu mi-am indeplinit promisiunea facuta. Of, Doamne! O am in suflet, zi de zi, pe copila cea blonda, cu ochi caprui. Nici nu am stiut ca e bolnava, habar nu am avut. Ciudat, cum ne credem nemuritori, nu?
De aici, de departe, cum am avut norocul sa ajung sa traiesc pe o insula inconjurata de albastrul Mediteranei, stau, ma uit la mare, si gandul imi zboara spre dealurile Buzaului si astept sa apara, din crang, de dupa deal sau din vale, frumoasa si mladia Georgiana. Si tot uitandu-ma eu in jocul de albastru al marii, parca ma desprind de taramul asta si ajung, cu ochii mintii, in alt taram, unde Georgica zburda, cu ochii ei mari si parul blond prin vantul primaverii... Am o singura consolare: sunt sigura ca fata cea subtire ca trestia a ajuns printre ingeri si se leagana, acum, in rai.
CHELMUS CRISTINA - Palma de Mallorca, Spania