Adam, inviatul
La varsta de 91 de ani, Adam Grecu, din satul hunedorean Tarsa, a murit si apoi a inviat. Orice batran din imprejurimi ii stie intamplarea. Din Bosorod, Luncani, Ursici, Chitid, Prihodistea, Alunu, Bobaia... Adam asta a fost barbat tare. La trup si la spirit. Facea parte dintr-o semintie rara de oameni, izvorata de undeva, de sus, din muntii Sureanu, o spita zdravana, in care toti au trait peste 90 de ani, toti cei stiuti, pana astazi. El era pe atunci cel mai instarit om din sat. Ca un pustnic bogat a trait toata viata, in gospodaria lui din inaltimi. Si, intr-o buna zi, a murit. "O murit si noi l-am privegheat trei zile si doua nopti. Mort! Fara puls la mana. Fara suflu. Asa a fost", marturiseste nepoata Mariuta Grecu, care a stat atunci la capataiul lui. "Si a treia zi, cand o venit pretu si am pornit sa-l inmormantam, bunicul nostru Adam s-a ridicat si s-a uitat la noi cu mirare! Dupa aceea, a mai trait alti cinci ani, mai departe...".
Intocmai asa a fost. Sunt prea multi care stiu si au marturisit. Adam s-a ridicat! Si i-a privit pe toti cu uimire. O privire ingusta, cenusie, sticloasa... Cei din familie impietrisera. Stateau imprejurul lui roata, cu suflarea stransa. Pe urma el a zambit asa, palid, si le-a spus ca nu a murit, ci numai s-a dus "o tara in alta parte". Multa vreme cei din sat au tot incercat sa il iscodeasca. "Adame, spune-ne si noua, cum ii pe unde ai fost...". El a zis ca este frumos. "Campii. Campii frumoase si oameni frumosi, da' putaaani...". Si altceva? Mai multe nu putea spune. Ca nu i-a fost ingaduit. "Asa mi-au zis, ca niste lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, is lucruri de taina...".
Unde a fost, de fapt, Adam? Cine au fost "aceia" care nu i-au dat voie sa vorbeasca in lumea de aici, despre ce i s-a intamplat acolo? Cum se explica, de fapt, treburile astea? Cei de la oras i-ar fi zis... moarte clinica. Cei de la sat nu stiau de asa ceva. Si, oricum, nu cred ca i-ar fi satisfacut explicatia asta. Cert este ca acest om a mai trait inca cinci ani de zile in casa de pe varful muntelui, a trait simplu, la fel ca inainte, cu o lumina anume pe chip si-o pace launtrica pe care o transmitea parca tuturor celor din jur. Barbos, inalt, cu plete lungi, de argint. Un voievod al inalturilor. Taran liber, fara hotare in suflet. A trait lipsit de orice teama de moarte, ba chiar c-o anumita bucurie de-a se pregati spre a merge "acolo", atunci cand ii va veni iarasi vremea, pentru totdeauna.
Adam Grecu este azi celebru in toti muntii Sureanu. Zice-se ca el "apare" in strai popular intr-un tablou ce se pastreaza in biserica din Luncani, dar la care nu am putut ajunge din pricina zapezilor. Nu e vorba de vreo icoana, sau ca cineva l-ar considera sfant. E vorba doar de un taran hunedorean, care candva a stiut sa traiasca si sa moara frumos.
"Eu mor pe data de, la ora de..."
Si, lucru ce pare aproape incredibil, acest om si-a prevazut cu mult timp inainte ziua si chiar ora mortii. Stia. Isi simtea fiecare moment al vietii. Era constient de aproape fiecare clipa, atent la fiece lucru pe care-l facea si zicea. Mereu a fost vestit prin marea lui credinta in Dumnezeu. Ins retinut, postitor aprig. Duminica, nici pe slugi nu le lasa sa lucre si-i primenea si-i ospata la masa cu familia sa. La 95 de ani, inca suia singur pe murgul inalt, robust, castaniu, si pornea calare, 20 de kilometri prin munti, spre biserica. Dar punea saua pe cal de sambata seara. Asa il lasa, dormind in grajd, pentru ca nici macar inseuatul sa nu-i fie o munca maine, in ziua sfanta, atunci cand va cobori in zori, la Liturghie. Desi avea averi multe, traia in odai simple - pat, masa, dulap si-o icoana -, manca dramuit, muncea din greu toata ziua, parca fara nici un efort, si nu rostea decat acele cuvinte care aveau rost, putine, chibzuite, fiecare la sorocul lor. Astfel ca el le spusese celor din familie, cu multe luni inainte, despre acea zi de martie, in care s-a hotarat sa paraseasca lumea. "Fiti atenti, ca se apropie sa plec...". Insa abia atunci, la sfarsit, cand i-a anuntat clar: "no, peste trei zile, la ora unu la amiaza, eu am sa mor", cand le-a zis in amanunt ce trebuie sa cumpere si ce sa faca pentru inmormantarea lui de raspoimaine, lucid fiind si zdravan, absolut normal, pe picioarele lui, cand i-a chemat pe toti cei din neam - unii deja risipiti prin alte locuri - pe data de doisprezece, la el acasa, sa-l privegheze, abia atunci unii s-au indoit putin: "Hai mai, Adame, nu vorbi asa...". Era deja ceva mult peste fire. Caci - Doamne, iarta-ne! - care muritor isi poate socoti cu atata vreme inainte exact ora in care va muri? Era ceva... necuviincios aproape. Se uitau la el - il vedeau atat de puternic. Inca-si taia lemnele, facea singur fanul. Singur isi cosea locurile de pe langa casa. Nu-si puteau inchipui ca peste trei zile acest om nu va mai fi. Si suguiau, asa. "Bai, oameni!", a tunat el. "Faceti cum v-am spus. Chemati-i pe toti! Va duceti si imi sapati groapa pe doisprezece dimineata!". La auzul acestei porunci, pe ton asa inalt, n-a mai cartit nimeni. Caci el rar striga. Vorba lui era "sfanta". Nici unul nu a indraznit sa il comenteze. Asa retin toti. Incat au facut cu totii ce le-a spus. S-au strans in casa lui, in ziua de, la data de. In ziua aceea, Adam s-a trezit vesel. S-a spalat, s-a imbracat in hainele lui bune - camesa alba, surtuc, cizme de piele negre, lungi, lucioase. "No, acuma haidati in casa...". I-a imbratisat pe toti si i-a pupat si i-a adunat langa patul lui. Le-a zis la fiecare cate un cuvant, un sfat cu limba de moarte, despre ce sa faca mai departe in viata. "Tu sa faci asa... Tu sa ai grija de asa... Tu asa...". Dupa aceea, s-a asezat pe perina, cu fata in sus. Drept, lucid, privea inainte, si cu un ochi, inspre ceasul vechi din perete. Cand a batut de ora unu, s-a incruntat putin: "No, dati-mi lumanarea...". Cu lumanarea aprinsa in maini, uitandu-se la ei cu drag, la ora unu si un sfert la amiaza, Adam a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu plangeti dupa mine, ci sa va ganditi la faptele voastre".
Comorile din mormantul Mariutei Grecu
Mariuta Grecu, nepoata lui Adam, a murit si ea, nu demult, la varsta de 99 de ani. Ea l-a apucat pe batranul "nemuritor", a fost partasa la invierea si apoi la moartea sa. Tatal acestei Mariute a murit la 94 de ani. Fratele, la aproape 100. Iar acum sunt in odaia fiicei sale, Eleonora Corobea, care imi vorbeste despre toata semintia asta viguroasa "izvorata" din munti, dintr-un sat numit Tarsa. Eleonora e bolnava de picioare, zice ca a mers "mii de kilometri", doar prin muntii astia, dintr-o parte in alta, prin ploi, ger sau ninsori, si de la asta i s-a tras slabiciunea, fiindca la un moment dat, a simtit ca a cam obosit si s-a pus in pat, sa se odihneasca, iar apoi nu a mai putut sa se mai ridice. Face eforturi teribile, chiar si sa se scoale in capul oaselor. Ne spune mereu s-o iertam, caci mintea ii e limpede. Desi are 83 de ani, isi simte fiecare cotlon al trupului, numai picioarele, picioarele astea nu o mai asculta asa ca altadata si ii este chiar ciuda si rusine de aceasta neputinta, pe care-o considera ca un pacat, caci "pe oamenii fara pacat, boala nu-i poate atinge...". Acolo a gresit, crede ea - ca s-a pus atunci in pat, prea mult timp. Daca nu se punea, poate ca era si azi sanatoasa.
Intr-adevar, cei din neamul ei au fost longevivi. Dar nu toti oamenii din Tarsa erau asa. Acolo, sus, cei mai multi mureau destul de repede - maximum 60-70 de ani. E frig, loc izolat si sarac, oamenii au greutati multe. Doar o anumita semintie a fost asa rezistenta. Cea a lor. Faceau copii putini, dar toti traiau peste 90 de ani. Daca ar fi sa-si explice asta, Eleonora crede c-ar putea fi in legatura cu o cetate dacica, care era imediat langa casa lor - Cetatea Rosie. De acolo au izvorat ei, crede. "Dintr-o spita de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu' fel de oameni. Oameni ramasi. Zice ca era dacii din Piatra Rosie, niste oameni mai mari. Mai inalti. Si solizi. Traiau si peste o suta douaj' de ani aceia. De acolo zice ca s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam.... Eu nu stiu cat oi mai trai, acum. Daca mintea i-i buna, omu' nu poate muri greu. Mintea! Si inima curata... Eu inca stau, aici, in casa aceasta. Da' oamenii parca se inraiesc tot mai mult si se strica. Neamurile se stang, se micesc. Semintiile pier tot mai repede... Nu stiu... Parca o schimbat bunul Dumnezeu randurile de oameni...". Si mai crede ca aceasta longevitate a inaintasilor ei s-ar putea trage si dintr-o mare credinta in Dumnezeu. La fel ca Adam au fost toti. Mama Mariuta, pe langa postul firesc, de doua ori pe saptamana postea negru - doar un pahar de apa si atat, miercurea si vinerea. Asemeni lui Adam, la peste 90 de ani, inca isi mai cosea singura locurile. "Pipirigu' asta de langa casa il dau eu", le zicea copiilor, autoritara, daca acestia voiau sa o ajute. Parca vad, din descrierile Eleonorei: coasa de pe umeri parea imensa fata de trupul ei mititel, de parca si-ar fi carat crucea, urcand pe deal, catre soare. "Se ruga si muncea. Asta facea mama...". Cutreierandu-si pamanturile si privindu-le atent, in iarba, Mariuta a descoperit o planta de leac ce vindeca miraculos bolile ficatului, niste radacini ce cresteau doar in anumite locuri, numai de ea stiute. Le-a zis copiilor ca o sa le arate candva cotloanele secrete, dar acestia au uitat sa mai intrebe. Iar acum le pare rau, ca taina asta a intrat, si ea, in mormant. La fel... comoara. O caldare de aur. O caldare grea, plina de monede - kosoni dacici, pare-se - pe care Mariuta a gasit-o undeva, sub brazda, pe pamanturile ei. Nu s-a atins de bani. Le-a spus c-o sa le destainuie lor locul in ziua in care va muri. Insa, in acea zi, a tot amanat. Iar ei n-au vrut sa o mai intrebe, caci li s-a parut necuviincios sa insiste. Nu le mai pasa de aur atunci, ci de viata mamei lor iubite. Iar ea n-a deschis vorba. Desi era perfect lucida, desi mereu, pana in ultima clipa, parca a vrut sa le dezvaluie taina, sau cel putin asa li s-a parut lor. Dar pana la urma, a ales sa nu zica nimic. Poate ca sa nu-i sminteasca. Sau fiindca se temea de blestemul unor bani straini. Ori doar asa, ca sa ramana o taina in urma ei, mostenire. Cine poate sti? Ce se stie insa este ca toti cei din casa au fost partasi la o moarte frumoasa, ce dovedea deplin ca si aceea a batranului Adam n-a fost doar o legenda sau intamplare. S-a petrecut exact cand a zis: intr-o zi de intai martie, anul 2010. O zi cand incepea primavara... Si astazi, cand merg pe pajistile mostenite, urmasii se mai gandesc uneori ca ar putea sa dea pe undeva de comoara Mariutei. Dar e pamant mult, aproape cinci hectare, "si nici macar nu-i totu' la un loc, ca sa zici...". Poate o fi intr-o padure, undeva... "Pe-o rapa sau pe o coasta, unde nimeni nu acorda nici o atentie...". Nepotii se uita uneori la pamanturile astea intinse, se gandesc si nu stiu. Unde-i comoara lor?... Chiar n-au idee unde ar putea sa caute, dac-ar fi.
Curcubeul unei nasteri miraculoase
Comoara lasata mostenire ar putea, de fapt, sa fie chiar in sufletul lor. Eleonora vorbeste cu infinita dragoste de toti cei vechi din neamul sau. Intr-adevar ca despre o comoara. Rostirea fiecarui cuvant despre ei o intremeaza vizibil. Ii place. E mandra ca-i nascuta din acest sange ales. Ea a avut doar un singur fiu. Ultimul dintre "nemuritorii" lui Adam, batranul. L-a nascut pe la varsta de 28 de ani, o nastere aproape inexplicabila, caci si medicii, si babele ii spusesera ca este complet stearpa. Fusese maritata de la 17 ani cu un om din Bosorod, numit Romulus, dar n-a izbutit in nici un chip "sa ramana". Pana cand, la un moment dat... "i s-a aratat un semn".
Intrasera de mult comunistii si ei inca se mai ascundeau, fugari, de teama sa nu fie obligati sa semneze pentru intrarea in colectiv. Dormeau noaptea prin soprurile vecinilor, pe camp, prin poduri, in cimitirul satului, ca sa nu fie gasiti. Ei doi, sotii tineri, si socrul numit Ignat, stapan de pamanturi intinse, pe care nu voia nici mort sa le predea comunistilor. Intr-o seara, au dormit tustrei pe mormintele celor din neamul Eleonorei. Asa era atunci. Cimitirul devenise o buna ascunzatoare, caci inspira teama. Acolo, militienii inca se mai fereau sa intre. Femeia tanara statea pe lespedea alba a mormantului, in noaptea senina de vara. Slaba, subtire, imbracata in camesa alba populara, cu sfeterul barbatului ei asezat pe umeri. Si, deodata, i-a venit... sa se roage. Pentru ea, pentru sotul ei. Pentru soarta lor, pentru tot ce a fost si va fi, pentru totdeauna. Ii era teama, era mult prea deznadajduita. Nici un gand bun n-o intarea, nici un viitor nu vedea pentru dansii. Zice ca niciodata in viata nu a simtit "mai plin" acea putere a rugaciunii. Un fior fierbinte trecea prin pieptul ei, prin intreg trupul. O caldura placuta, incantatoare, ce-i ametea simturile si inima. "Era ca un suflu fierbinte asa, bun, care parca cobora din tot ceru' la mine-n inima. Ma uitam si vedeam beserici cum se coboara inaintea mea si litere care se nasteau pe cer, intre stele. Si eu tat plangeam si ma uitam si nu mai puteam de atata minunatie.... Uite aicea (arata in dreptul ochilor) vedeam beserica clara, catedrala maaare, albastra si luminoasa... Si atunci mi s-o aratat ce am in pantec - un baietel. Statea mic, culcat, la mijlocu' catedralei goale. Eu nu stiam. Nu eram grea atunci, nici nu ma mai gandeam c-o sa mai pot. Da' am ramas impovarata, si la fix noua luni de la sara aceea, am nascut un prunc. Nu zic c-o fost ceva asa, un miracol cum citesti prin Biblie. Eu nu stiu. Era jucaus, normal, mai mult cu sporturile, juca fain Caluseru. Baiat ca toti baietii... Eu voiam sa il fac strungar. Da' el tot avea un vis. Visa noaptea ca venea la el un om maaare, frumos, care-i zicea ca tu nu te faci altceva, numa' preot. No, azi asa, maine asa. Si tot acelasi vis. Si dimineata, baiatu' se trezea c-o lumina si-o bucurie pe fata lui. I s-o aratat omul in vis, exact la fel, pana ce aproape-o terminat liceu'. Imi tot zicea: "Mama, ce sa fac, ce sa fac? Ca eu nu mai pot sa traiesc altfel..." No, ce era sa fac? L-am dus la scoala de preti de la Caransebes. S'apai, cand o fost el hirotonit, eu stiam din Biblie o lege veche - ca atunci cand alege Dumnezeu un om care-I place, deasupra casei acelui om va aparea Braul Maicii Domnului. Asa este. Asa ii scris. Cand o fost Potopul, Dumnezeu o facut un legamant intre cer si pamant. Asta ii Braul Maicii Domnului. Un semn. Un curcubeu roata care se face deasupra unei case si, de cate ori apare, lumea isi aduce aminte de acel legamant, ca Dumnezeu nu-i potopaie pe toti oamenii, ci-n anume locuri de pe pamant, in cate o casa undeva, in cate-un salas, El alege un om. Asa scrie in Scrisori, ca multi sunt chemati, da' putaaani is alesi de Dumnezeu... No, si cand era el plecat la hirotonie la Timisoara, in ziua aceea, am iesit asa, din intamplare, pana in curte, aici. Am dat la vite, m-am spalat la cismea. Si cand ma intorc sa intru in casa, numa' deodata ce vad peste acoperis o roata maaare, de curcubeu, asa, frumos, dintr-o parte in alta. Mai, mai, ce curcubeu?!... Il chem pe barbatu-meu, se uita si el. O vazut si alti vecini si s-o minunat. Cand o venit baiatu', l-am intrebat: "Mai, pe tine la ce ora te-o preotat?". "La unspe m-o imbracat Inaltul." Fix la ora aceea o aparut si peste casa noastra din Bosorod curcubeu' al mare. Se vede ca o fost si copilul meu un pic de ales, poate. N-am cum sa stiu. Eu nu zic decat ce-am vazut si-am cetit. Da' parca asa, la toti din neamu' nostru li s-o aratat semne din astea. Semne de viata si moarte. La toti, de la bunicu' Adam pana azi...".
Spovedania ultimului nemuritor
Abia a doua zi l-am cunoscut pe parintele Cornel, fiul Eleonorei. Ultimul reprezentant al celebrei semintii, avand acum 54 de ani. La prima infatisare, acest "ales" nu e cine stie ce spectaculos. Gospodar cuminte, la locul lui, ce schimba uneori hainele de lucru cu cele preotesti, duminica, pe la masluri sau sarbatori. Barbat scund, masiv, cu obrazul tepos, ars de vant, si cu glasul domol, vorbind mai ales despre lucruri simple, din viata si necazurile acestor localnici de prin muntii Sureanului, carora le-a ascultat mereu pasul si s-a straduit sa fie alaturi de ei, atat cat a putut, nu mai mult. Si pentru asta oamenii il pretuiesc mult - pentru ca se roaga, intr-adevar, pentru sat. Fiindca ii ajuta pe toti, atat cu fapta, dar si cu puterea rugaciunilor lui simple si curate.
Batranii, mai ales batranii, i s-au parut si parintelui Corobea, dintotdeauna, o comoara, prin povestile lor. Le-a ascultat indelung, cu luare aminte, pe mama sa, pe bunica Mariuta Grecu, pe mai toti nonagenarii din neam, contemporani cu el. Nu doar asa, ca pe o curiozitate, ci fiindca istoriile lor i-au fost efectiv de folos. Dupa ele s-a calauzit in viata, gandindu-se la ele tot timpul, ca la niste pilde, orice ar fi facut si-n orice clipa a avut de luat niste decizii importante. Batranii. Mai ales batranii... Despre asta imi vorbeste mereu. In urma cu ceva timp, a fost martor direct la moartea ultimei nonagenare din semintia sa, o matusa pe care o chema Mina. Mina Grecu din Tarsa. Era pe atunci preot la Luncani, zece ani a fost paroh acolo, si Tarsa depindea de el. Tine minte de parca ar fi fost ieri ziua aceea friguroasa de decembrie, in care un nepot de-al batranei a intrat grabit, cu sania trasa de cai, pe portile curtii sale: "Haideti, parinte, ca moare Mina noastra!... A venit cam pe la opt seara, se gandeau ca femeia se stinge pana-n miezul noptii, neimpartasita. Ningea bogat, era o zapada pana-n sold, se apropia Craciunul. Pe nepot il chema Cristea, era tanar. Si-a mai venit cu inca un baiat. Mi-au dat cojoace, m-au imbracat ca pe Burebista, m-au urcat in sania lor si-am plecat in graba, caci pana la ei acasa aveam de mers peste trei ceasuri. Am ajuns pe la unsprezece noaptea si am intrat - o casuta ca-n povesti, slab luminata, undeva la marginea padurii. Mina era intinsa pe pat, inconjurata de toti cei apropiati. S-a intors spre mine si mi-a zambit. Perfect lucida. Vorbea limpede, gandea coerent, chipul nu-i era supt, livid, ca la alti muribunzi pe care ii vazusem. Femeia asta, Mina Grecu, a fost si ea foarte credincioasa. Ea n-a avut prunci. Dar la o varsta destul de inaintata, a luat la ea patru copii ai unei vecine foarte sarace, care voia sa ii abandoneze prin orfelinate. Si-a vandut vite, pamanturi, ca sa-i poata creste, si i-a ingrijit cu dragoste si osteneala multa, ca pe copiii ei. Iar pentru jertfa aceasta teribila, a rasplatit-o Dumnezeu c-o viata lunga si sanatoasa, de 90 de ani fara o zi!, cat avea atunci, la ora unsprezece noaptea. Asa le zisese tuturor, dinainte: "In ziua cand voi implini 90 de ani, eu ma duc...". No, si acuma statea intinsa pe pat, cu lumanarea alaturi. Cei din casa m-au servit cu ceva de mancare, am mai povestit, am stat s-o priveghem impreuna o vreme. Pe la ora doua, am zis ca ma intind putin, in cealalta camera. Eram foarte obosit, avusesem treburi multe acasa, in ziua aceea. Ei mi-au zis ce s-a intamplat apoi, dupa ce-am adormit. Se facuse trei, cand au intrebat-o daca sa ma cheme sa o cuminec. "Nu, lasati... Lasati-l sa doarma..." M-a emotionat treaba asta. Nu stiu, e ceva extraordinar, nu pentru mine ca om, cat pentru preotia pe care-o reprezentam pentru ea, in acele clipe. Pur si simplu, nu voia sa ma deranjeze cu "fleacul" ei. Pe la patru, au intrebat-o iarasi: "Sa ne ducem sa-l chemam?" Nu. Si tot asa. La cinci si jumatate a intrebat ea de mine. "Parintele mai ii dincolo?..." Abia atunci m-au trezit. M-am spalat putin, mi-am facut canonul care trebuia, am luat cuminecatura, cartea cu molitfe si am intrat in odaia ei. I-am scos pe toti din camera si am ramas singur cu ea, la spovedanie. Femeia s-a spovedit frumos, mai in soapta. Am vorbit cu ea cum vorbesc cu dumneavoastra acum. Lucid, perfect normal. Doamne, nici nu va inchipuiti ce asa-zise "pacate" neinsemnate avea de marturisit aceasta femeie... Parea aproape deplin impacata. Am ascultat-o, cam cinci minute, si tin minte ca ea ma tinea de mana. Asta tin minte cel mai bine. Pe urma au intrat ceilalti si s-au raspandit incet, tacuti, prin incapere. Am zis rugaciunile pentru impartasanie. Am luat impartasania si i-am dat-o. Ea s-a ridicat asa, in capul oaselor, si-a intins buzele c-o nerabdare ciudata, tremuranda, opintindu-se cu-n fel de panica, din toate puterile ei, de parca brusc n-ar mai fi avut timp de pierdut, nici o secunda. Iar apoi s-a lasat iarasi in pat, linistita. Ca si cum abia terminase de rezolvat o problema. A luat lumanarea in mana. "Lasati-ma, ca acuma mor..." Si chiar in momentul acela... Abia daca am reusit sa fac un pas-doi de la capataiul ei, cand am auzit din spate ultimele ei cuvinte: "Doamne, Tie-ti multumesc..." Un rasuflet mare, lung, tihnit... Si gata. Apoi am iesit afara si, in racoarea aia a noptii, deodata am izbucnit in plans. Nu stiu cum. Asa, dintr-o data. Inca mai simteam in palma caldura degetelor ei. Asta tin minte, mai ales. Ca ma tinuse de mana...".
***
Fuioare lungi de ceata albastrie se intind peste sat, vestind amurgul. Coboram prin zapezi, preotul ramane in urma noastra, pe drum, facand ingandurat cu mana semne de ramas bun. "Nu stiu daca suntem vrednici noi, cei de azi, sa le fim urmasi...". Astea fusesera ultimele sale cuvinte.