O fetita pe strada minunilor
Strada Lipscani are pentru mine o incarcatura aparte. Este strada pe care, in copilaria mea indepartata, o strabateam foarte adesea de mana cu mama mea, in cautarea unor minunatii ce se chemau jucarii, papusi sau carti cu poze. In vremea aceea, "sa mergem pe Lipscani" mai insemna si cate un popas la cofetaria "Anghelescu", un spatiu foarte elegant, cu pereti captusiti cu matase visinie, impodobiti cu oglinzi mari, de cristal, cu rame din lemn aurit. Tot pe Lipscani, pe la mijlocul strazii, se afla luxosul magazin "La belle jardinire", fratele mai mic al faimosului magazin parizian cu acelasi nume, specializat in vanzarea celor mai pretioase tesaturi la moda: matasuri naturale, catifele. Oarecum peste drum de acest magazin se afla o alta pravalie cu rude in Franta, "Libraria Hachette", de unde mama-mi cumpara carti cu povesti si ursuleti. Faimosii "Teddy-bear". Si tot pe Lipscani, in anii interbelici, a avut un trai glorios Teatrul de revista "Gioconda", unde avea sa debuteze in triumf Ion Dacian. Orchestra era condusa de Henry Malineanu. Vedete multe, femei superbe, barbati cu farmec, toata lumea canta si dansa pe muzici la moda. Pene, strasuri, glume de buna calitate, costume specifice teatrului de revista (Mia Apostolescu facea ravagii cu frumusetea si picioarele ei divine). In zile de sarbatoare, mai ales, se venea in tinuta de seara la teatru. Doamnele in rochii lungi, vaporoase, barbatii in costum inchis, cravata "prinsa" cu ac de aur si batista alba sau asortata cu cravata, la buzunar. Dupa spectacol, lumea buna lua masa la "Elita", undeva pe stanga strazii Lipscani, foarte aproape de Calea Victoriei.
...Anii au trecut. A venit razboiul. Apoi au venit comunistii. Cladirile, magazinele, vitrinele, toata strada Lipscani a decazut, atinsa, ranita de neglijenta si dezinteres. Ce-i drept, comert s-a tot facut in magazine modeste, in "cooperative" de croitorie... Pe locul in care stralucise candva "Gioconda", in cladirea aceluiasi teatru, a luat fiinta si a avut parte de binemeritata glorie ansamblul "Rapsodia Romana", care a fericit romanii, decenii de-a randul, cu un repertoriu alcatuit din cea mai aleasa si curata muzica populara, cu dansatori de prima mana si cu solisti de faima internationala. Acolo, pe scena din Lipscani, s-au lansat voci celebre, acompaniate de orchestra de muzica populara care "scotea scantei" sub bagheta stralucitului dirijor Paraschiv Oprea.
Dupa Revolutie, "Lipscanii" au inceput sa-si piarda "dintii". Cladirile au inceput sa cada, una cate una, iar din istoricul han Gabroveni s-a ales praful. Portile uriase, din lemn nobil, sculptate cu migala de mesteri maramureseni (probabil) au inceput sa putrezeasca. Apoi au putrezit de tot. Si, intr-o dimineata, au cazut cu fata la pamant. Dar iata ca intr-o buna zi Dumnezeu si-a amintit de acel loc si a starnit un Izvor de apa vie, care sa insufleteasca vechiul teatru, cu arta noua, in stare pura. Acel "izvor" se cheama Compania de teatru Passe-Partout, creata de minunatul Dan Puric. Artistii tineri scoliti de el, indrumati de el, ne bucura sufletele si ochii cu spectacolele lor. Este si cazul "Necuvintelor", pe care l-am introdus cu acest preambul.
NECUVINTE, in loc de cuvinte goale
Despre acest spectacol, care a avut recent premiera pe Lipscani, o premiera rasplatita cu tunete de aplauze si ovatii (publicul a fost format, in majoritate, de tineri), autorul lui, actorul si interpretul principal Adrian Nour, afirma: ""Necuvintele" sunt gesturi simple, priviri, momente de liniste, imagini care reusesc sa transmita mai mult decat o suta de cuvinte goale... Cred ca doar prin necuvinte mai putem lupta impotriva "fast-life"-ului pe care-l traim in fiecare zi, impotriva zgomotului, impotriva a tot ce ne tine departe de noi insine. Pentru ca "Linistea este inceputul curatarii sufletesti", ne-am propus sa tacem timp de o ora si ceva, comentand cu umor, dar si cu sensibilitate, lumea ce ne-nconjoara".
Intr-adevar, cei patru tineri artisti nu pronunta nici o vorba de-a lungul acestui exceptional spectacol de pantomima. Insufletite de muzici alese de acelasi Adrian Nour, tablourile concepute de el se succed in ritm ametitor - ori sagalnic - tesand un emotionant discurs exprimat prin gesturi si dans despre dragostea care se transforma, adesea, intr-o naluca amagitoare, despre esentele diluate in aparente. Umorul, autoironia, hazul-de-necaz nu lipsesc nici o clipa din spectacol. Si nici "Dansul irlandez", si nici step-ul a la Gene Kelly. Totul scapara de inteligenta artistica, de traire acuta.
"Ne trebuie liniste. Cuvintele sunt de prisos"
- Adrian Nour, aveti un nume frumos, care-mi aminteste de personajul din proza lui Eminescu, Toma Nour. Cum ati ajuns la Dan Puric?
- Simplu. Printr-un casting. M-a luat la el inca de la spectacolul cu "Don Quijote". Am fost de atunci in trupa lui si am continuat sa invat in atelierele lui - pantomima, step, dans popular, dansuri romanesti, tango argentinian, improvizatie... Asa li s-a intamplat si colegilor mei din acest spectacol. Si ei au fost alesi de Dan Puric. Si ei au facut si fac "scoala" lui. Eu sunt galatean si am studiat Actoria la Facultatea de Teatru din Galati. Am avut o profesoara exceptionala, pe doamna Adriana Popovici, de la care am invatat, printre altele, ca daca vrei sa invingi trebuie sa ai o disciplina de fier. Ma intrebati de colegii mei din spectacol? Ana Pepine este, si ea, din "trupa" de la "Don Quijote". A studiat "Teatru de papusi" si arta plastica. Toni Dumitrescu a studiat Actorie la Facultatea de Teatru si a avut mari profesori la aceasta disciplina, pe Mircea Albulescu si pe Margareta Pogonat. El mai are o calitate: este "animator" in spectacole pentru copii, in spatii publice, prin parcuri. Copiii il iubesc foarte mult, il recunosc, ii sar in brate si ii spun - nu stiu de ce - "Piratul Hopkins". Cred ca e unul dintre personajele de poveste carora le da viata. Iar Vadim, Vadim Rusu, a venit printre noi de la Chisinau. Acolo a studiat Regia de teatru. A urmat, si el, acelasi drum norocos: intalnirea cu Dan Puric, casting, apoi alaturi de el in spectacole, alaturi de el in aceasta minune de zi cu zi care se cheama viata noastra in "Compania de teatru Passe-Partout-Dan Puric". O viata care presupune si inseamna o adevarata relatie de iubire. Cum si cand am scris scenariul? L-am scris in timp, zi de zi, observand golirea de sens a vietii de azi. Faptul ca, in iuresul ametitor care ne insfaca, uitam sa traim cu adevarat. Nici nu mai stim daca iubim sau nu, daca urmarim un scop in viata, daca avem regrete, remuscari, amintiri. Ne trebuie Liniste. Ne trebuie pace in suflet. De aceea cred eu ca adesea cuvintele sunt de prisos. Da, ne trebuie Liniste...
Dupa spectacol, dupa ce vuietul aplauzelor s-a stins, cand am iesit pe strada, in Lipscani, printre cladirile putine care si-au recapatat in timp splendoarea de altadata, printre ruinele inca martore palide ale frumusetii lor de altadata, mi s-a parut ca se asterne peste noi un abur de Liniste. Linistea de care au nevoie, atata nevoie, sufletele noastre. Cuvintele multe se prefacusera in litere tacute. Iar literele tacute fugisera in sus, topindu-se pe cerul fara stele al Iernii... Ramasesera doar NECUVINTELE.
DAN PURIC
"Tinerii astia invata sa zboare"
- Cum e sa ai discipoli, draga Dan Puric?
- Nae Ionescu nu a creat Nae Ionesti! El a creat Eliade, Tutea, Noica, Mircea Vulcanescu. Actorii care alcatuiesc Compania "Passe-Partout" sunt elevi ai unei "scoli" create de mine. Unii au fost alaturi de mine inca de la spectacolul cu "Don Quijote". Cu spectacolele "Doi dintre noi" si "Toti 5", realizate de ei, au cucerit medalii de aur in strainatate. In scoala mea, tinerii astia invata sa zboare. Sunt ingeri supravietuitori, fara "impresar". Zboara in lume si se intorc. Sunt ingeri care au invatat sa se hraneasca cu aer.