Castele de nisip
- Declar deschis: esti una dintre cele mai placute aparitii de pe micul ecran, desprinsa complet de vulgaritatea care il copleseste. Ai o delicatete si o gratie plutitoare, ca a marilor balerine. Ti-ai inceput cariera dansand?
- Intr-adevar, desi nu am facut balet la modul temeinic, dansul a fost prima mea pasiune. Am inceput sa iau lectii la trei ani, dusa de manuta de parintii mei, care remarcasera ca ori de cate ori auzeam o melodie incepeam sa ma unduiesc pe ea, respectand ritmul cu acuratete. Si-au spus atunci ca n-ar fi rau daca m-ar indrepta pe acest drum. Plus ca mama spera ca baletul sa ma ajute sa ma dezvolt armonios, sa am o postura frumoasa si o anume gingasie in atitudine. Iar mie mi-a placut la balet. Ce sa mai spun de primul spectacol, cand am purtat pentru prima data un tutu adevarat, de balerina! Am fost topita! Amorul meu cu baletul a continuat cativa ani. Apoi, parintii mei au divortat, iar eu si mama ne-am mutat de la Hunedoara la Deva. Aveam 6 ani. Urma sa incep scoala, si-atunci s-a pus problema serios: "Ce-o sa faca fetita?". Pentru ca exista o problema. Fetita era foarte slaba, dar nu pentru ca m-ar fi tinut cineva nemancata, ci pentru ca aveam arderile foarte intense. Ca sa ma mentin la greutatea standard, in vreme ce restul colegelor tineau regim, eu eram nevoita sa mananc de trei ori cat ele. Pentru a continua cu baletul, ar fi trebuit sa merg la scoala de profil din Cluj, singura, or - nimeni nu si-ar fi batut capul acolo ca sa ma trateze cu un regim preferential, adica sa-mi gateasca mie cantitatile si felurile de mancare de care as fi avut nevoie. Asadar, la sfatul medicului, s-a decis sa fac un an de pauza, timp in care se spera ca metabolismul meu avea sa se mai normalizeze. Asta nu s-a intamplat si asa am renuntat completamente la balet. Nu pot sa spun insa ca am suferit teribil. Eram totusi un copil, nu constientizam ce inseamna viitorul, ce as fi putut realiza ca balerina. Eu facusem balet asa cum alti copii studiau pianul sau vioara. Si, oricum, din dansat tot nu m-am oprit. In urmatorii ani am mers la cursuri de dansuri populare, dansuri de societate, dans modern... Dansul chiar e parte integranta din viata mea. Apoi... am trecut prin toata gama de vise legate de profesie: am vrut sa ma fac gospodina (rade), judokana, gimnasta, doctorita si cantareata de opera. Pentru ultima optiune, vina ii apartine bunicii, care, ca sa ma invete sa stau linistita pe olita, ma antrena intr-un joc in care eu trebuia sa fac vocalize. (rade) Odata depasite toate fantasmele astea, am intrat la liceul de arta, la sectia arhitectura. Ei, si-acolo am inceput sa ma simt, intr-adevar, ca pestele in apa! Probabil l-am mostenit pe unchiul meu, care a terminat Artele Plastice. Treaba asta cu arhitectura mi s-a inserat profund in suflet si deja ma visam o mare arhitecta a Romaniei. Atat doar ca visul meu nu era si visul mamei. Care avea impresia ca nu faceam destula scoala sau, mai exact, scoala serioasa. Si asa, la insistentele ei, in clasa a X-a, m-am mutat la un alt colegiu de prestigiu din oras, dar la filologie. Iar planurile mele din domeniul arhitecturii s-au naruit precum un castel de nisip. Atunci chiar am suferit... Dar, ajutata de optimismul adolescentei, am mers inainte si, la un moment dat, fara sa pot preciza exact cand, am realizat ca eram foarte atrasa de ceea ce imi inchipuiam eu ca insemna televiziunea: reportaje, alergatura pe teren, discutii cu oamenii... Am terminat liceul, am intrat la Drept, in Timisoara, am plecat acolo, dar, desi imi placea orasul, mi-am dat seama ca, pur si simplu, nu ma puteam adapta. M-am transferat la facultatea din Deva si am decis ca a venit clipa sa-mi transform visul in realitate. Si, ca un facut, tocmai atunci am gasit in ziar un anunt prin care se cautau prezentatori de stiri la Tele 7 Deva. M-am prezentat la concurs, am dat o proba si fiindca aveam dictie buna, am fost acceptata. Inceputul - tin minte - a fost marcat de frica. O frica de necunoscut, o frica de acea lume ale carei reguli nu le stiam. M-am adaptat insa destul de rapid, mai ales ca noi, fiind o statie mica, eram putini, si-asa eram nevoiti sa facem de toate: si munca de reporter, si de editor, si de prezentator, puneam si voci... Nici macar prompter nu aveam. Lucram prin metoda primitiva a foilor A4, lipite intre ele, si pe care stirile erau scrise cu caractere foarte mari. Cineva statea in fata ta si-ti derula textul incetul cu incetul. Noroc ca jurnalul era inregistrat, fiindca deseori eram nevoiti sa intrerupem filmarea din pricina dificultatilor de ordin tehnic: spatiul fiind minuscul, era suficienta o miscare de cativa milimetri mai intr-o parte si parul sau mana celui care desfasura mormanul de foi aparea in cadru. (rade) Aceea a fost insa o ucenicie extraordinara! Apoi m-am mutat la Antena 1 Deva, unde era tot asa: functionam pe principiul 5 in 1. Acolo aveam o emisiune in care realizam retrospectiva stirilor saptamanii. Dupa care, cand am aflat ca urma sa se deschida Antena 3 in Bucuresti, am venit incoace, am discutat cu Vlad Petreanu si astfel am intrat in echipa stirilor sportive.
Bara, goool!!!
- Un domeniu nou...
- Nu realmente, pentru ca si de la Deva trimiteam stiri sportive. Nu din fotbal, normal, dar acolo era nationala de gimnastica, iar in perioada aceea, echipa noastra de handbal a avut o evolutie foarte buna, asa ca am avut ce raporta. Nu eram, deci, tocmai o novice.
- Femeile din presa sportiva sunt percepute ca avand doar un rol decorativ.
- Da, pentru ca oamenii te vad "pe sticla", si atunci considera ca asta e tot ceea ce faci: te machiezi, te asezi pe un scaun, zambesti frumos la camera, citesti de pe prompter si pleci acasa. Ceea ce nu e adevarat. Uite, eu, la Sport.Ro, unde am lucrat dupa Antena 3, munceam 8 ore pe zi, indiferent daca prezentam sau nu - pentru ca o saptamana intram si pe prezentare, o saptamana nu: scriam, arhivam, montam - asta imi placea cel mai mult - selectam fazele cele mai importante de pe casetele brute, etc. Plus ca oamenii nu se gandesc la presiunea psihica la care e supus un prezentator. In primul rand, ca oricat de rutinat ai fi, trac tot ai. Nu poti sa uiti ca vorbesti in fata a milioane de oameni, ca nu esti in sufrageria ta de-acasa. Apoi, atunci cand tu te asezi la pupitrul de prezentare, jurnalul nu e niciodata gata decat in proportie de 70%. Ordinea stirilor se schimba ametitor de repede; intra stiri noi, de care tu nu ai habar; in timp ce prezinti, producatorul, pe care il auzi in casca, te anunta ca ai o stire abia editata, care contine numele unui jucator obscur sau o denumire dintr-o limba mai putin uzitata si pe care nimeni nu stie cum s-o pronunte corect si "vezi si tu cum iti suna mai bine", dar tu nu ai cum sa faci exercitii ca sa afli "cum iti suna mai bine"; sau se blocheaza serverul si nu-ti intra o stire; ori nu poti sa faci o corespondenta live, pentru ca s-a stricat nu stiu ce masinarie; ori iti cade sunetul... si tu trebuie sa treci peste momentele astea cu dezinvoltura si firesc, astfel incat telespectatorii sa nu remarce faptul ca e ceva in neregula.
- Sa revenim la parcursul tau: dupa o pauza de aproximativ un an ai revenit in televiziune, de data aceasta intr-o emisiune de divertisment, "In Puii Mei", care a fost urmata de "Marele Castigator". Ce s-a intamplat? Iti mai cautai inca drumul?
- Intr-un fel, da. Simteam ca ma plafonasem la stirile sportive. Nu aveam ce sa fac mai mult decat ceea ce faceam deja, adica si munca de redactie, si prezentare. Am cerut sa mi se dea mai mult de lucru, nu neaparat in sfera sportului, nu s-a putut, si-atunci mi-am zis: "Am 24 de ani, am facut tot ce se poate face la sport, nu vreau sa ajung la 30 de ani inglodata in aceeasi rutina". Pur si simplu, nu mai eram multumita, nu-mi era destul, voiam sa cresc profesional si nu mai vedeam cum sau unde ar fi fost posibil, in contextul acela. Asa ca am riscat, am tras linie si-am pus punct stirilor sportive. M-am repliat in presa scrisa. Am devenit redactorul-sef al unei reviste. O revista nu importanta pe piata, dar destul de importanta pentru mine, fiindca am avut satisfactia de a o lua dintr-un punct si de-a o duce pana la un punct superior celui initial. Apoi, intr-o zi, mergand sa-i intervievez pe Daniel Buzdugan si Mihai Morar, a aparut propunerea asta, cu "In Puii Mei". Initial, am avut retineri, in sensul ca, data fiind pregatirea si experienta mea de stirista cu aspect sobru si dictie perfecta, nu stiam in ce masura as fi putut sa sar in barca divertismentului, unde, tehnic, lucrurile functioneaza altfel. Buzdugan a tot insistat insa si, mai mult de rusine fata de el, m-am dus si m-am intalnit si cu producatorul emisiunii, si cu Mihai Bendeac. Am discutat cu ei si, finalmente, am zis OK. Cu amendamentul ca nu voiam sa renunt la revista. Si-asa am purces la drum. Apoi m-am lansat si intr-o aventura comerciala - mi-am deschis un magazin de haine la Deva - si-atunci timpul fizic chiar ca mi-a devenit insuficient si am sacrificat revista. Dupa care a venit "Marele Castigator"...
- Ai regretat decizia de a trece la divertisment?
- Nu, desi, la inceput, recunosc ca mi-a fost greu. Pentru ca eu sunt o tipa foarte stricta cu mine, sufar de "boala" auto-analizei, iar auto-analizele astea le fac la sange. Eu pretind de la mine un soi de perfectiune, pe care atunci nu eram capabila s-o si "livrez". Ca orice ardelean, sunt ceva mai molcoma, nu pot sa fac treceri bruste - o realitate care ma consuma interior, dar macar in exterior raman calma, deci nu-i impovarez si pe cei din jur.
Nu orice blonda e proasta
- Cat la suta din ingredientul frumusete se regaseste in reteta succesului tau, Daiana?
- Frumusetea e ca o sabie cu doua taisuri. Cand esti frumoasa, ti se acorda mai multa atentie, iar oamenii te trateaza cu mai multa solicitudine. Sigur, atunci cand ai si un caracter frumos si un comportament agreabil, ca daca te porti ca o scorpie, frumusetea nu prea mai are relevanta. Pe de alta parte, frumusetea naste multe invidii si rautati. In preajma unei femei frumoase, femeile nesigure se simt obligate sa intre intr-un soi de competitie, o competitie falsa, in care practic numai ele sunt angajate, o competitie care duce la antagonisme si suspiciuni groaznice. Eu m-am lovit de astfel de situatii si crede-ma ca m-au durut mult. Am realizat ca mie, numai pentru ca natura m-a inzestrat cu un aspect atragator, mi-e mult mai greu sa-mi gasesc prieteni de suflet si ca, in general, trebuie sa am grija in cine am incredere. E foarte trist...
- Oamenii au tendinta sa trateze la kilogram fetele frumoase pe care le vad la televizor. Orice blonda trebuie sa fie si proasta...
- Sunt destule reprezentante ale acestui stereotip. In fond, el nu s-a nascut din nimic. Dar, asa cum ai spus si tu, greseala consta in aceasta judecata "la kilogram". Fiecare om trebuie luat ca o entitate separata. Recunosc, si eu sunt interesata de tot ceea ce tine de moda si ma ingrijesc cu atentie, dar asta din doua motive: pentru ca nu poti sa pretinzi de la altii sa te respecte, daca tu insati nu te respecti si, pe de alta parte, pentru ca "ambalajul" este primul lucru pe care oamenii il remarca la o persoana publica. Or, nimeni nu se trezeste dimineata machiata si coafata ca in telenovele. Toate avem zile mai bune si zile mai proaste, zile cu cearcane si zile cu cosuri, toate ne ingrasam sau slabim etc. Dar, dincolo de aspectul acesta public, eu, una, am o viata cat se poate de normala: sterg praful, spal, calc, fac mancare (am invatat de la bunica, o adevarata maestra), vad filme multe, acasa sau la cinema, ma inchid cu zilele in casa si citesc, tin sarbatorile asa cum se tineau pe vremuri, cu pregatiri laborioase, cu cadouri si bucate alese, iubesc marea si soarele, si am si eu un prieten - un barbat minunat, care mi-a facut cel mai valoros cadou: confortul emotional. Eu sunt genul de persoana care se hraneste din afectiune, pentru care satisfactiile cele mai de pret vin din planul personal, nu din cel profesional. Sunt o romantica si o visatoare, dar si o Leoaica impulsiva, care se aprinde repede, or, prietenul meu, cu felul lui cald si echilibrat de a fi, ma domoleste si pe mine. El e balanta sufletului meu. Stie sa lase de la el, e un barbat matur, caruia nu-i e teama sa-si exprime sentimentele si care ia relatia noastra in serios, care a depasit faza jocurilor puerile, a minciunilor, chiar si albe, si a egoismelor juvenile. Alaturi de el pot sa fiu eu insami, relaxata, increzatoare si iubitoare.
- Increzatoare si in viitor?
- Viitorul, discutand la modul general, eu il privesc mereu cu optimism, dar niciodata nu mi-am facut planuri de viitor, fiindca nu vreau sa ma limitez. Cand iti stabilesti un plan de viitor, te focalizezi pe el si risti sa nu mai vezi celelalte oportunitati pe care viata ti le ofera. Poate ca unii ma vor considera iresponsabila, eu cred insa ca sunt doar un om care a ales sa priveasca si dincolo de spatiul lui confortabil de viata, pentru care universul e intr-adevar nelimitat.