O poveste bizara
Anton D. tocmai se culcase si astepta sa adoarma, cand a simtit, deodata, cum trupul sau devine rigid. A incercat sa-si miste mainile, insa n-a izbutit. Oricat se straduia sa indoaie macar un deget - nici un muschi nu voia sa-l asculte. Nici ochii nu era in stare sa-i deschida. O frica teribila a pus stapanire pe el. Oare traia acum, pe deplin constient, momentul fatal cand corpul lui inceta sa functioneze? Ce avea sa urmeze? Probabil ca raceala mortii ii va patrunde in varfurile degetelor, va inainta in lungul membrelor si ii va cuprinde intregul trup.
In vreme ce gandea astfel, Anton a observat ca in corpul lui se petrecea, intr-adevar, o schimbare: i se dedublau mainile. Cele vechi erau in continuare intepenite, dar inlauntrul lor parea sa aiba o a doua pereche de maini, care incepusera sa se miste. Ba chiar mai mult, putea sa-si scoata mainile noi din cele vechi! Ca si cum ar fi lepadat niste manusi, mainile noi si-au desprins varfurile degetelor si au alunecat afara din invelisul incremenit. Apoi s-au pornit sa traga dupa ele si alte parti ale corpului. Anton simtea acum si o a doua pereche de brate, ce se eliberau din membrele lui imobile. Au urmat trunchiul si picioarele. Trupul i se dedublase in intregime. Si, pe neasteptate, corpul cel nou s-a prelins in exterior, printr-o deschizatura din craniu.
Anton D. se afla in stare de imponderabilitate. Bucuros, si-a luat avant si a zburat pana la tavan. Un timp, a plutit pe deasupra patului. Jos isi vedea celalalt trup, mereu nemiscat, si i s-a facut teama ca il va pierde. Atunci s-a prabusit cu repeziciune, intrand la loc in vechiul sau corp.
A doua zi dimineata, s-a trezit intr-o dispozitie euforica. Pentru a intelege ce se intamplase, Anton s-a adresat unui psiholog. Era absolut convins ca in acea noapte din vara anului 1979 i s-a deschis o usa spre infinit: "Mi se oferea un vehicul, cu care puteam calatori in oceanul necunoscut al sufletului". Curand dupa aceea, si-a parasit din nou corpul fizic si, cu fiecare iesire, devenea tot mai indraznet. Plutea peste acoperisurile caselor si trecea prin pereti. A invatat sa auda si sa pipaie cu ajutorul "dublurii" sale, a perceput aparitii luminoase.
"Ciudatii" sunt numerosi
Scepticii pot fi de parere ca trairile lui Anton D. sunt, de fapt, niste fantasme, insa barbatul in cauza nu este nicidecum un fanatic al ezoterismului. El lucreaza ca biochimist si si-a consemnat experientele cu meticulozitatea omului de stiinta, atat in scris, cat si pe scaunul psihologului. Curiozitatea sa de cercetator, cu care studia virusii in laborator, l-a determinat sa-si observe propria natura si sa astearna pe hartie tot ce traia cu dublul sau eteric.
Unice in felul lor, relatarile lui nu pot fi, totusi, privite ca o simpla curiozitate, cu atat mai mult cu cat, din zece oameni, unul afirma ca a avut asemenea experiente extracorporale. Majoritatea descriu o iesire din trup, in vreme ce se odihneau in pat, la fel ca Anton D. Aceasta este o reprezentare straveche, intalnita intr-o forma similara deja in "Cartea mortilor" din Egiptul antic: Ba, un spirit inaripat, pluteste deasupra unui trup ce zace inert. Sunt frapant de dese si cazurile de persoane aflate in pragul mortii si revenite printre cei vii, care povestesc ca, pentru un timp oarecare, si-au vazut propriul corp din exterior. Cel ce s-a gasit la un moment dat intr-o astfel de situatie nu mai poate accepta ideea ca faptura lui consta numai in materie. N-a trait el insusi miraculoasa eliberare, cand spiritul sparge limitele impuse trupului de legile naturii?
Experientele de acest gen i-au facut pe oamenii din toate timpurile sa creada cu tarie ca noi suntem cu mult mai mult - sau cu totul altceva - decat un simplu corp neputincios in fata mortii. Insa ce anume? Peste jumatate din persoanele chestionate in cadrul unei anchete realizate de Vatican s-au declarat convinse ca exista in ele un suflet nemuritor, ceva imaterial, care constituie esenta propriu-zisa a fiintei umane. Aceasta ar fi sursa perceptiilor, amintirilor si aspiratiilor noastre - si ar transcende moartea. In clipa cand inima si creierul n-ar mai functiona, sufletul ar putea parasi inchisoarea trupului, pentru a incepe o viata proprie - asa cum i s-a intamplat lui Anton D., cu dublura sa.
O iluzie?
Din pacate, progresele spectaculoase ale neurologiei arunca o umbra de indoiala asupra acestor frumoase sperante. Pentru neurobiologi, sufletul nu e altceva decat o fata morgana. Din punctul lor de vedere, creierul nostru este o masinarie de o incredibila complexitate. Procesele fizice petrecute in interiorul lui dau nastere tuturor senzatiilor, sentimentelor si gandurilor noastre. Intr-un viitor nu foarte indepartat, aceste mecanisme vor putea fi elucidate complet, ne promit numerosi oameni de stiinta. Atunci se va dovedi definitiv si irevocabil ca sufletul este doar o iluzie.
Insa noua ne repugna mesajul lipsit de orice emotie al cercetatorilor si nu dorim sa-i acordam credit. Iar ceea ce indeamna un numar atat de mare de oameni sa imbratiseze ideea existentei sufletului nu e doar frica de moarte sau enigma experientelor extracorporale. Aceasta atitudine are, de fapt, radacini mai adanci: noi nu ne simtim deloc acele automate subtile, descrise de savanti. Chiar cele mai comune imprejurari din viata de toate zilele au darul de a ne pune pe ganduri. De exemplu: cine nu cunoaste acea stare greu de descris, cand ne lasam rapiti de muzica, ori cand privim stelele palpaind pe cerul intunecat al noptii, sau cand ne simtim atat de apropiati de un alt om, incat cuvintele "al meu" si "al tau" isi pierd insemnatatea? Atunci spatiul si timpul par sa nu mai conteze, pana si propriul nostru corp devine insesizabil. Si totusi, exact in asemenea clipe, ne simtim mai plini de viata ca oricand. Perceptiile au o intensitate maxima. Avem sentimentul de nezdruncinat al existentei noastre: iata-ma, sunt aici, aceasta este o certitudine absoluta. Mi se pare cu totul neverosimil ca sursa acestei profunde trairi spirituale sa fie tocmai un trup, pe care il consider atat de neimportant acum.
De aceea este asa de seducatoare ideea sufletului. Chiar daca am dori, ar fi greu s-o respingem. Cu toate ca notiunea n-are nici macar o definitie clara. Ea concentreaza in sine la fel de multe sensuri cati filosofi s-au straduit sa ajunga la esenta intima a omului. Fiecare din ei a adaugat o nuanta la discutia despre "suflet".
Socrate si cupa de cucuta
Deja, ganditorii din Grecia antica s-au impotmolit in contradictii. Ei intrebuintau pentru suflet cuvantul "psyche", care in greaca veche insemna doar "respiratie". Dupa ei, sufletul era suflarea de viata, nu numai a omului, ci si a tuturor celorlalte fapturi. Platon prezenta sufletul ca pe un garant al nemuririi. El povestea cum magistrul lui, Socrate, a baut linistit cupa cu cucuta, convins fiind ca otrava nu poate distruge centrul vital, partea esentiala a persoanei sale. Caci sufletul ar fi zavorat temporar in trup, ca intr-o casa inconfortabila.
Nici marile religii ale lumii nu pot cadea de acord asupra unei definitii a sufletului - sau macar a existentei lui. Hindusii de pilda, care isi ard mortii pe malurile raului Gange, vad lucrurile intr-un mod apropiat de al filosofului Platon: ei vor sa elibereze sufletul din trup, pentru a-i inlesni renasterea. Budistii cred, de asemenea, in reincarnare, dar contesta existenta unui suflet. Dupa parerea lor, noul corp gazduieste o combinatie variabila de insusiri spirituale, pe care nimic nu le tine impreuna pe termen lung. Ideea vietii eterne i-a fost straina si iudaismului, pe indelungi perioade din istoria sa. Abia cand rabinii au venit in contact cu filosofia greaca, in epoca din jurul nasterii lui Hristos, unii dintre ei au inceput sa vorbeasca despre nemurire. Pe acest fundal filosofico-religios a aparut, in cele din urma, crestinismul. El sustine existenta unui suflet nemuritor, dar care nu poate fi despartit de trup. Dupa invierea lui Iisus, mormantul a ramas gol. Astfel, crestinii din primele veacuri sperau ca, in ziua judecatii de apoi, si corpurile lor se vor ridica din tarana. Dimpotriva, teologia moderna vede reinvierea mai curand ca pe un proces care incepe deja din existenta pamanteasca, pentru a se desavarsi in moarte. Atunci, in viata vesnica, omul se incredinteaza cu trupul si cu sufletul in mainile stapanului sau, Dumnezeu. In eternitate, cele doua sunt unite din nou.
Cantarul sufletului
Teoriile filosofilor si ale teologilor au incitat personalitatile cu gandire critica. Printre ele s-a numarat imparatul german Frederic II de Hohenstaufen, una dintre cele mai iscoditoare minti ale Evului Mediu. Se spune ca, impins de dorinta de a clarifica o data pentru totdeauna problema sufletului, el ar fi poruncit ca un detinut sa fie inchis intr-un butoi si lasat sa moara de foame. Prin acest experiment oribil, imparatul urmarea sa constate daca, dupa moartea bietului om, sufletul iese afara printr-o gaura, anume facuta in butoi. Aproape sapte secole mai tarziu, medicul american Duncan MacDougall isi propunea un scop similar: el isi procurase o balanta mare, din cele cu care precupetii isi cantareau legumele, si a determinat cu ajutorul ei greutatea unui bolnav de tuberculoza aflat in agonie. Cand s-a produs decesul, corpul a devenit mai usor cu trei sferturi de uncie, scria MacDougall in publicatia de specialitate "American Medicine". Prin urmare, atat cantareste sufletul! Si medicul nu s-a oprit aici. A pus pe cantar caini gata sa moara. Insa, dupa cateva minute, cand animalele s-au prapadit, balanta nu s-a miscat catusi de putin, anunta victorios cercetatorul. In opinia lui, aceasta ar fi dovada ca oamenii poseda un suflet, iar animalele, nu.
Nu putem ignora, totusi, progresele facute de neurologie in ultimul timp. In prezent, specialistii au posibilitatea sa-i priveasca literalmente pe oameni cum gandesc si simt, masurandu-le activitatea diverselor zone de creier, prin tomografie computerizata. Stimularea deliberata a unor centri din creier poate declansa anumite stari sufletesti. Cateodata, medicii implanteaza electrozi in creierul epilepticilor, pentru a le usura suferinta. Acum cativa ani, cand neurochirurgul californian Itzhak Fried a introdus un curent electric de mica intensitate in capul unei asemenea paciente, tanara a izbucnit brusc in ras si parea ca nu se mai poate opri. Intrebata ce i se pare asa de nostim, a raspuns: "Voi, doctorii! Sunteti de tot hazul, cum v-ati adunat si stati imprejurul meu". Femeia nu-si inchipuia nici o clipa ca numai electrodul implantat in creierul ei ii provocase acea veselie debordanta.
Chiar si experientele extracorporale, de tipul celor traite de Anton D., pot aparea in urma stimularii unor zone cerebrale. De pilda, neurologul elvetian Olaf Blanke a reusit acest lucru, tot cu o bolnava de epilepsie. Ea a relatat ulterior ca, in momentul cand medicul i-a stimulat o portiune din lobul frontal drept, s-a inaltat spre tavan ca dublu eteric si de acolo a privit in jos, la celalalt corp al ei. Asadar, nu e nevoie de un suflet pentru a explica experientele extracorporale.
Sa iubim trandafirii
Totusi, s-a spus cu aceasta ultimul cuvant in problema sufletului? Oricat de mari succese va inregistra stiinta, ea continua sa aiba un punct vulnerabil: specialistii nu se ocupa decat de lucruri asupra carora se poate cadea de acord. Insa exista unele care provoaca pe oricine sa-si puna intrebari. De exemplu: si alti oameni vad albastrul cerului exact ca mine? Trandafirii miros pentru toata lumea la fel? Ca sa aflu, ar trebui sa pot intra in pielea lor.
La asemenea intrebari, stiinta n-are nici un raspuns de dat, pentru ca ea priveste totul din exterior. Cercetarea vrea sa fie obiectiva - ea aduna date si elaboreaza teorii pe baza lor. Pentru a face aceasta, se retrage in pozitia observatorului neimplicat. Astfel, trairile noastre launtrice, strict personale, ii raman inaccesibile. Iar intre cele doua atitudini se intinde o prapastie imensa. Cat de adanca e ea stie oricine isi aminteste de prima sa iubire ori de venirea pe lume a unui copil: experientele de acest fel nu le putem explica unui om care nu le-a trait el insusi. Nu gasim cuvintele potrivite pentru a descrie transfigurarea intregii lumi, asa cum o vad ochii indragostitilor. Tot ce putem rosti noi trezeste, in cel mai bun caz, propriile amintiri ale interlocutorilor. Insa, daca el n-a experimentat in viata lui ceva asemanator, va ramane opac ca un orb, pe care incerci sa-l entuziasmezi, vorbindu-i despre un asfintit de soare. Oricat de docta si de completa, o explicatie stiintifica nu va cuprinde niciodata tot ce simtim noi. Nici un neurolog al viitorului, care va dispune de toate datele asupra creierului unei fete indragostite, nu va putea sa afle prin masuratori ce inseamna sa te indragostesti. Ar sti acest lucru abia in clipa cand el insusi si-ar darui inima cuiva.
Cunoasterea nu poate inlocui experienta nemijlocita. Cele mai simple dintre trairile noastre il obliga pe teoreticianul obiectiv sa capituleze. David Hume, un filosof scotian, sublinia, inca in secolul 18: "Ca sa-ti faci o idee despre ananas, trebuie sa-l gusti". Faptul ca eu percep dulceata si gustul acrisor al fructului se datoreaza, desigur, receptorilor gustativi si olfactivi de pe limba si din nas, aflati in legatura cu celulele cenusii printr-un sistem complicat de cai neuronale. Insa cum ia nastere experienta gustului, din acest proces pur fizic? Cum reusesc impulsurile electrice si mediatorii chimici sa genereze imagini launtrice si sentimente? Aceasta este problema insolvabila a specialistilor, preocupati de studiul sufletului. Cu ea se lupta, de decenii, neurologii si filosofii. Si n-au izbutit sa faca macar un pas in directia unei solutii. Dimpotriva. Cu cat oamenii de stiinta aduna mai multe date despre functionarea creierului, cu atat mai staruitor se ridica intrebarea de unde provine intregul nostru ansamblu de trairi interioare sau de ce il avem.
Mult timp, oamenii au presupus ca sufletul ar fi ceva inefabil, care locuieste in ei si nu se schimba niciodata. Astazi stim ca realitatea e infinit mai fascinanta. Sufletul nu e cu noi de la inceput, el se naste continuu. Daca nu ne garanteaza nemurirea, in schimb regasim in el propria noastra forta de a trai. Aceasta concluzie ne ofera o uriasa eliberare: nu trebuie sa asteptam moartea, pentru a afla ce doreste sa ne transmita crestinismul prin imaginea Invierii. Miracolul convertirii materiei in experienta spirituala se petrece in fiecare clipa. Privindu-l cu ochiul nostru launtric, il putem trai neincetat. Acum. Aici.
OPINII
Sufletul este...
Maria Godeanu, 21 ani, studenta la Drept
Sufletul este ceea ce ne-a dat Dumnezeu si avutul nostru cel mai de pret. El ne deosebeste de animale si plante. El hotaraste ceea ce suntem. Cand noi murim, el traieste in continuare si toate sufletele se reintalnesc in lumea de dincolo. Sunt convinsa ca sufletul imi determina caracterul, in fiecare secunda.
Elvira Toma, 59 ani, pensionara
Exista suflet si el e nemuritor. Cu 25 de ani in urma, putin inainte de moartea tatalui meu, chipul lui mi s-a ivit pe neasteptate in fata ochilor. Am inteles ca sufletul sau dorea sa-si ia ramas bun de la mine. Si de curand, cand a murit sora mea, sufletul ei mi-a dat un semn (a fost un trosnet usor) cand i-a parasit trupul. Sunt sigura ca nu ma insel.
Oana Ciudatu, 25 ani, studenta la Sociologie
Sunt sigura ca sufletul supravietuieste corpului. Avem doar atata energie, asa de multe sperante si visuri! Nu pot crede ca toate acestea dispar deodata, in neant. Cat timp suntem vii, sufletul se afla in zona inimii si abdomenului, acolo unde se fac observate sentimentele. Insa nu stiu unde se duce dupa moartea noastra.
Marian Doltu, 47 ani, tehnician, instalatii de incalzire
Sufletul este, pentru mine, mila si compatimire. Cand cei din familia mea sau altii au necazuri si eu simt mila si compasiune, inseamna ca am suflet. Este ceva legat de psihic. Iar sufletul moare odata cu noi.
Monica Leiciuc, 18 ani, eleva
Sufletul isi are sediul in inima. El se exprima prin constiinta, este un fel de voce interioara, care ne spune ce avem de facut. Cred, de exemplu, ca imi da de stire cand fac ceva rau. Ultima oara cand m-am certat cu mama, am avut remuscari si i-am cerut iertare. Dupa aceea, sufletul meu a fost impacat si multumit.
Alexandra Soare, 74 ani, pensionara
Tata s-a dus odata la parintii sotului meu si a sunat la usa. Dar ei se culcasera deja. Atunci s-a urcat din nou pe bicicleta si a plecat, iar pe drum a murit. Mai tarziu, socrii mei au auzit inca un ciocanit la fereastra. Au iesit, insa n-au vazut pe nimeni. Cu siguranta, a fost sufletul tatalui meu.
Imre Szos, 73 ani, ceramist
Imi imaginez sufletul ca pe o pacla usoara, asa cum se ridica dis-de-dimineata pe apa unui lac. Acum sase ani am avut un stop cardiac subit, mi-am pierdut constienta si m-am aflat in pragul mortii. Cand mi-am revenit, aveam aceasta imagine in minte.
Catalina Turianu, 39 ani, asistenta medicala pediatrie
Lucrez intr-o sectie de neonatologie. Odata, cand murise la noi un bebelus, una din colegele mele a deschis fereastra, iar eu m-am mirat. Mi-a spus ca voise sa dea sufletului acelui copil sansa de a fi liber. Pana atunci nu-mi venise vreodata un astfel de gand, dar mi s-a parut foarte frumos. Cred ca fiecare om are un suflet nemuritor. La fel si animalele.
Sofia Lefter, 68 ani, pensionara
Imi inchipui sufletul ca pe ceva transparent si diafan, o mica silfida. Poate locuieste in inima noastra, poate in creier. Am insa dubii serioase in privinta faptului ca ar fi nemuritor. Neantul nu mi se pare o imagine inspaimantatoare, deci nu ma tem sa cred ca sufletul meu va muri pur si simplu impreuna cu mine.
Reproduceri dupa picturi de CRISTIAN SIDA (1), CHRISTIAN PARASCHIV (2) si DIMITRI BRODETCHI (3)