"Daca ochiul iti este acoperit de pacat, nu mai vezi nimic"
- Parinte, vi s-a dus vestea de preot misionar, dar putina lume stie ca dragostea sfintiei voastre pentru Hristos si Biserica n-a existat dintotdeauna. Cred ca ar fi folositor pentru cititorii nostri sa incepem prin a afla cum ati ajuns credincios.
- Sunt unul dintre acei multi tineri care, dupa 1990, s-au intors la credinta. A fost lucrarea lui Dumnezeu cu generatia noastra. Eram student la ASE, in Bucuresti, si pana atunci nu intrasem in nici o biserica. N-aveam ochi pentru biserica. Daca ochiul iti este acoperit de pacat, nu mai vezi nimic. Insa Dumnezeu mi-a scos in cale un om minunat, care mi-a luat foita de plumb de pe privire. Am inceput sa studiez acupunctura cu dr. Ioan Ladea, o mare personalitate, pe langa care am ucenicit doi ani si jumatate, zi de zi. De la el am aflat pentru prima data de Hristos. Oamenii veneau sa-i multumeasca si el le spunea: "Nu eu vindec, Hristos vindeca". si ma tot intrebam cine e Hristos. Dupa orele de cabinet, unde ma invata sa tratez prin acupunctura, mergeam la el acasa, pentru a continua studiul. Avea o biblioteca imensa si o la fel de mare disponibilitate de a-si impartasi cunostintele. Intr-o seara, dupa ce am terminat cu studiul, m-a intrebat daca vreau sa-mi citeasca din Sfanta Scriptura. Dr. Ladea citea in fiecare seara cate doua capitole din Noul Testament si cinci psalmi, dupa cum am aflat, mai tarziu, ca recomanda si parintele Teofil Paraian. Din politete, am acceptat sa-mi citeasca. Dar nu acela a fost momentul hotarator pentru credinta mea. Prin 1992, dr. Ladea il trata pe parintele Dumitru Staniloae. si mai vorbeam despre el, dar n-am fost curios sa cunosc un popa. Intr-o zi, am vazut in biblioteca dr. Ladea foarte multe carti semnate de parintele Staniloae, si am aflat ca acesta nu era orice popa, ci cel mai mare teolog roman. si atunci, din curiozitate, am vrut sa-l vad si eu pe acest faimos cuvantator despre Dumnezeu. Am mers cu doctorul Ladea la parintele Staniloae, si cat l-am tratat, ne-a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu care se revarsa asupra noastra, prin energiile necreate - adica despre invatatura Sf. Grigorie Palamas. Acesta a fost momentul convertirii mele.
In Biserica, se spune ca omul n-are nevoie decat de o secunda sa-L vada pe Hristos, si din aceasta secunda se poate hrani o viata intreaga. Ei, la mine, secunda aceasta a fost cuvantul parintelui Staniloae, care m-a luminat. Am inceput sa citesc multa teologie, primele carti fiind chiar cele ale parintelui Staniloae, si pe urma am urmat si Facultatea de Teologie.
- Nu vedeti o incompatibilitate intre medicina traditionala chineza, care tine de o alta spiritualitate, si invatatura ortodoxa?
- Nu, nu vad nici o incompatibilitate. Am ramas surprins sa regasesc in spiritualitatea crestina, de exemplu la Sf. Gheron Iosif Isihastul, cel care a revitalizat Sf. Munte Athos la mijlocul secolului XX, elemente care in medicina traditionala chineza sunt de 5000 de ani. De pilda, faptul ca mediul ne influenteaza sufleteste. Cand e frig, ploaie, vant, ele au efect asupra sufletului nostru. Sigur ca starea indusa de aceste fenomene meteorologice e depasita de omul duhovnicesc, dar noi nu prea avem o viata duhovniceasca, traim la nivelul sentimentelor, unde suntem ca vremea. Parintele Teofil, care mi-a fost duhovnic 17 ani, mi-a si spus sa ma reapuc de acupunctura. Deocamdata, sunt in neascultare. (Zambeste)
"Parintele Teofil Paraian m-a fascinat imediat cu bucuria pe care o emana si mi-a devenit duhovnic"
- Sa revenim. Ati mers la Teologie. Simteati ca aveti vocatie de preot sau ati dorit sa aflati mai mult despre Dumnezeu?
- Pana sa-l cunosc pe parintele Staniloae, voiam sa urmez Medicina, ca sa pot practica acupunctura. Dar, dupa aceea, am simtit ca locul meu este in teologie, nu in medicina. Am aflat ca teologia vindeca sufletul, care este mai important. Fiind pe calea Bisericii, mi-au zis mai multi prieteni sa-mi caut un duhovnic, ca nu pot sa cred si sa fiu "de sine", ci trebuie sa fiu madular viu al Bisericii. Primul duhovnic mi-a fost parintele Ion Buga, un om extraordinar. Este parintele care m-a nascut in Hristos. Cu el am ucenicit intru ale credintei. Prin sfintia sa am ajuns in Liga Tinerilor Ortodocsi si apoi la ASCOR, iar prin ASCOR am ajuns la parintele Teofil Paraian, in 1993. M-a fascinat imediat cu bucuria pe care o emana si mi-a devenit duhovnic. Am fost foarte apropiati si am invatat multe de la parintele. I-am organizat o serie de conferinte in Bucuresti si i-am luat cred ca vreo suta de interviuri pentru Radio Romania, unde am lucrat din 1997.
- Si iata ca am ajuns la momentul in care v-ati inceput, propriu-zis, lucrarea de misionarism, caci radioul este un instrument eficient de raspandire a invataturii crestine. V-ati gandit la asta, cand ati optat pentru microfon sau altceva v-a determinat sa o faceti?
- Nasul meu, parintele Tudor Peiu, lucra la Radio Romania si m-a chemat acolo ca sa am si eu un serviciu. Mi-a prins foarte bine experienta aceea, mai ales ca aveam o echipa foarte buna, si am reusit sa fac cateva lucruri care m-au bucurat. Dar n-am ramas mult. In 1999, fiind casatorit si avand o fetita, mi-am zis ca trebuie sa plec din Bucuresti, intr-un loc mai linistit, unde sa pot sa-mi cresc mai bine copiii. stiam ca Bucurestiul imi oferea oportunitati duhovnicesti si culturale pe care nu le gaseam nicaieri, dar a primat pacea familiei. Cunoscandu-l pe Inaltpreasfintia Sa Andrei, Arhiepiscopul Albei, i-am spus ca as vrea sa ma mut aici, pentru ca am facut liceul la Cugir, prietenul meu, parintele Florin Botezan, era deja preot in Alba, si zona imi era familiara. S-a potrivit si cu dorinta Inaltului Andrei de a deschide un post de radio. Am dat drumul la "Radio Reintregirea", pe care l-am condus trei ani. Dupa aceea, m-am retras din functie, din pricina unor probleme de sanatate, si am ramas doar redactor. Inaltul Andrei m-a preotit si m-a randuit secretar al sau, duhovnic la Seminar, preot la biserica memoriala Mihai Viteazul
"Noi, ortodocsii, sarutam evanghelia, dar nu o prea citim"
- Iar anul acesta, ati fost numit paroh in cartierul Orizont din Alba Iulia. Sunt doar 30 de familii acolo. Vine lumea la slujbe?
- Da, se umple camera aceea, pe care am transformat-o in paraclis. In fiecare vineri, sambata si duminica, slujesc si tin cuvant de invatatura. Pentru ca degeaba ii spui omului sa citeasca singur, daca nu-i deschizi mai intai gustul pentru Sfanta Scriptura. Adevarul este ca noi, ortodocsii, sarutam evanghelia, dar nu o prea citim. Sambata seara, dupa cateheza, este program de spovedanie. Oamenii se pot spovedi oricand, caci eu le stau la dispozitie, dar e bine sa stie ca eu ii astept sambata. Voi incepe un ciclu de cateheza din ultima carte a parintelui Teofil, Pasi pe calea duhovniceasca. Voi lua fiecare tema si o voi explica, apoi vom purta un dialog, pentru ca nu e de ajuns ca preotul sa vorbeasca, trebuie si credinciosii sa poata pune intrebari. Numai asa se vor lamuri.
- Cunosc multi oameni care cred in Dumnezeu, dar spun ca prefera o relatie personala cu El si nu vad rostul Bisericii si al preotului. Ce le-ati spune acestora, ca sa le aratati ca sunt in eroare?
- Parintele Teofil spunea: "Pe cei care nu merg la biserica, la pagani ii numar". Avem nevoie de Biserica, pentru ca rostul nostru nu e sa ne implinim pe pamant, ci sa ne pregatim pentru viata vesnica, pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu. Ca sa ajungem acolo, trebuie sa facem experienta comuniunii inca din aceasta viata. Experienta in biserica este nimic altceva decat o pregustare a imparatiei lui Dumnezeu. si nu poti avea aceasta experienta de unul singur, ci numai in comuniune si numai cu ajutorul unei calauze. Una e sa urci un munte bazandu-te numai pe puterea si instinctele tale, si alta este sa ai un ghid, care cunoaste toate cararile si capcanele. Duhovnicul nu este numai cel in fata caruia iti deserti toata mizeria ta sufleteasca, in marile posturi de peste an. Pentru ca o relatie ucenic - duhovnic sa fie vie si roditoare, trebuie sa fie una de permanenta sfatuire. Nu ca sunt conditionat de duhovnicul meu, dar daca il am, sa ma folosesc si sa intreb. Asa urc mai repede muntele sfintirii, caci nu numai preotii si calugarii sunt chemati la sfintenie, ci toti crestinii. Singuri nu putem sa ne depasim neputintele, ca sa ajungem la sfintenie. Trebuie sa avem langa noi o constiinta superioara, care sa ne lumineze.
"Prin credinta, iei in tine pe Dumnezeu, tot Cerul si tot Raiul"
- Poate ca, pe langa orgoliul inteligentei, oamenii care spun ca nu au nevoie de preoti, ca sa-l afle pe Dumnezeu, traiesc si rusinea de a marturisi pacatul. De aceea pledeaza pentru o relatie directa si personala cu Dumnezeu. Cum ii convingeti ca gresesc?
- Nu pot sa-i conving, doar Hristos poate. Dar si El ne respecta libertatea si ne lasa in voia noastra, desi atunci trebuie sa schimbam formula din rugaciunea "Tatal nostru". Sa nu zicem: "Faca-se voia ta, precum in cer, asa si pe pamant", ci: "Faca-se voia mea, Doamne, precum ma gandesc eu, cam asa sa faci si Tu cu mine". E greu sa te smeresti, sa te pleci cu mintea in fata unui parinte duhovnic, care ti-ar putea fi inferior din punct de vedere intelectual, dar cu siguranta superior in cele ale sufletului. Intelectualii traiesc, de obicei, mai ales la nivelul mintii, dar Sfintii Parinti ai Bisericii vorbesc despre depasirea ratiunii prin harul credintei. si daca n-ai o viata duhovniceasca, nu capeti nici harul credintei. Daca am intelege ca prin credinta iei in tine pe Dumnezeu, tot Cerul si tot Raiul... Dar ca sa ajungi acolo, ai nevoie de Sfintele Taine ale Bisericii, de spovedanie si impartasanie. Darul cel mare al lui Dumnezeu este ca El ni se daruieste, ne invita la ospatul sau. Noi il tratam cu refuz, cu nepasare. Asa nu-l lasam pe Hristos sa lucreze in noi.
- Multi dintre cei care lipsesc de la Liturghie si evita spovedania nu inteleg importanta impartasaniei. si daca nu-si doresc impartasania, de celelalte se pot lipsi.
- Impartasania este cel mai mare dar pe care omul il poate primi in aceasta viata. Pentru ca noi suntem chemati sa ne sfintim viata. Si fara Hristos nu ne-o putem sfinti. Or, Liturghia intoarce darurile aduse de oameni la biserica, painea si vinul, in sfintele daruri, sangele si trupul Mantuitorului. Liturghia, ca orice taina, este o bresa in timp. Este o iesire din timpul nostru si o intrare in vesnicie. Daca am intelege rugaciunile care se fac in timpul Sfintei Liturghii, am putea beneficia de aceasta scurta intrare in vesnicie si ne-am bucura sufletele de frumusetile de acolo. Daca nu avem perspectiva vesniciei, nu vom intelege niciodata rostul vietii duhovnicesti si nici nu vom cunoaste bucuria deplina, care vine numai din lucrarea credintei. Zice Sf. Simeon Noul Teolog: "Cine nu s-a intalnit in viata aceasta cu Hristos nu se va intalni nici dincolo". Iar intalnirea, contopirea noastra cu Hristos, se petrece prin impartasanie. Sigur ca exista mai multe feluri de impartasire: din icoana, din cuvantul lui Dumnezeu, din slujbe, dar toate acestea sunt numai pregatiri pentru adevarata intalnire: aceea cu sangele si trupul lui Hristos. Pentru ca a zis Mantuitorul: "De nu veti manca si nu veti bea trupul si sangele Fiului Omului, nu veti avea viata in voi". Adica, fara impartasanie, suntem morti sufleteste. Parintele Teofil nici nu statea de vorba cu cei care nu mergeau la biserica. Numai daca traiesti comuniunea cu ceilalti credinciosi si te raportezi la adevarurile Bisericii intelegi ca un anume lucru este pacat. Altfel te raportezi la valorile si gandurile tale, nu la valorile lui Hristos. Sfintii Parinti ne spun ca pacatul este incalcarea voii lui Dumnezeu cu buna stiinta si vointa. Dar mai zic ceva: inaintea a tot pacatul merg trei uriasi: uitarea, nestiinta si nepasarea. Daca nu mergi la biserica, e mai greu sa stii, sa-ti pese, sa nu uiti. si nu e o scuza sa nu stii, nici sa uiti de voia lui Dumnezeu.
"Tot ce ne este dat pe pamant este un fel de drum al crucii, pe care daca avem taria sa mergem pana la capat, ne putem mantui"
- Nu o data am auzit intrebarea: de unde stim noi ca invatatura Bisericii este si a lui Hristos?
- Un om care nu are experienta vietii in Biserica, deci nici a rugaciunii adevarate - care este oglinda sufletului si te arata asa cum esti - se va indoi de toate si va gasi mereu argumente pentru a respinge invatatura Bisericii. Pai, daca de doua milenii se tot nasc mucenici si sfinti pentru Hristos, care marturisesc si se jertfesc pentru aceasta credinta ortodoxa, cum sa te indoiesti ca Biserica are invatatura Mantuitorului?
- Mai este o problema: teoretic, majoritatea credinciosilor accepta invatatura, dar cand viata ii loveste, nu-si pot asuma aceasta invatatura. Cand ti se imbolnaveste grav cineva apropiat, cand iti moare o ruda sau cand ti se intampla chiar tie sa suferi diferite necazuri, mai accepti cu usurinta ca e voia lui Dumnezeu?
- Despre ispite, incercari si necazuri am un lung interviu cu parintele Teofil Paraian, in ultima sa carte, "Pasi pe calea duhovniceasca". Ispita este o proba, care in general este inteleasa ca ducand spre pacat. Dar sansa unui om imbisericit este ca poate sa intoarca un rau in bine. Dumnezeu il poate lumina sa inteleaga cum, printr-o boala sau un necaz, sa converteasca raul in bine. Pacatele noastre ne aduc boala sau alte necazuri. Dar nu intotdeauna. In Noul Testament, avem exemplul orbului din nastere. El s-a nascut asa, ca prin el sa se slaveasca Dumnezeu. Nu e usor de inteles si de admis. Insa, sa ne gandim si altfel. Mantuitorul avea multe cai de a ne deschide poarta mantuirii, nu trebuia numaidecat sa se rastigneasca. Dar prin rastignirea Sa ne-a aratat ca nu exista moarte fara suferinta si nu exista inviere fara moarte. Deci, tot ce ne este dat pe pamant este un fel de drum al crucii, pe care daca avem taria sa mergem pana la capat, ne putem mantui.
Fotografiile autorului