Pe 25 februarie 2011, colegul nostru de la "Formula AS", Catalin Apostol, vine in fata publicului romanesc cu un film de debut indelung asteptat. Reporter de televiziune, cu numeroase premii internationale, dar si scriitor de linia intai, era normal sa-si incerce puterile si in filmul de lung metraj. Botezul focului s-a consumat in decembrie 2010, cand filmul "Umilinta" a fost una dintre revelatiile prestigiosului Festival international de la Cairo. Pentru partitura cutremuratoare si densa a filmului sau, autorul si-a ales o echipa actoriceasca stralucitoare, din generatia mijlocie. "Actorii mai tineri, de azi, mi se par fara nuanta si stralucire", spune transant Catalin. Serban Ionescu, intr-un magnific rol principal, de personaj mut, Costel Cascaval, Valentin Teodosiu, Mitica Popescu, Ion Grosu, Monica Ghiuta - si alaturi de ei, Paradox Film, un producator de marca - si-au pus, cu totii, amprenta pe universul aparte al acestui film. "Umilinta" este o drama cu suflu epic si dens, de tragedie greaca. Sensibilitatea tandretii cu care Catalin Apostol atinge suferinta aproapelui, in reportajele sale sociale din "Formula AS", nu se dezminte nici cand le trateaza ca regizor in "Umilinta". Un film despre nesansa destinului, despre nedreptate si violenta umana, despre singuratate, dar si despre infinita dorinta de a iubi si de a fi iubit. Rezultatul? Un film extrem de actual prin problemele pe care le pune si in care se vor regasi multi oameni. Cateva dintre reactiile entuziaste de la Cairo si ale echipei de actori confirma faptul ca mesajul a fost transmis. "O opera exceptionala!" - "Daily News Egipt"; "Filmul a impresionat profund. Egiptenii, si cu ei intreaga lume, se regasesc in suferinta romanilor din aceasta poveste" - "The Egyptian Gazette"; "Umilinta in filmul lui Catalin Apostol inseamna sa-ti infrangi trufia si sa-ti pese de cei din jur" - Costel Cascaval; "Un film excelent! M-au impresionat povestea, talentul si delicatetea regizorului. Sunt sigur ca vom mai auzi de el!" - Valentin Teodosiu; "Ma bucura foarte mult aceasta premiera, poate si pentru ca am asteptat-o parca prea mult. E un subiect inedit, o poveste plina de gingasie. Mai mult nu spun, caci nu vreau sa divulg dinainte frumusetea filmului." - Serban Ionescu, actor.
Inaintea premierei, un interviu cu autorul filmului ma atragea din mai multe motive. Ma fascinase, mai intai, darul lui stralucit si multiplu, manifestat cu egala forta in trei domenii complet diferite: reportajul scris, reportajul TV si filmul de fictiune. Dar eram si sub impresia fortei, pe alocuri paroxistice, a acestui film, cu care Catalin debuteaza in forta, marcandu-si de la inceput locul in cinematograful romanesc.
"Fara emotie, nu poti sa faci un film"
O echipa de aur
- Catalin, daca ar trebui sa-ti sustii filmul la "bara", in postura de avocat, ce argumente ai folosi?
- Sa incep cu actorii. In rolul principal, Serban Ionescu joaca senzational, cu o pofta teribila. El isi dorea demult un rol de compozitie, un rol total, cum nu mai facuse de la "Ion" si de la "Padureanca". Din '90, a fost distribuit mai mult in roluri de telenovela, iar el e un actor profund, cu o paleta foarte larga de nuante. Din pacate, nu prea vad actori tineri care sa promita calitatile astea. Dupa ce a citit scenariul meu, Serban Ionescu s-a luminat dintr-o data: personajul ii placea enorm. Si s-a pregatit cu o pofta teribila pentru acest rol greu. Caci personajul lui, traumatizat in urma unei intamplari pentru care nu e vinovat, ramane mut. Si nu se stie daca asta nu e doar penitenta lui asumata, ca in Rubliov. Nu stim si nici nu conteaza prea mult. Cert este ca Serban s-a pregatit cu ardoare, a facut sedinte cu psihiatrii, s-a sfatuit cu ei, a citit mult din zona asta a osanditilor sortii ("Zahei Orbul", de pilda, al lui Vasile Voiculescu). Iar cand venea la filmari, intai de toate se aseza in decor. Si sta acolo singur, pana pregateam noi tot. Voia sa intre in pielea personajului. Sta asa, nemiscat, in frig si ploaie, pe vant, o ora-doua! Nu am cuvinte destule sa vorbesc despre acest actor mare, de la care am invatat mult. Pacat ca nu e folosit in filme pe masura talentului sau urias. Si la fel se intampla cu toti actorii din generatia de mijloc! Cum sunt si cei din echipa filmului meu, care au facut fiecare roluri stralucite, si care au inchegat, impreuna, succesul acestui film, atata cat e el.
- Vorbeste-mi, te rog, si despre ceilalti membri ai echipei tale.
- Pe langa Marian Stanciu, un operator vechi, dintre cei mai buni de la noi, un rol decisiv pentru mine l-a avut si producatorul filmului, PARADOX Film, cu care am avut o relatie foarte buna, foarte constructiva. Ei au crezut, au pariat de la inceput pe scenariul asta al meu si m-au sustinut cu grija deosebita. Producator executiv a fost Alexandru Iclozan. Sigur, despre producatorii din Romania nu se vorbeste tot timpul de bine, exista mereu asperitati de orgoliu intre regizori si producator, iar eu, pe deasupra, eram un debutant, si poate ca ar fi putut sa ma domine. Dar cu Alexandru Iclozan n-a fost asa! El a mers pe mana mea, a fost o incredere reciproca. Iar el are experienta si gust in materie de film, a fost director al multor filme romanesti celebre. In fiecare zi de filmare era pe platou. Sa vada daca lucrurile merg bine, daca ne lipseste ceva. Lua pulsul. Alexandru Iclozan a fost pentru mine partenerul implicat direct, care m-a incurajat sa merg pana la capat, in nu putinele clipe cand taria ma parasise.
Cehov, la lumina felinarului
- Catalin, cand ti-ai descoperit vocatia pentru cinema? Te stiam cu totii reporter de presa si de TV.
- Nu stiu un anume moment in care sa fi avut revelatia profesiei mele, de reporter cu pixul si cu aparatul de filmat. Tin minte doar cum prin anii '70, copil de opt ani fiind, improvizam spectacole. Eram un tanc manat de o mare pasiune: faceam in fata blocului o scena, pe care adunam copiii. Iar eu scriam scenariile. Si spectacolele alea ale noastre nu erau niste bazaconii copilaresti, mi-ar fi placut sa le mai am si azi. Pe urma, scriam toti pustii bilete cu pixul, pe bucatele de hartie, si mergeam pe la toate apartamentele. Iar oamenii plateau. Veneau vecinii nostri la spectacole si plateau. Si cu banii stransi, ne luam o minge de fotbal din aia scumpa. Pe urma, in adolescenta, am trait cateva momente foarte speciale, unele chiar tenebroase, si care m-au marcat intens, deschizandu-mi apetitul pentru scris. Dar si pentru o anumita zona mai sumbra a lumii. Uite, imi amintesc ca aveam 15 ani, si in Romania domnea perioada neagra, cand se inchidea lumina, caldura, totul. Si mai fusese si cutremurul din '77, care pe mine ma traumatizase puternic, asa ca imi era frica sa stau singur acasa. Ai mei plecasera intr-o vizita, cand s-au oprit si apa, si caldura, si lumina. Afara era o iarna cumplita, si eu tin minte ca citeam Cehov. Asta am facut noaptea, am citit la lumina unui felinar cu gaz, stand covrig in pat sub plapuma, cu cartea pe genunchi. Si citeam cat mai incet, rand dupa rand, numai ca sa scot mana de sub plapuma cat mai rar, cand intorceam foaia. Citeam "Salonul nr. 6". Si in starea aia, in halul ala de nimicnicie in care eram, povestea era la fel de sumbra. Ma confundam cu ea... Noaptea aia m-a marcat foarte tare. De atunci, am inceput sa scriu. Si am avut si norocul sa fiu prieten cu marele poet optzecist Ion Stratan. Asa am intrat in zona literara, am capatat incredere in mine si am pus pe hartie cateva povesti, proza scurta. Iar intre cei care m-au incurajat, au fost si criticii literari Mircea Martin si Ovidiu Crohmalniceanu, la ale caror cenacluri, "Universitas" si "Junimea", am citit pana in '89.
- Formatia ta de inceput a fost una de scriitor. Cum ai ajuns reporter?
- Am incercat sa intru in presa. Simteam ca asta mi se potriveste. Si am reusit sa intru la un cotidian, "Viitorul romanesc". Acolo am cunoscut-o pe Sanziana Pop. A fost una din intalnirile importante ale vietii mele. Vezi, sunt intalniri in viata despre care esti convins, in adancul sufletului, ca se vor repeta, ca destinul te va duce acolo. Asa a fost si cu Sanziana. Dar pana la regasirea noastra decisiva, produsa anul trecut, am scris la "Zig-Zag", apoi la "Expres", si mi-am facut un nume in presa. Apoi, in 1995, "Expresul" s-a desfiintat. Atunci am simtit ca presa e intr-o fundatura. Simteam ca pedalez in gol. Si am virat spre televiziune.
- Ai facut zeci de reportaje TV tulburatoare, arhipremiate in tara si in strainatate. De ce ai simtit nevoia sa te apuci si de film?
- A fost un vis de care la inceput imi era teama sa ma apropii. Am crezut tot timpul ca o sa raman la documentarul TV si la reportajul scris. Dar facand Facultatea de Regie, la UATC, a trebuit ca la sfarsitul facultatii sa fac un scenariu de film pentru licenta. Eram panicat, mai aveam trei zile si eu nu scrisesem nimic! Asa ca am stat doua zile si doua nopti si am lucrat incontinuu... Noptile alea parca au fost un vis. Nici nu stiu cum a venit peste mine povestea asta care a stat la baza scenariului "Umilinta". Am scris-o "dintr-o bucata"!... Si dupa vreun an, am vazut ca HBO are un concurs de scenarii pentru debutanti, asa ca am trimis scenariul. Si m-am trezit, dupa doua luni, cu un e-mail care ma anunta ca scenariul meu a intrat in finala. Atunci mi-am spus sa fac ceva cu povestea asta, sa n-o las asa... Apoi au intervenit cei de la "Paradox Film". Ei au dat proiectul la CNC si, cu sprijinul TVR, a inceput, in sfarsit, aventura filmului meu...
Paradisul lui Sisif
- Ai darul deosebit de a scrie si de a filma cu un suflet plin de lumina, despre subiecte dureroase ca niste rani vii. Cum faci?
- Asta tine de structura mea! Am o empatie foarte puternica cu suferinta si cu dramele omenesti. Dar niciodata nu am cautat sa le speculez, ca sa castig audienta. Cand scriu un reportaj sau fac un film, niciodata nu ma gandesc la ce efecte vor avea. Sunt trup si suflet pentru oamenii si personajele mele. De altfel, filmul meu nu pot sa spun ca are un mesaj neaparat negativ si sumbru. Sigur, lumea lui e o comunitate haina, ticaloasa, care poate fi de oriunde, nu numai in Romania, sunt niste realitati pe care trebuie sa le exprimam, dar cand punem degetul pe rana, s-o facem cu participare omeneasca, incercand sa transmitem un mesaj sufletesc. Or, povestea mea are ceva si mai mult. Are un mesaj crestin. Pana la urma, oamenii aceia isi primesc pedeapsa divina: vin apele peste ei, ape care curata raul. Si singurul care se inalta este chiar personajul principal, Serban Ionescu, si care tine jertfa, copilul sacrificat, in brate, ca pe o Golgota. Si tot pentru a-mi sustine mesajul crestin, apar in imagini inserturi cu icoane, intre ape care curg. Si mai e ceva. Am si eu niste temeri ale mele, niste frici. Traim intr-o lume destul de alienata si, uneori, ma apasa teama, pentru ca asist in toata nebunia asta, de zi cu zi, la tot felul de agresiuni. Toate creeaza o stare de anxietate, iar prin evocarea acestei lumi dure in care traim, ma descarc, e o forma de terapie. Pe toate acestea am incercat eu sa le transmit. Poate ca am indraznit, fiind primul meu film, prea mult.
- Filmele romanesti par marcate, in ultima vreme, de urat si de duritate. E o moda?
- E o moda de a scormoni raul, facandu-l sa miroasa si sa-i intinzi duhoarea. Dar astea nu sunt suferinte autentice. Mie de aia mi-a placut foarte mult, din tot valul de filme noi care au aparut, "Moartea domnului Lazarescu" al lui Cristi Puiu. Toata lumea a spus ca e o critica la adresa sistemului sanitar romanesc. Nici vorba de asa ceva! Filmul acesta e o drama a unui om singur, a unui om batran aflat la crepuscul, care n-are nici un sprijin, de nicaieri. Singuratatea - asta este filmul acela! Si mi-a placut tocmai pentru ca a atins latura asta.
"Proiectul "Formula AS""
- De ce crezi ca noua generatie de regizori abordeaza subiecte mai "aspre"?
- Fiecare epoca a avut curentul ei cinematografic. E drept ca acum la noi curentul asta nu mai e insotit si de teorie, ca pe vremuri. La urma urmei, de ce nu s-ar putea ca si noi sa abordam intr-un anume stil cinematografic realitatea de azi?
- Sunteti voi tinerii furiosi ai Romaniei?
- E posibil. Desi nu cred ca ma incadrez chiar bine in zona asta, dominata de minimalism, adica de filme in care povestea e aproape inexistenta. Iar eu am vrut sa raman pe stilul de poveste. Si lumea tot aici se va intoarce: la poveste. Caci filmele astea au o mare problema: nu au emotie. Iar eu am, se pare. N-o caut, asa mi-e structura. Fara emotie nu poti sa faci un film.
- Cum te astepti sa primeasca publicul romanesc filmul tau?
- Poate ca oamenii sunt satui de propriile lor tristeti si apasari. Si atunci, ce sa le mai oferim si noi, suferinta in plus? Un lucru e sigur: nu putem generaliza, si sa spunem ca natia romana e toata amarata si alienata. Daca mergi prin tara, vezi ca nu-i deloc asa! Oamenii isi vad de treburi si nu prea au pe chipuri tristetea si criza. Traiesc intr-o lume total paralela, si cu Bucurestiul, si cu guvernul. Iar Proiectul "Formula AS", la care eu am aderat cu tot sufletul, tocmai asta e: un demers sincer si loial fata de oameni, de cititori. Si la fel sunt si reportajele mele din revista: sincere, si cu aceeasi afectiune si tandrete fata de suferinta. Asta da valoare acestei reviste: a fost mereu aproape de oameni, de durerile lor. Iar filmul meu are si el calitatea asta.
- Spre sfarsit, hai sa vorbim despre legatura dintre reporterul "Formulei AS" si regizorul si scenaristul de film Catalin Apostol.
- "Formula AS" se muleaza perfect pe sufletul si aspiratiile mele! Aceasta a fost marea mea reintalnire cu Sanziana Pop. Si de cand am inceput sa scriu cu regularitate aici, inspiratia mea si pofta mea de lucru au explodat in toate cele trei directii despre care vorbeai. De ce? Pentru ca AS-ul este singura revista adevarata, cu un continut puternic, cu o linie foarte clara si coloana vertebrala. Ca sa nu mai spun ca e o revista in care ai incredere. Asta este mare lucru. Sa poti sa ai incredere intr-un ziar, intr-un trust. "Formula AS" nici nu se mai poate numi revista. E un fenomen. Si asa va ramane in istoria presei, va fi la loc de frunte, cu o arhiva foarte serioasa, la care multi se vor intoarce. Iar Sanziana, pe care o cunosc de aproape 20 de ani, are o personalitate si intensitate afectiva puternica si aparte, de aceea tot ce se intampla in jurul ei are o aura speciala. Si toata aceasta emulatie pe care ea o creeaza e un antrenament continuu pentru mine, inclusiv in a-mi scrie scenariile.
- Aproape din fiecare reportaj al tau se poate scoate un scenariu.
- Desigur! Uite, am acum un proiect de fictiune, pe care l-am dat la concurs, si care e scris dupa o poveste reala, publicata de mine in AS. Documentarea pentru reportaj m-a ajutat foarte mult la scenariu. Pana la urma, asa se face filmul. Ai un carnetel la tine si te duci pe teren, cu prietenii din redactia AS-ului, iti vine vreo idee, observi ceva, pui pe carnetel, si dupa un timp, notita aia face pui... Asa se face ca si al doilea proiect al meu de lung metraj e luat tot dintr-o poveste scrisa in "Formula AS".
*
M-am despartit anevoie de Catalin. Felul lui delicat si acaparator de a-si povesti pasurile si idealurile, intr-o lume inca stirbita de spaime si nevolnicii, ma dusese, parca, pe-un alt taram. Era chiar taramul acela puternic si aspru, al filmului sau "Umilinta", care isi incepe acum aventura in fata publicului romanesc, ca o corabie mandra, cu toate panzele sus. Sa fie intr-un ceas bun, Catalin Apostol!