Horia Brenciu - "Visez sa-i fericesc pe oameni prin muzica mea"

Silvia Kerim
- Dupa o cariera fosforescenta pe micul ecran, luminata de un zambet indescriptibil, s-a despartit de gloria "sticlei", pentru a se dedica muzicii. Mai putin vizibil ca inainte, Horia Brenciu nu sufera, totusi, de plictiseala. Canta pe rupte, se plimba prin lume, iar la sfarsitul lui Martie isi invita fanii la un mare concert organizat la Sala Palatului. Povestea unui optimist incurabil -

Bunica din Scheii Brasovului

- Sa rascolim putin "cufarul" devenirii dvs. artistice. Sa ajungem pana la fundul lui, desi eu i-as zice, mai degraba, "sipet". E un cuvant frumos, pretios, legat de arta. De cand canta Horia Brenciu? De la ce varsta?

- Primele clape le-am atins la varsta de 5 ani, in Brasov. Asta s-a intamplat in 1977, cand noi ne-am mutat intr-o casa noua. O casa aflata langa biserica Sfantul Nicolae, celebra biserica din Scheii Brasovului. Ne-am mutat acolo, pentru ca "beneficiam" de o camera in plus. Eram patru membri in familia noastra, pe-atunci: mama, tata, fratele meu si cu mine. In curtea bisericii locuia bunica mea. La drept vorbind, toti strabunii nostri au locuit acolo, in curtea bisericii, cam de pe la 1800 incoace. Acolo se afla si prima scoala romaneasca. Formand un fel de cerc magic in jurul bisericii, al curtii, se aflau o multime de case in care locuiau cei ce lucrau in biserica. Strabunii mei au fost cantori la Biserica Sfantul Nicolae. In acel timp indepartat, era una dintre posibilitatile de a-ti pune in valoare vocea, simtamintele si credinta in Dumnezeu.

- Cum ati aflat despre strabunii dvs.?

- Intr-o zi, pe cand aveam vreo 20 de ani, tata m-a luat de mana si mi-a zis: "Hai sa mergem pana la Sacele" (celebrele Sapte sate de langa Brasov). Ajunsi acolo, m-a dus la biserica din Turches. Si-acolo, tata mi-a zis: "Trebuie sa cautam numele de Brenciu. Uite-aici!"... "Aici" insemnand un fel de "avizier" imbatranit, aflat in pridvorul bisericii. Acolo figura o lista cu numele tuturor preotilor care slujisera la acea biserica de-a lungul secolelor. Tata m-a pus sa caut eu numele - el nu mai are vederea buna, decat pentru "Tanar si nelinistit"... Nu a fost usor. Lista aceea era destul de ingalbenita... Dar, pana la urma, am gasit un "Brenciu" in dreptul anului... 1700! Imi amintesc ca am simtit un fel de lumina pe fata si mi-am zis ca n-am voie sa-mi fac strabunii de ras! Si, cam tot de-atunci, am inceput sa vad cu alti ochi... Brasovul. Simtamantul asta, privirea asta noua asupra lumii m-a imbogatit, zic eu. Mi-a imbogatit sufletul.

- Pe bunica din Schei o tineti minte?

- Cum sa nu! Bunica Marioara era vestita in toata zona! Ea facea bors. Si acum am in amintire - si nu numai in amintire - gustul borsului facut de ea. Vindea borsul asta cu mare succes, in acel timp fericit al copilariei mele. O fericire curmata brusc, din pacate. Tata s-a casatorit la 40 de ani, pe mine m-a facut la 41 de ani. Mama - din cate am apucat eu s-o cunosc, pana la cei 11 ani ai mei (atata aveam cand ea a "plecat" rapusa de un cancer) - a fost si a ramas in inima mea chintesenta a ceea ce se cheama o mama in adevaratul inteles al cuvantului. O "Penelopa", daca vreti, care, tot asteptandu-l pe Ulysse, avea grija de casa si de copii. Adica de mine si de fratele meu, cu un an mai mic, Marius. Mama avea o voce frumoasa. A cochetat cu teatrul muzical, cu scena, cu teatrul in general... Era soprana chiar la Teatrul muzical, la Reduta. ("Reduta" este cea mai veche sala de teatru din Brasov, de pe langa Piata Sfatului.) Mama ne-a tinut in brate pana s-a prapadit. Dupa moartea ei, ne-a tinut, multa vreme, in brate, tata. Mama a avut un cancer ganglionar. S-a stins dupa chinuri cumplite, dureri cumplite, pe care le indura cu zambetul pe buze, atunci cand intram in varful picioarelor in odaia ei. Mi-o amintesc si astazi, inconjurata de un abur plin de dragoste. Avea un nume foarte frumos, pe care vreau sa-l duc mai departe. Daca voi avea o fetita, o sa doresc s-o botez cu numele mamei mele. Un nume romanesc, cu un fel de... savoare italieneasca. O chema Mariela. Cu un singur l. Da, un singur l, pentru ca "italienismele" nu prea tineau la Brasov. Pe tata il cheama Radu Horia Brenciu. Nu stiu de ce i se spune Harry. Tata nu prea canta, dar ii place foarte mult muzica de toate felurile. El a fost "inspector CFI" - Controlul Financiar Intern. Meseria il ducea in diverse puncte ale tarii, asa incat, dupa moartea mamei mele, ne ducea peste tot dupa el, pe fratele meu si pe mine.

- Ce fel de muzica se auzea in casa de la Brasov, pe cand erati copil?

- ... "Europa libera"! E cea mai frumoasa muzica pe care am putut eu sa o ascult. Da, pentru ca acolo se auzea muzica acelor vremi. Era muzica ce ne punea in contact cu realitatea de atunci. Ea mi s-a fixat pe creier... Muzica aceasta, a "Europei libere", face parte din bagajul meu de amintiri. Mie imi place sa am amintiri. Am, cum spuneati si dvs., un cufar plin...

Cruce alba de mesteacan

- Cum arata "decorul" acelor ani?

- Locuiam intr-o casa mare, cu multi colocatari. Eram foarte vocali amandoi - si eu, si fratele meu, Marius - incat foarte adesea se auzeau mici sau mari bubuituri in pereti, cu sensul: "Hai, mai, baieti, mai taceti odata!". Aveam pian in casa. O pianina adusa de mama. A costat... 5000 de lei. Prima piesa pe care am cantat-o la pian a fost... "Enterteiner"... de Scott Joplin. Un cuvant predestinat, pe care eu l-as traduce prin "cel care bucura", "cel care fericeste". E mult mai mult decat "cel care ii distreaza pe oameni". Eu asa inteleg, si asta incerc sa obtin si prin ceea ce fac pe scena. As vrea sa-i bucur, sa-i fericesc pe oameni. Eu iubesc jazz-ul, e o arta sublima! Cu "Entertainer" a fost asa: piesa asta i-o datorez celui de-al doilea profesor de pian pe care l-am avut la Scoala Populara de arta din Brasov, Radu Odasteanu. S-a stins intre timp, din nefericire. El mi-a deschis ochii asupra acestui gen de muzica... De fapt, treaba asta cu Scoala Populara de Arta i-o datorez fratelui meu, Marius. El e cu un an mai mic decat mine, dar a studiat primul pianul, acasa, cu profesor. Avea 6 ani. Mie mi-a placut foarte mult ce i se intampla lui, asa incat am vrut sa descopar si eu pianul. M-am apucat sa invat cu un profesor pe nume Rapciuc. Nu mai tin minte alalalt nume. I s-ar fi potrivit, dupa cum arata, sa-l cheme Vladislav. Vladislav Rapciuc. Cu el am invatat sa cant melodiile din filmul "Alba ca zapada" al lui Disney, precum si superbe cantece rusesti. Apoi, mi s-a intamplat un mic accident la mana dreapta, asa ca am lasat pianul. L-am reluat abia pe la 11 ani... Regret, azi, foarte mult acest abandon temporar, pentru ca daca as fi studiat mai mult si mai temeinic, astazi muzica pianului m-ar fi ajutat foarte mult, prin ideile si trairile pe care mi le transmite, sa-mi pun in scena spectacolele... Desi mai mic decat mine, Marius m-a facut sa-l urmez... Si nu doar cu pianul. El s-a dus la canto, m-am dus si eu dupa el si am urmat si eu studiile cu acelasi profesor de canto. Este vorba despre doamna Constanta Campeanu, si ea din Brasov. E momentul sa va spun ca faimosul domn Rapciuc ne invatase sa cantam si romante la pian. Poate ca-l rugase tata sa ne introduca si in acest "domeniu". Tatal meu era si este impatimit de romante. Asa ca, de fiecare data cand aveam invitati, dupa ce lua cate un sprit, le zicea oaspetilor: "Ia sa vedeti ce talentat e baiatul asta!". Si-apoi imi zicea mie: "Horia, canta-mi tu romanta aia, te rog, "Cruce alba de mesteacan"". Iar eu, copil, sa fi avut vreo 10 ani pe-atunci, ma prefaceam ca ma impotrivesc... Si-atunci tata ma chema la el si-mi dadea 1 leu. Nu luam leul, apreciam insa gestul. Oricum, era un troc foarte cinstit, bazat pe iubirea dintre noi si iubirea pentru muzica. Daca imi permiteti o paranteza, v-as spune ca, oarecum cu gandul la acei ani, in spectacolul meu de la Sala Palatului am strecurat o astfel de surpriza, "romantioasa", as zice. Veti vedea!

- L-ati pomenit de cateva ori pe fratele dvs., cu multa tandrete, as spune...

- Fratele meu este un tip talentat, casatorit, in urma cu vreo 8-9 ani, cu o clujeanca. Corina se numeste. A plecat din Romania si nu s-a mai intors. S-a stabilit la Bruxelles. E foarte ocupat, foarte solicitat in diverse spectacole de opera. E tenor de mare clasa. A cantat si cu Angela Gheorghiu, la Metropolitan. Ma doare ca ne vedem atat de rar. Visul vietii mele este sa cant macar o data cu el. Sau sa-l intalnesc macar din cand in cand... Oricum, il iubesc la fel de tare ca-n vremea in care ne zbenguiam prin curtea bisericii Sfantul Nicolae, urland unul dupa altul, ca indienii...
La Brasov, am fost elev al Liceului "Andrei Saguna". In curand, sarbatorim 20 de ani de la absolvire. Acolo, la Brasov, Ciprian Porumbescu a realizat premiera operei "Crai nou". Mai exact, in sala de festivitati a liceului "Andrei Saguna". Acolo imi propun - iata, un anunt in premiera! - sa am si eu un concert. Asta se va intampla pe 27 mai. Cu acest prilej, ma voi intalni cu toate amintirile mele dragi din adolescenta. Cu profesorii si colegii mei dragi. Cu toata suflarea tinereasca din jurul liceului "Andrei Saguna"... Am terminat liceul in 1991. In 1992 intram la T.C.M....

Premiant la seductie

- Ce vrea sa zica T.C.M.?

- T.C.M. inseamna Tehnologia Constructiilor de Masini. Aveam sa stau acolo doar un an, pentru ca specificul acelui Institut, adica ceea ce urma sa invat urmand cursurile acelui Institut, nu avea nici in clin, nici in maneca cu Arta, cu ceea ce simt eu pentru Arta si pentru Muzica. Urma sa ies... inginer. Era un fel de moda in acei ani sa fii "inginer". Acolo, la T.C.M., am intrat intr-un grup umoristic numit "Apropo". Cu grupul asta, pentru prima data, la varsta de 20 de ani, am fost invitat la Costinesti. Asadar, pentru prima oara in viata mea, eram in fata unui public, pe o scena importanta. Pe-atunci, "Galele de la Costinesti" trezeau interesul unui public larg de tineri. Asta se intampla in 1993. Aflat acolo, la Costinesti, m-am pomenit cu o fata de la "Radio Vacanta", care m-a invitat intr-o emisiune de-a ei. Si-apoi mi-a propus: "Nu vrei sa vii la Bucuresti, la o emisiune despre... seductie?". Am zis ba da, de parca stiam eu, pe-atunci, ce e aia seductie...

- Acum stiti?

- La cei 38 de ani ai mei, incerc inca sa aflu... Am participat la acea emisiune, am luat premiul I, eram 3 participanti... Se pare ca am avut un fel de spontaneitate, neobisnuita pentru acei ani, in emisiunile "in direct". Si-apoi, mi s-a propus sa vin la o preselectie, "la toamna", la TVR. Eu ziceam, si atunci, si acum, "Da!" la orice fel de provocare. Si-astfel am plecat la Bucuresti, intr-o zi de septembrie. La TVR am trecut prin "furci" cu adevarat "caudine" la preselectie. A fost o preselectie foarte dura, care a... "produs" valori viitoare importante ale show-business-ului romanesc. Spre norocul meu, TVR obtinuse licenta pentru ROBINGO, prima licenta internationala din Romania. Si-astfel, s-a intamplat ca, pe 1 octombrie 1993, s-a transmis in direct primul quizz-show, primul concurs de televiziune cu licenta internationala.

- Cum a fost aceasta prima, foarte grea incercare de a va "arunca" in direct, pe un teren necunoscut? Cum a fost sa indurati gandul ca va urmaresc milioane de romani - tineri si batrani - setosi sa asiste la ceva nou in materie de televiziune? Cum a fost emotia?

- In fata fiecarui gest artistic pe care urmeaza sa-l fac, sa-l realizez, fie ca este vorba de un interviu, de o filmare, de o intrare pe o scena, intr-un spectacol, ma stapaneste un soi de emotie, pe care o iubesc. Si de care nu vreau sa scap niciodata, pentru ca ea ma stimuleaza enorm. In acea duminica de octombrie, in care s-a nascut ROBINGO si in care, intr-un fel, s-a nascut si Brenciu, cred ca am spus de vreo 16 ori: "Perfect adevarat!", validand, astfel, raspunsul concurentilor. Desigur, din cauza emotiei virulente care pusese stapanire pe mine. In vremea aceea, eram un fel de burete uscat, care se imbiba de toate emotiile, cu toate informatiile pe care le primeam intruna. Acei 7 ani cat am stat la televiziunea romana au fost ca o scoala vibranta.

- Dar muzicianul Horia Brenciu se nascuse inaintea omului de televiziune...

- Muzicianul se nascuse mai inainte, dar era un muzician foarte timid... Un muzician care nu-si gasise, inca, un loc. Ce-i drept, in 1990, imi formasem acea trupa "Apropo", numai ca in trupa aceea eu nu am fost "vocalul" ei, ci am fost la clape. Adica la pian. Imi placea tare mult sa cant la pian. Inca din copilarie, cum v-am mai spus, in perioada in care ascultam cu evlavie "Europa libera", postul acela a insemnat pentru mine o mare scoala de muzica. Ascultam emisiunile acelei legende numite Cornel Chiriac, disparut dintre noi, din pacate. El a fost primul roman care a adus radio-ul inapoi in urechile oamenilor din tara. El a infiintat emisiunea "Metronom", impreuna cu Andrei Voiculescu. Acolo, in Germania, la Mnchen, soseau scrisori semnate cu pseudonim, scrisori aduse de persoane aflate in trecere prin Germania Occidentala, persoane care-si riscau, desigur, libertatea, aducand mesaje din Romania, prin care celor de la "Europa libera" li se cerea un ajutor, in cine stie ce problema. Ori... muzica. Un tip de muzica ce nu putea fi auzit la postul oficial de radio din Bucuresti. De acolo, de la Mnchen, am invatat unele lucruri pe care azi le pun in scena. La Sala Palatului, in spectacolul din 25 martie, voi prezenta chintesenta lumii mele muzicale. O lume facuta pentru a bucura oamenii, pentru a-i face fericiti. Muzica pe care o ascultam la "Metronom" in anii adolescentei mele a fost o continua provocare. Da, pentru ca melodia pe care o auzeam eu acolo ma facea sa doresc neaparat s-o cant la pian. Uneori, dura o saptamana, pana cand se difuza din nou emisiunea "Top melodia", iar eu puteam completa ultima masura din pian. A fost o provocare, ca si alte multe provocari, pe care mi le asum. Din aceasta dorinta a mea de a ferici oamenii prin muzica, s-a nascut si forta de a "rupe" cu televiziunea!

- Sa sarim cateva trepte in timp. De la grupul "Apropo", cu care ati cucerit publicul studentesc la Costinesti, cum ati ajuns la "Horia Brenciu Band - HBO"?

- In 1999, impreuna cu Valeriu Lazarov, am facut "Sarabanda" - un prim spectacol de cultura muzicala in Romania. Provocarea de concurs era ca trebuia sa recunosti o melodie dupa doar cateva note cantate la pian. Era tot o licenta internationala. Eu cantam cele doua-trei note si tot eu eram prezentator. Si tot in "Sarabanda", aparea si o prima orchestra, a lui Viorel Gavrila, cu care, in cate un intermezzo, cantam niste melodii din repertoriul international. Am mai colaborat cu Viorel Gavrila intr-un spectacol, in anul 2002, cand am facut "Gong Show", la Antena 1. Cu aceste prilejuri, mi-am dat seama ca pot vorbi si altfel cu publicul. Altfel decat ca prezentator. Ca pot vorbi... muzical cu el. Din 2004, am inceput sa ma gandesc la o posibila orchestra a mea. Viorel Gavrila a ramas la Ploiesti, unde-si avea spectacolele, iar eu am inceput sa-mi caut si sa-mi aleg "oamenii". I-am ales dupa criteriul: cel care vrea sa invete, cel care vrea sa descopere, cel care vrea sa cucereasca lumea, in sens pozitiv... In momentul de fata, am o orchestra care imi stie metehnele, imi stie dorintele, imi stie gandurile. Ceea ce pe mine ma bucura foarte mult... Ma bucura si faptul ca pot sa le transmit cate ceva din experienta mea de viata si de muzician. I-am descoperit pe rand, in diverse orase ale Romaniei. Ba chiar si la Chisinau, cu prilejul unor febrile aventuri... muzicale. Am facut vreo doua preselectii mari. Pe Harvis, ultimul membru al orchestrei mele, l-am adus din Cuba. A fost invitat sa cante la scoala celebrului Arturo Sandoval. Asa ca Harvis al meu stie sa cante si sa danseze foarte frumos. La cei douazeci si ceva de ani ai lui, are o relatie foarte buna cu microfonul si cu trompeta. In spectacolul de la Sala Palatului, voi avea o orchestra marita la 16 persoane. Toti astia 16 trebuie sa rada, sa cante si sa danseze, alaturi de cateva foarte frumoase domnisoare, care vor evolua, si ele, pe uriasa scena... In spectacolul meu, scena va fi toata Sala Palatului. Veti vedea!

- Am ajuns la finalul acestui dialog. Sunteti un barbat puternic. Se stie ca in spatele fiecarui barbat puternic se afla o "Eva". Nu va intreb despre "Eva" dvs., va intreb, in schimb, daca sunteti fericit, Horia Brenciu...

- Deocamdata, caut Fericirea...