Am 19 ani. Fizic - nu prea am de ce ma plange, in schimb, cu catva timp in urma, mi-a murit tata. Sunt singura la parinti, departe de mama. Fusesem o alintata, poate mai sunt si acum uneori. Serviciul pe care il am e o problema care uneori ma deprima cumplit, deja este vorba de rutina. Nu-mi place ceea ce fac (desi foarte multi doresc sa ajunga in domeniul unde activez eu, datorita partii materiale, pe care eu, deocamdata, n-am descoperit-o). Recapituland, sunt departe de casa, nemultumita de mine in general. Dar problema mea este alta. Prietenul meu are 24 de ani, un fizic agreabil (el se considera - daca nu un tip fatal, cel putin un barbat bine), o activitate amoroasa bogata. Tine (putin) la mine, dar nu suficient pentru a ma dori de sotie, mai ales ca religia mea, ortodoxa, difera de a sa. Iar religia pentru el e punctul forte. Ziua de odihna este respectata cu sfintenie, iar tot ceea ce priveste biserica sa si toti ceilalti membri ai ei, totul este perfect in regula. Acest cult al lor sustine niste puncte dogmatice care sunt cam in dezacord cu ceea ce este invatat sa creada un ortodox, insa el nu este un fanatic, este un tip echilibrat. Din punct de vedere erotic, eram printre putinele "elemente" care pana la 19 ani nu facusera sex. Desi am avut ocazia. Si iata ca a intervenit acest barbat in viata mea, cu tupeul, forta, aroganta, dorinta de a supune, dar si cu manifestari tandre, afectuoase, dulci. Imi pare rau pentru ce am facut. Nu il iubesc. Ii recunosc calitatile, il admir in unele privinte, dar atat. A ramas o dilema de ce l-am acceptat. Cred ca mai mult din curiozitate. Dar cand mi-am dat seama ce inseamna sexul, am inteles ca platisem experienta cunoasterii cam scump. Apoi, totul a decurs dupa cum era de asteptat - vertiginos in jos. Eu aveam nevoie de un partener de discutie, de un prieten elevat, ale carui pareri si sfaturi sa le ascult, el... vrea doar dragoste. Spre sex tot inainte. Rezist ca o martira, cu gandul ca il voi putea elimina din viata mea. Dar daca ma voi indragosti, candva, cu adevarat, ce voi face atunci? Un barbat se casatoreste cu o femeie care a fost anterior a altuia? Ma macina intrebarea asta marunt-marunt. Eu intotdeauna mi-am facut probleme, complexe, am despicat firul in cinci si sase si chiar mai mult. In plus, eu sunt ortodoxa si nu cred ca as face pasul decisiv de a trece de cealalta parte a baricadei. El e un stalp al bisericii respective. Eu nu-i voi putea fi sotie, decat daca voi impartasi aceleasi idei cu el. Punctul nevralgic este aici: ce se va intampla cu mine? Relatia mea cu Dumnezeu? Ce-am facut cu ea? Si asa nu e prea solida. Din acest unghi privind lucrurile, as vrea din tot sufletul o casatorie religioasa, or, cu actualul meu prieten, asa ceva este imposibil. Trebuie sa fac ceva. In primul rand, sa ma rup de pacat, nu? Pe linie bisericeasca, vorbind, ar trebui sa ma spovedesc la preot (impartasanie n-as merita). Dar cum as putea sa-i spun lui toate astea? Astept un sfat, ceva, o vorba buna sau rea, o apreciere, oricum, ceva din suflet. Va rog sa bagati in seama si scrisoarea mea.
LAURA
"Un diamant ce asteapta sa fie slefuit"
Dupa ce sapte ani am batut in lung si-n lat Europa si n-am avut timp sa ma gandesc decat la viitor, cu tot ceea ce poate sa insemne si sa ofere; dupa ce am ajuns acum la treizeci si noua de ani, oarecum realizat, doresc sa ma stabilesc in tara de care mi-a fost atat de dor, acolo, departe. Fara a ma compatimi si fara a ma simti batran, imi derulez amintirile placute si mai putin placute si nu gasesc un fir de care sa ma agat, pentru a sti unde trebuia sa debarc ca sa gasesc jumatatea cealalta de suflet. Stiu, e un subiect care depaseste sfera atributiilor care va apartin. E posibil ca ecoul din plicul acesta sa dispara. Nu va grabiti, nu sunt deprimat din cauza vreunui esec, si nici nu sunt o fire timida sau sensibila. Experienta a facut din sufletul meu un diamant, ce nu a ajuns inca pe masa de lucru a unui bijutier renumit. Femeile nu au reusit sa sadeasca in mine nici dragoste, dar nici ura. Nu m-a caracterizat niciodata duritatea. Fara a fi un visator, am trait din vise. Niciodata n-am fost un conformist, dar viata mi-a placut sa fie ordonata. Am avut tot timpul calmul englezesc si punctualitatea germanilor, spiritul unui indian, dar si fantezia pur romaneasca. Dar oricat de mult as incerca, coala e prea mica, cuvintele sunt prea sarace, iar sansa de a gasi putin loc in timpul dvs. pretios o gasesc minima. Viata este atat de tumultuoasa, incat nu avem timp sa dam mai mult decat un zambet unor randuri in aparenta fara inteles. Nu?
TEOFIL
"A plecat si mi-a luat cu el sufletul"
Stimata doamna Sanziana Pop,
As dori sa incep scrisoarea mea prin a va ura un an bun, cu sanatate si multe impliniri. As mai dori sa va multumesc pentru aceasta revista pe care ne-o oferiti saptamanal, revista interesanta, dar si de suflet, care se respecta si, implicit, ne respecta si pe noi, cititorii.
Va scriu, pentru ca si pe mine (ca si pe multi care v-au mai scris) ma chinuie o intrebare la care as dori sa aflu raspuns. Acum zece ani, am cunoscut un om deosebit, care mi-a schimbat mult viata launtrica: un ardelean, nu prea vorbaret (dar nici morocanos) ale carui vorbe sau glume aveau intotdeauna substanta, aveau miez. Viata mi-a oferit sansa de a-i castiga prietenia, poate chiar dragostea. Pana la el, toti cei care incercasera sa-mi dovedeasca simpatia lor o facusera printr-un noian de vorbe si gesturi largi, care aduceau la suprafata numai puterea dorintei lor. (Uneori ne folosim de cuvinte ca de niste carje, ca sa putem ajunge la sufletul celuilalt.) El nu avea nevoie de cuvinte. Izvora din el atata sinceritate in dorinta de prietenie, de iubire, care i se citeau cu destula usurinta in priviri. Acest om, care nu m-a imbratisat si nu m-a sarutat niciodata, a reusit sa-mi vorbeasca prin altfel de unde decat cele sonore. Inteligent si tacut, prin simpla lui prezenta (atat de bogata spiritual, atat de calda si de iubitoare) m-a ajutat sa privesc si in mine, ceea ce nu facusem pana atunci, si - treptat - sa devin mai inteleapta. Acum, acest om e departe, in alta tara, dar plecand, a luat cu el ceea ce cucerise incet si cu rabdare, ceea ce i se cuvenise de drept: mare parte din sufletul meu. De la plecarea lui, pot spune ca nu mai traiesc, ci "functionez". Ca un robot.
Uneori, cand mi-e tare dor de el, il chem in gand. Atunci simt un flux de energie ce vine navalnic, asemenea copiilor care alearga in dimineata de Craciun sa vada pomul si darurile. In acele clipe imi simt sufletul acasa si mi-e bine, dar "trezirea" ma gaseste mai trista si mai secatuita. As dori sa intreb daca ceea ce simt eu are explicatie stiintifica. Daca e posibil ca acest om sa fi luat cu el acel "ceva" imaterial care dadea fiintei mele puterea si bucuria de a trai.
Va rog sa nu socotiti lipsa de incredere faptul ca am folosit numai initialele numelui, si va multumesc pentru intelegere.
Cu drag,
M. D.
(Reproduceri dupa sculpturi de ION IRIMESCU)