Teatrul romanesc a inceput in forta noul an, cu o serie de premiere si de proiecte in plina desfasurare. La Sibiu, Timisoara, Iasi, spectacole importante au prins viata in luna ianuarie, iar pe scenele bucurestene, regizori de marca isi prezinta noile viziuni asupra unor opere clasice: Andrei Serban la Teatrul Bulandra cu "Ivanov", de Cehov, Alexandru Tocilescu la Metropolis, cu comedia shakespeariana "Nevestele vesele din Windsor", si Dragos Galgotiu la Odeon, cu "Viata e vis".
Scrisa in prima parte a secolului XVII, "La Vida es Sueno" este capodopera lui Calderon de la Barca, figura emblematica a dramaturgiei spaniole. "Ce e viata? Un delir. Ce e viata ? Un cosmar, o naluca, un nor fugar". Frumusetea spectacolului ce a avut premiera pe 23 ianuarie vine din capacitatea regizorului si a actorilor de a oferi publicului o cale de a pasi dincolo de valentele unui text meditativ, dincolo de firul narativ, de ingenioasele si placutele desfasurari vizuale. Pentru clujeanul Dragos Galgotiu, este cel de-al patrulea proiect de anvergura pus in scena in ultimii ani la Odeon (dupa "Portretul lui Dorian Gray", "Hamletmachine" si "Epopeea lui Ghilgamesh"). El a facut echipa pentru noul spectacol cu Doina Levintza, creatoarea unor superbe costume, cu Sabina Spatariu (video), cu actori cu experienta, precum Marius Stanescu, Dan Badarau, Marian Ghenea, Laurentiu Lazar, carora li se alatura, in roluri importante, actori foarte tineri.
- Domnule Galgotiu, cum v-ati oprit asupra operei lui Calderon de la Barca? Cum alege un regizor textul caruia isi va dedica toate energiile, timp de luni, sau poate ani de zile?
- "Viata e vis", ca majoritatea spectacolelor mele, este un proiect vechi, la care ma gandesc de mai multa vreme. In spectacolele mele nu este vorba strict de text, ci si de modul de a-l privi, uneori perspectiva de abordare se schimba in timpul spectacolului, incercand de-a vedea ce este dincolo de poveste. Teatrul nu este un scop in sine, ci un instrument de cunoastere, atat pentru mine, cat si pentru spectatori. Nu vreau doar sa ilustrez teatral textul, incerc sa patrund, impreuna cu spectatorii, in interiorul corpului lui, in zonele interzise, in zona de umbra. Miscarea spectacolului teatral nu se desfasoara pe orizontala, ci in adancime, iar discursul se adreseaza atat intelectului, cat si intuitiei, emotiilor, irationalului. De aceea, cu cat un spectacol este mai important in gandire, cu atat el trebuie sa fie mai surprinzator, mai seducator.
- Iar "Viata e vis" are, fara indoiala, o doza puternica de seductie...
- Sunt doua mari teme pe care le-am urmarit, ca regizor, de-a lungul anilor: tema revoltei si cea a paradisului pierdut. Caut mereu o alternanta intre cele doua mari teme, iar aceasta premiera a venit dupa "Berlin Alexanderplatz", prezentat asta primavara la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, un spectacol brutal, despre orasul monstruos, Babilonul contemporan. "Viata e vis" se intoarce la tema paradisului pierdut, la frumosul si misterul lumii, la melancoliile noastre, la neincrederea in existenta, la tristetea provocata de incapacitatea noastra de a respira mai aproape de taina. Melancolia e, fireste, si personala. Am copilarit langa catedrala Sfantul Mihail din Cluj, care pentru mine era atunci adevarul absolut, ma fascina... Plecand de acolo, am pierdut-o. Catedrala nu este doar o realitate fizica, e o experienta mentala, stiu ca atata timp cat voi trai o voi cauta... In momentul in care incep lucrul la o piesa noua, ma izolez total de alte proiecte, care raman ca niste umbre palide. Incep un proces de "arheologie culturala", de deconstructie a textului la toate nivelurile. Cand eram copil, prietenii mei, mari fotografi din Cluj, imi dadeau pe mana aparatele cele mai performante si-mi spuneau sa le demontez pana la ultimul surub, sa vad ce-i acolo si apoi sa le montez la loc. As compara lucrul la o piesa de teatru cu fabricarea unui orologiu de mare precizie: mai intai incerci sa cunosti toate mecanismele fine, le desfaci si le reasamblezi. E ca un joc, in care e timp si pentru imaginatie, incerci si ceea ce este imposibil, apoi asezi toate piesele impreuna si urmeaza reglajul subtil, care face ca totul sa devina viu si totul incepe sa functioneze. Fiecare spectacol al meu este o inventie de coduri teatrale. La inceput e complicat, mai ales pentru actori, dar este teribil cand inventia devine posibila, vie. Pornesc lucrul cu un scenariu amanuntit, ca la film, totul e imaginat inainte, totul e desenat minutios, ca intr-o gravura. Inainte de prima repetitie stiu deja cum va fi sunetul si lumina, pentru ca ele structureaza emotional secventele de spectacol.
- S-a petrecut ceva, anume, in adolescenta dvs. transilvaneana, care v-a manat catre teatru si imaginea vizuala?
- Datorez foarte mult unor intalniri cu artisti si cu profesori importanti. In acea perioada, Clujul avea o viata culturala efervescenta, de exemplu, la expozitia lui Ivan Mestrovici au venit oameni de departe, ca intr-un mare pelerinaj, nu incapeau in oras. La Sala Radio se proiectau filme de arta, scurtmetraje sau documentare despre pictura si despre alte forme ale artelor vizuale, urmate de conferinte, dezbateri. Nu concluzia era importanta, ci discutiile. La fel, atelierele plasticienilor erau spatii colocviale extrem de vii, animate. Mi se parea pe atunci si mi se mai pare si acum ca experienta estetica, fiind un amestec de reflectie si intuitie, un amestec de meditatie si indemanare, este o realitate fascinanta, amplasata in centrul experientei umane... Aveam acces la fabulosul laborator foto si cinematografic al Universitatii Babes-Bolyai. Fotografiam cate zece role de film pe zi, apoi mergeam sa le developez, totul parea miraculos si posibil. Faceam inca de pe atunci naveta intre Bucuresti si Cluj, asa am avut sansa ca de la 11 ani sa invat sa cioplesc in piatra, in atelierul lui George Apostu. Am ajuns sa cioplesc lucrari monumentale, am cioplit in tabere importante de sculptura, la Magura si la Bucuresti, am cioplit pentru sculptori monumente care sunt si acum expuse in mai multe orase, in parcuri. Erau vremuri destul de sarace, nu departe de sfarsitul razboiului, dar parintii mei reuseau sa imi cumpere saptamanal albume de arta, eram un favorizat. Mama era actrita la Nationalul din Cluj, cei din jurul meu erau din mediul teatral, dar fascinatia pentru artele plastice a fost la inceput mai mare decat pentru teatru. Apoi am vazut spectacolele lui Vlad Mugur, care a venit ca director si regizor la Cluj, si stilul in care imagina el teatrul m-a sedus. Felul meu de a privi lumea, teatrul, arta este puternic influentat de intalnirile cu marile personalitati pe care le-am cunoscut: George Apostu, Vlad Mugur si, mai tarziu, Nichita Stanescu.
- Chiar si dupa premiera spectacolului "Viata e vis", va mentineti intr-o stare febrila, ajustati, schimbati, nuantati. Cand considerati ca un spectacol este gata?
- Niciodata. Atunci cand structura este fixata, ai libertatea de a improviza, de a schimba. Spectacolul ramane viu, evolueaza, are nevoie de public, de comunicare. Spectacolul este incheiat doar atunci cand nu se mai joaca si se arunca decorul, atunci ramane doar ca o amintire, e doar nostalgie, ca un parfum, doar atunci nimic nu se mai poate schimba.
Curriculum Vitae
Dragos Galgotiu s-a nascut la Cluj, in septembrie 1956. In copilarie si-a dezvoltat o uluitoare dexteritate in domeniul sculpturii, iar mai apoi a urmat cursurile liceului de Arte Plastice din Bucuresti. A abandonat sculptura pentru a deveni regizor de teatru. Timp de zece ani a fost regizor al Teatrului Municipal, iar dupa mineriada a plecat in Franta. S-a intors in Romania pentru a face teatrul pe care si-l dorea si nu pe cel gestionat de rigorile marketingului. Din 1990 este regizor al Teatrului Odeon, insa a mai realizat numeroase spectacole pentru teatrul Bulandra, Teatrul de Stat din Sibiu, Teatrul Mic etc.