- S-a nascut la Ceanu Mare, in inima Transilvaniei, intr-un sat pentru care traditia si credinta erau valori de capatai. Dascali iubitori l-au invatat, la scoala din sat, dragostea de carte si de trecut. A fost "normalist" la Abrud, inspector scolar, apoi director de scoli in Turda. A revenit la Ceanu Mare, dupa pensionare, sa mai creasca o vacuta, niste iepuri si niste gaini. Si sa isi afle ragaz pentru pasiunile lui de-o viata: cartile dedicate satului si dascalimii de odinioara si acuarelele in care poleieste Ceanul in culorile vremurilor de altadata -
Cu caruta, la scoala din Muntii Apuseni
A parasit prima oara satul imediat dupa razboi. Abia ce terminase patru clase in Ceanu Mare si luase cu brio "igzamanu" organizat, ca la fiecare final de ciclu, la insistentele dascalilor, care tineau mortis sa le demonstreze parintilor ca nu isi trimisesera in zadar odraslele la scoala.
De cu seara, dupa ce-au ajuns acasa vacile din ciopor, il ajutase pe tatal sau sa unga osiile carutei, ca sa mearga mai cu spor a doua zi. Si-a facut apoi culcus in sania plina cu paie din sura, unde dormea peste vara, si-a tras tolul peste el. Oare cum o fi la Abrud? Cum o fi oare in Mocanita? Da' Apusenii, muntii aia pe care ii vazuse doar cateodata, in departare, in zilele senine de iarna, or fi asa de mari cum zic flacaii din sat, care au fost in catanie pe acolo? Nu putea pune geana pe geana. A iesit din sura si s-a harjonit cu cainele, sub clarul lunii de septembrie, pana ce a iesit biata Lina sa-l trimita la culcare. "Meri de te culca, Remut, dragu' mamii, ca nu ti-i pute trezi dimineata, si-i ramane de ailalti!".
A doua zi, trezit cu noaptea in cap, n-a mai apucat decat sa-si dea pe ochi cu doi stropi de apa si sa bea o cana cu lapte. S-a urcat in caruta, in spate, pe fan, si de acolo a auzit ultimele sfaturi ale mamei: "Dragu' mamii, sa nu uiti sa te rogi seara si dimineata!". N-a mai apucat sa-i raspunda. De pe ilis, tatal Niculae si fratele sau mai mare, Niculita, au prins a o struni pe Miti. Au mers intins pana in Turda, de acolo au urcat cu Mocanita pana hat, sus, la Abrud, in inima Muntilor Apuseni, unde avea sa invete dascalia si sa implineasca, astfel, visul Hadarenilor: sa aiba barbati cu scoala in neamul lor. Lasa in urma un sat in care postul era post, sarbatorile erau sarbatori, iar numele erau transmise cu sfintenie de la tata si bunic catre cei mici. Satul care vuia de colinde in seara de Craciun si stralucea de lumini in noaptea de Paste. Satul in care copilarise pana la 10 ani.
"Oi muri in varf de deal, impuscat de-un criminal"
Remus Hadarean sau Tetea Remut, cum i se spune in sat, este fost dascal in Ceanu Mare si un reputat cercetator al istoriei comunei sale natale. Sta asezat confortabil intr-un fotoliu teapan, ca sa-i tina mai bine salele. E cu spatele la geam, iar razele soarelui de ianuarie il invelesc ca intr-o aura orbitoare. Vorbeste rar si cald, cu cuvinte bine cumpanite, cum a invatat in copilarie, la scoala de "normalisti". Are o vesta gri, de lana, trasa peste un pulovar pe gat, o pereche de pantaloni de postav si niste ghete cu bot rotunjit si cuminte. Un om obisnuit si modest, ai zice, daca pe chip nu i-ar arde privirile acelea iscoditoare si la fel de nelinistite ca amintirile pe care le deapana.
Venea mereu acasa, in vacantele primite de la Scoala Normala, din Abrud. Era de lucru vara - har Domnului! "Treaba multa, sapatul cucuruzului de a doua si de a treia oara, seceratul graului si al orzului, adunatul fanului, caratul snopilor...". Viata satului curgea linistit inainte, niciodata prea repede, astfel ca baiatul plecat la scoala sa-si regaseasca locul lasat in ea. Dar intr-o zi...
O tacere ciudata se lasase, de la o vreme, ca o molima, peste sat. A simtit asta intr-o zi de august. Clopotele ce batusera neincetat, luni intregi, tanguindu-i pe cei care nu s-au mai intors de pe front, tacusera. Satul isi ingropase suferinta in suflet. Era altceva, in linistea inganata de ochi tintiti in pamant. La scurt timp, tacerea a lasat loc soaptelor tematoare. Incepuse colectivizarea: echipaje de lamurire treceau din casa in casa, sa-i convinga pe oameni sa intre in "tovarasii". Munca de lamurire a lasat repede loc amenintarilor, arestarilor, amenzilor si batailor.
Tetea Remut traieste si acum, cotropit de emotie si tristete, ziua in care un om din sat daduse navala in curtea casei anuntand, cu ochii plini de lacrimi si groaza, moartea lui Cuc Mihaila, fruntas al Ceanului, fost primar, vreme de peste 20 de ani. "Ma, Niculae, l-o puscat, mai, pe Cuc Mihaila, in deal, la Cracosa! Ii pazat de soldati, care nu-i lasa pe oameni sa-l vada!", i-a spus omul tatalui lui Remut. "Clopotele satului au inceput sa bata, vestind parca urgia, iar satenii, stransi palcuri, care de pe unde, plangeau, cutremurati de durere, dar si infricati. Pe ulite patrulau securisti si militieni, iar a doua zi s-a dat ordin sa nu se mai traga clopotele intruna, ci ca dupa un mort obisnuit. Afland ca nu s-a permis aducerea lui Cuc Mihaila in sat, multi cenani au plecat spre locul unde avea sa fie inmormantat. Au fost intorsi inapoi, sub amenintarea pustii", isi aminteste Remus Hadarean, episodul petrecut in 1949. "Cuc Mihaila nu era un agitator. Fusese prizonier la rusi, si chiar zicea: "Nu te poti pune impotriva vantului. Eu am vazut ce e acolo, vai de noi va fi, dar nu putem scapa". Avea viziunea a ceea ce urma, ajunsese sa nu se mai duca la biserica, numai sa nu fie acuzat ca umbla printre oameni ca sa ii atate. Cu toate astea, s-a intamplat ce s-a intamplat. Uciderea lui a fost un exemplu, ca sa forteze lumea sa intre in Cooperativa", crede Tetea Remut. Isi aminteste cu drag de verile in care avea grija de mielutii lui Cuc Mihaila si se infioara numai povestind de ultimul ospat la care l-a vazut cantand, pe muzica lui Sandor Ceterasu', un cantec pe care singur si-l compusese - "Horea lui Cuc Mihaila": "Ca mi-o spus mama batrana/ Ca n-oi muri pe perina/ Oi muri in varf de deal/ Impuscat de-un criminal!".
Cu pielea in bat
Moartea lui Cuc Mihaila avea sa fie doar inceputul sfarsitului. Vacanta dupa vacanta, Remut a vazut cu ochii lui degradarea satului in care copilarise. "A fost, in primul rand, interzicerea de a mai merge la biserica, aparitia colindelor muncitoresti... Incet-incet, s-a terminat cu colindatul traditional. Erau urmariti copiii si erau tot timpul amenintari ca cine va fi prins va avea de suferit. Nu mai erau sezatorile, nu mai erau pregatirile pentru sarbatoare, nu mai circulau colindele cum era mai an...".
"Mare vanzoleala a fost la infiintarea ariilor. Daca pana atunci toti isi treierau recolta acasa - venea batoza de la o familie la alta - pentru a avea control asupra productiei de grau, in vederea achitarii cotelor catre stat, s-au infiintat asa-numitele arii. Erau multi care nu mai duceau un bob de grau acasa de la treieris", explica fostul dascal din Ceanu Mare. "Colectivizarea a fost un prapad. Lipsa competitivitatii intre producatori, lipsa concurentei si a proprietatii au infundat cooperativele agricole de productie. Se cumparau vaci in prostie, ca apoi sa ajunga sa nu aiba ce le da sa manance. Erau juninci de 7 ani, asa de flamande si slabe, ca le ridicam de jos cu mainile! Am ramas uluit cand am cercetat documentele Colectivului si am vazut ce datorii avea CAP-ul din Ceanu Mare fata de banca. Un faliment programat", caracterizeaza Remus Hadarean prapadul pe care perioada comunista l-a adus in viata cenanilor. Ce s-a intamplat dupa Revolutie e tot o aberatie fantastica, crede Tetea Remut. "Retrocedarea pamanturilor s-a facut pe fondul unei saracii crunte. Oamenii nu aveau cu ce-si lucra pamantul. S-a ajuns la situatiile din anii 30-'40. Mii de hectare stau nelucrate. Asa au aparut marii latifundiari, care asteapta momentul propice ca sa-si valorifice investitiile. E o mare bogatie in subsolul Ardealului. S-au facut prospectii: stam pe o punga de gaze naturale si de petrol, dar vor profita altii de ea. In majoritate straini".
Si mutarea artificiala la oras a taranilor, hei-rup-ul industrializarii din anii '70, a ciuntit sufletul satului din Campia Transilvaniei. "Procesul ar fi trebuit sa fie firesc. Aveam foarte multa lume ocupata in agricultura. Dar faptul ca au fost luati si pusi in bloc, intre patru pereti... Nu s-au mai regasit, nici acolo, si nici la tara, iar asta a tras in jos si calitatile celor impamanteniti la oras".
Elegie pentru un dascal de tara
Mai are ceva pe suflet Tetea Remut, cand vorbeste despre drama satului pe care il parasise la 10 ani, cu promisiunea secreta, nimanui marturisita, a revenirii, in el, ca dascal. Se vede cat de mult il framanta asta din felul discret in care intra in subiect. Ca un popa deslusind o parabola hristica. "Cand au plecat pe front bunii nostri dascali, Gheorghe Geambasu si Ioan Radu, am plans cu totii la scoala. Am plans mai ales dupa Domnu' Radu, care ne incanta cu cititul basmelor si al povestilor. Cand s-a despartit de noi, ne-a imbratisat pe fiecare si ne-a rugat sa nu-l insotim, sa stam mai departe in banci. Nu ne-am miscat de la loc multa vreme. Apoi, dupa ce au trecut ceasuri bune, ne-am ridicat, unul cate unul, ne-am luat straitele pe umar si am mers, tristi, spre casa. Cu capul in pamant, unul in spatele celuilalt, cat era drumul de lung, cum ii vazuseram pe tinerii racani in Dealu' Crucii, dupa ce-si sarutasera pentru ultima oara dragutele. Nu am mai auzit nimic niciodata de cei doi dascali...".
Un sentiment greu, sufocant, ca un nod in gat. Aceeasi senzatie o are Tetea Remut si cand vorbeste despre soarta actuala a scolii de la tara. "Inainte, cadrele didactice au fost apropiate de sat. Eram parca legati la ochi, nu stiam ce sunt pretentiile. Sus, in varful muntelui, la Garda, dupa Ghetar, unde am predat prima oara si unde mi-am luat si sotia, acolo credeam ca vom ramane pentru totdeauna. Stateam intr-o camera a scolii. Mai era o camaruta, ne gandeam sa o amenajam si pe aceea si sa ramanem acolo pentru toata viata... Dar acum, acum s-a terminat cu rolul dascalului in viata satului. Cadrul didactic de la sat urca dimineata in masina pusa la dispozitie de primarie, vine la scoala, se uita la ceas, a terminat orele, inapoi in masina si la oras. Inainte, dascalul statea la tara, coordona un cor, o piesa de teatru si era - har Domnului! - printre oameni, ii cunostea. Se faceau vizite la domiciliul parintilor... Era cunoasterea dintre dascal si familie, el iti era indrumator. Venea si zicea: "Tete, lasa copilul la scoala, da-l mai departe". Cine mai face astazi asa ceva?".
Duminica "multamnitei"
De sus, de pe deal, din curtea lui Tetea Remut, Ceanul natal se vede frumos si mare, intins la poalele unor coaste de pamant roditor. E varstat, brazda langa brazda, intr-o tesatura pe care plugurile taranilor au desenat-o ca din carbune de artist, inca din toamna. Samanta e in pamant si daca "Dumnezo bunu' a mai da un pic de nea in iarna asta, sa aiba bobul caldurica, apai a fi un an bun si-or trece toate".
E duminica, la pranz, iar Cel de Sus a ridicat de mult clopotul de ceata de peste sat, ca sa auda mai bine Crezul silabisit scolareste, din podul bisericii, de copiii cenanilor. Rand pe rand, batranii ies, cate doi, pe usa bisericii. Iau cate un dumicat de prescura si inchina un pahar de tuica, pentru mortii pomeniti la "parastas". "Dumnezo sa-l ierte pa Sandu a Linii Rusului!", apoi pleaca spre case, cernind ulita satului cu baticurile groase si cu caciulile de lana indoite pe-o parte. Sunt impacati. Dom' parinte le-a vorbit si azi frumos, pe limba lor, sa inteleaga "si al mai citit, si al mai simplu". Le-a vorbit despre "multamnita", despre leprosul vindecat de Iisus, care s-a intors din drum si a cazut la picioarele lui Mesia, pentru a-i multumi ca l-a intors la viata.
Din poarta casei, de unde in urma cu aproape 70 de ani pornea in marea aventura scolara spre Turda si Abrud, Tetea Remut ii conduce cu privirea pe batranii "de din-susul satului". Ii duce pe fiecare la gazdusagul lui. Merge cu ei la biserica, duminica de duminica. Azi, insa, o durere rea de sele l-a tintuit pe loc, langa Biblia veche, din care a citit, cu voce joasa, ca pentru el. Cand si ultimul batic negru dispare din drum, Remut isi arunca ochii peste sat, apoi cuprinde cele patru zari ale Ceanului intr-o cruce mare, multumind Domnului pentru toate, si mai ales pentru duminica aceasta de iarna, cu soare scanteietor. In martie, cu voia Celui de Sus, va face 76 de ani. O viata cumpanita in greu si in bine, in deznadejde si insperanta , asa cum ii e dat omului pe pamant.