Cel care intra zilele acestea in cladirea ASE din Bucuresti, la etajul I, descopera, strecurat miraculos printre coloanele vechi si prin rumoarea studentilor grabiti, un crampei - putintel rupt din Rai... Serafimi si ingeri hieratici, cu aripile desfacute si cu expresii cand joviale, cand grave, icoane de argint si de bronz, rasarind din reliefuri splendide si migaloase... Cateva scene pictate ale revolutiei din 1989, dramatice si stilizate, pomenesc alti ingeri nestiuti, sacrificati fara noima. Si peste tot, plutesc peisaje paradisiace, pictate in culori vii, care dau seama despre frumusetea atemporala a florilor ori a falezelor de la Vama Veche. "Gradina cu ingeri", asa si-a numit Silvia Radu aceasta stralucita expozitie, cu care a tinut sa-si bucure spectatorii, la implinirea a 75 de ani de viata. Si despre toate aceste lucrari ale ei, debordand de idei si de talent, Silvia Radu spune cu candoare si cu smerenie ca ea nu are nici un merit. Meritul este al ingerilor si al lui Dumnezeu. Iar daca incepi s-o asculti vorbind despre vestitorii ceresti, descoperi universul unei artiste cu o puternica pecete a valorii si cu o credinta ortodoxa infocata. De altfel, gradina cu ingeri Silvia Radu o inchina, de-odata cu toti banii obtinuti pe lucrari, noii manastiri pe care vrea sa o termine la Patroaia, satul ei natal din judetul Dambovita. Dupa ce a mai ctitorit, impreuna cu sotul ei, sculptorul Vasile Gorduz, inca o biserica, la Vama Veche. Le-au facut dupa puterile lor, marturisiri discrete de credinta, in rasparul acestor ani volatili...
Nopti in genunchi
- De la o vreme incoace, ingerii par sa fi coborat pe pamant. E plin de ei pretutindeni: in arta, in moda, in filme, dar mai ales in convingerea oamenilor ca oastea inaripata a Domnului exista aievea. Expozitia dvs. se cheama, si ea, "Gradina cu ingeri". E vorba de o moda artistica sau credeti si dvs. in existenta lor ?
- Am sa incep cu o poveste. La Revolutie, pe care eu si sotul meu am trait-o din plin, am stat sub gloante, la atelierul nostru din strada Pangratti, de langa Televiziune. In toate noptile acelea, eu am stat in genunchi si m-am rugat: "Doamne, trimite ingerii sa ne scape!". Sunt foarte fricoasa din fire. Trei nopti am stat in genunchi si m-am rugat la Dumnezeu sa ne trimita ingerii. Au fost niste momente extraordinare. Multumesc lui Dumnezeu ca am trait Revolutia. In clipele acelea in care ma rugam, am inteles ca trebuie sa ma ocup de tema asta, a ingerilor, si in arta mea. Pentru ca Domnul ne-a trimis ingerii, si ei ne-au scapat. Am stat aici, la atelier, potopiti de gloante. Nu s-a vorbit despre asta pana acum. Nimeni nu stie ce s-a-ntamplat cu noi, artistii de la Pangratti in primele zile ale revolutiei. Pe 22 decembrie, la ora 12 noaptea, au inceput sa traga. Sotul meu imi spunea sa nu-mi fie frica ca trag numai drept. Da de unde, gloantele erau peste tot, potop! Au intrat peste noi si niste tineri de-afara. Eram vreo 60 de oameni in atelier, unul langa altul. Stateam pe jos, ciuciti, ca trageau din toate pavilioanele artistilor. Securitatea avea cheile de la toate atelierele noastre. A inceput la 12 noaptea si am stat pana la 12 a doua zi. La un moment dat, au inceput sa traga si mai puternic si ne-am spus ca, decat sa ne cada cladirea in cap, mai bine iesim. Atelierul a fost distrus. Patru-cinci zile n-am mai avut voie aici. Arsesera toate atelierele artistilor. Aveam si noi carti, cataloage. Am gasit un dezastru, nu mai exista nimic. De aceea, inchin gradina mea cu ingeri celor ce si-au dedicat viata, cum au facut-o si eroii din 1989, pentru ortodoxie si pentru neam.
Soborul Arhanghelilor
- Rugaciunea dvs. a adus ingerii. Credeti in aceasta forma de comunicare cu cerul?
- Rugaciunea are o forta extraordinara. Daca la varsta pe care o implinesc imi permit sa dau sfaturi, cel mai important dintre ele e chiar acesta: sa ne rugam. Sa ne rugam, dar nu numai atunci cand ne e frica. Cand ti-e frica, e usor sa te rogi! E imboldul dat de frica. Sa ne rugam in sine, din suflet, cu sinceritate, mereu.
- V-ati mai intalnit vreodata cu ingerii, dupa acel decembrie sangeros?
- Sunt aproape convinsa ca aceiasi ingeri la care ma rugasem atat, ne-au dus si pe calea credintei adevarate. Mai intai mi-au scos in drum un duhovnic, parintele Iulian, care slujea la biserica de pe strada Olimpului. Parintele Iulian ne-a fost duhovnic mie si sotului meu din 1990 pana in 2002. Era un sfant! Facuse puscaria si a fost batut de securitate pana a ologit. Apoi, tot ingerii mi-au deschis o noua cale a artei mele. Intr-o buna zi, a venit la mine o doamna extrem de amabila, care avea niste prieteni in America. Voia pentru ei o invelitoare in argint pentru Biblie. Am acceptat imediat, am lucrat-o cu placere si a iesit o piesa extraordinara. Am facut un Sobor al Arhanghelilor. Nu stiu nici azi de ce am ales tema asta. Pe o parte a Bibliei am facut Soborul Arhanghelilor, pe cealalta parte, era Crucificarea. De atunci incepand, de la copertile acelea, am continuat sa fac reliefuri biblice, care sunt latura mea inefabila. Iar etapa asta va fi ultima mea perioada de artist. Nu voi mai incepe alta. Sunt sigura ca tot ingerii m-au condus la ea. Arhanghelii. Altfel, nu as fi inceput cu Soborul lor.
- Sa vorbim putin despre inceputurile dvs. artistice. Cand v-ati dat seama ca va fascineaza formele si culorile?
- Eu am fost atrasa la inceput de muzica. Am studiat pianul de mica, de la sase ani, mi-ar fi placut sa continui, dar eram foarte emotiva. Am facut scoala la Timisoara. Mai si scriam cateodata. Am scris un roman, imi pare rau ca nu-l mai am. Dar dintr-o data mi-a venit ideea asta teribila sa fac artele plastice.
- Cum adica "v-a venit"?
- Pai, asta e. Nu stiu cum mi-a venit. S-a intamplat cand aveam 18 ani. Habar nu am de ce. A fost un ceva care m-a calauzit frumos. De la o clipa la alta, m-am hotarat sa fac sculptura si am dat admitere la Belle-Arte, desi nu ma pregatisem aproape deloc. Am intrat. Si la facultate l-am intalnit pe sotul meu, Vasile Gorduz. Poate de asta am ales sculptura. Ca sa intalnesc acest om deosebit, cu care mi-am impartit totodata viata. Destinul m-a dus catre el. Ne-am cunoscut atunci, la examenul de admitere. Era in 1954. Am fost elevii lui Ion Lucian Murnu. Gorduz spunea ca a fost cel mai mare profesor pe care l-a avut Academia de Belle-Arte. A fost o perioada foarte pretioasa pentru noi, cei sase studenti de atunci. Fie si daca nu-i voi aminti decat pe George Apostu si pe Victor Roman, amandoi afirmati, ulterior, la Paris, si tot ar fi de ajuns sa intelegeti valoarea acelei grupe. Vasile Gorduz era mai mare ca noi. Un om cu o inteligenta cu totul deosebita si un talent iesit din comun. Era basarabean, dar venise de la 12 ani in Romania. Era mai harsit de viata, mult mai matur decat noi. Dar asta pe mine m-a ajutat enorm, pentru ca am avut spre ce sa tind. Un barbat, in general, trebuie sa fie mai bine decat nevasta, asta-i o lege, iar in cazul nostru, era de o mie de ori mai bine barbatul decat nevasta, si asta ma ridica si ma sustinea. Pentru mine, toata viata, Gorduz a fost ca un mentor. Si ce era minunat era ca noi eram mereu de acord. Ne placeau aceleasi lucruri, pe dinauntru eram perfect identici. Niciodata n-am avut divergente. Eram perfecti din punctul acesta de vedere. De altfel, tot impreuna ne-am apropiat si de ortodoxie... Oricum, niciodata n-as putea vorbi destul despre Gorduz. Multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a scos in cale.
Frumusetile lui Dumnezeu
- Prima mare expozitie deschisa de dvs. in 1989, la Sala Dalles, a fost, si ea, tot o intalnire cu ingerii.
- Am deschis-o chiar de Buna Vestire. O expozitie pe care am inchinat-o lui Dumnezeu, in vremuri jalnice pentru Romania. Am expus peisaje in majoritate realizate la Vama Veche, pe malul marii, locul unde ma simteam libera. Stam sus, pe faleza, cu marea toata la picioarele mele, si cantam frumusetile lui Dumnezeu. Asa am inceput sa pictez. Momentul asta de libertate s-a simtit in lucrarile mele, pe care le faceam cu pasiune si disperare. Drumul pana la locul unde pictam era lung. Mergeam mult spre faleza, pana la ultimul golf, intre Vama si 2 Mai, si pe drum ma rugam lui Dumnezeu. Intruna spuneam rugaciuni. Si asta m-a ajutat. Eu nu facusem pictura, nu eram pregatita pentru asta, pictam, dar habar nu aveam sa pictez. Lucram dupa cultura si gustul meu, dar expozitia a avut, totusi, un succes si un ecou urias. Si am expus si sculpturi pictate (nu era o noutate, anticii isi colorau si ei sculpturile). Prima mea sculptura pictata am numit-o: "Omul cu manz". Era, de fapt, tot un inger. Omul cu manz simboliza ce are mai curat poporul acesta: un baiat cu un calut alaturea. Dar am avut in expozitie si un "Vestitor". A fost primul meu inger adevarat! Pe atunci inca nu stiam ca de fapt inger inseamna vestitor in limba greaca. Iar Vestitorul meu era rosu, rosu de vestea pe care o aducea. Era Ingerul ce vestea marea schimbare. Sunt lucruri ce mi se par cutemuratoare acum.
Un munte al duhovniciei romanesti: parintele Sofian
- Exista suspiciunea ca artistii au o credinta cam "originala" in Dumnezeu, un dialog personal, care nu trece obligatoriu si prin biserica...
- In cazul meu, rugaciunile catre ingeri au avut un efect salutar. Mi l-au scos in cale pe Parintele Sofian, un munte al duhovniciei romanesti. Toti cei care l-au cunoscut asteapta sa fie canonizat. A fost un om de o blandete si o spiritualitate iesite din comun. N-am cuvinte destule si nici intelegerea necesara in a vorbi destul despre el. Ca absolvent de Arte Plastice, era si mai apropiat de noi. Si mai era si basarabean, nascut pe 7 octombrie, iar sotul meu, Vasile Gorduz, era pe 8 octombrie. Si-apoi, parintele Sofian se calugarise la manastirea Dobrusa, de langa satul lui Gorduz, de langa Trifesti. Sunt niste legaturi foarte ciudate. Il iubea foarte mult pe sotul meu si a fost bland si bun cu noi. Nu ne-a luat asa dur cum meritam sa ne ia, ca eram atat de pacatosi. Mai ales eu, care nu facusem copii. E cel mai mare pacat al unei femei, un pacat impotriva Duhului Sfant. Dar nu-mi dadeam seama. Salvarea noastra a fost Parintele Sofian. Dintr-o data, ne-a facut sa ne eliberam, spovedindu-ne, atat cat am fost noi in stare sa o facem. Spovedania este un moment extraordinar de important. Nu pot sa uit ce coplesita eram cand plecam de la Parintele, ce emotii aveam. Noi nu eram nici macar cununati religios. Eram niste pacatosi. Ne-am cununat dupa aceea. Momentele acestea duhovnicesti au fost extrem de puternice. Simti ajutorul lui Dumnezeu. Cand vrei sa intri in Biserica de-adevaratelea, Dumnezeu iti intinde mana si te salta. Si tu simti cum te salta. Credinta, daca nu e arzatoare, mai bine nu o ai. Credinta din asta lanceda, lalaita. Mai bine stai acasa. Trebuie sa fii mereu prezent, cu toata fiinta ta, treaz, sa fii tot timpul misionar. In prima perioada a intrarii mele in Biserica, asa eram! Deschisa la tot ce se intampla in jurul meu. Le primeam pe toate altfel. Le primeam, ca mi le dadea Dumnezeu! Simteam cum Dumnezeu incerca sa ma ajute, sa ma scoata din mana celui rau. Daca pune ala rau mana pe tine, s-a terminat. Al lui esti. Daca nu te ajuta Dumnezeu, singur nu te smulgi in veci. Acesta a fost momentul care pe noi ne-a salvat.
- Cum era Parintele Sofian?
- Era ca o lacrima: extraordinar de luminos si alb si cu totul straveziu! Bland si luminat. Nu pot sa uit cand il sunam si ma prezentam: "Silvia sunt, Parinte!" si dumnealui raspundea: "Sa traiasca doamna Silvia!", cu un glas asa de frumos si de plin de viata, ca sa ma incurajeze, ca el stia ca am nevoie sa fiu incurajata tot timpul. Si cum spuneam, pe Gorduz il iubea foarte mult, stia ce capacitate artistica are si tot timpul spunea lucrul asta: "Domnul Gorduz trebuie sa stea tot timpul cu ciocanul in mana". Ma plangeam ca era bolnav, dar Parintele spunea mereu ca asta e menirea lui Gorduz, sa stea tot timpul cu ciocanul in mana. Ne-a ajutat enorm. Caci dupa intrarea noastra in biserica, noi am facut operele noastre cele mai importante. Gorduz a facut "Ofranda lui Traian" (Lupoaica dacica), monumentul din 1993, de la Sevilla. Este Traian, tinand poporul roman in brate, reprezentat sub forma lupoaicei dacice. Un monument pe care numai cu ajutorul lui Dumnezeu l-a putut duce la finalizare, o lucrare absolut extraordinara. La fel sunt "Eminescu" si toate celelalte statui pe care le-a facut dupa intalnirea cu parintele Sofian si cu Biserica. Despre mine nici nu mai zic: statuia lui Sfantu Gheorghe de la Timisoara, la care eu n-am nici un merit! Parintele Sofian a facut-o, cu ingerii si cu sfintii. Nu eu. Mi-a fost atat de frica de statuia asta! Dar cand ti-e frica, te ajuta Dumnezeu, ca te smeresti. Si iti trimite cativa ingeri priceputi.
- Credeti ca spiritualizarea prin credinta limiteaza arta? Te poate conduce doar la o zona cu tematica religioasa? Sau dimpotriva, starea de induhovnicie este o deschidere, va ajuta?
- Sigur ca te ajuta! Ca dintr-o data te eliberezi de balastul ala care te tine in mizerie. Parintele Sofian spunea: "Ganditi-va ce am face noi daca nu ne-am spala zilnic? Cate s-ar depune pe noi. Si pe sufletul ala, intr-o viata, cate se depun?". Dupa rugaciunile Parintelui, ceva s-a spalat din sufletul meu. Si asta, dintr-o data te face liber! Te gandesti doar la ceea ce trebuie. Nu-ti pierzi vremea cu fleacuri. Nu mai orbecai. Deodata, constientizezi ca ai lumina lui Hristos. Dar este foarte greu. Daca reusesti sa-L iubesti pe Hristos, esti salvat. Dar cati izbutesc? Poate ca oamenii simpli, care au o credinta profunda, izbutesc mai usor. Totul e sa credem. Sa va dau o pilda. Am vazut de curand la TV o emisiune, in care un preot de pe la Sibiu a fost intrebat: "Credeti, cu adevarat, ca Parintele Arsenie Boca, pe cand era in puscarie, s-a dus in duh la inmormantarea mamei lui?". Si preotul a raspuns fara sa clipeasca: "Sigur ca da". Noi trebuie sa fim in stare sa credem! Sa fim in stare sa intelegem ca lumea aceea Nevazuta este mult mai importanta decat cea de aici, ca ar trebui sa ne pregatim toata viata pentru ea. Dar noi ne pregatim pentru fleacuri!
"Nu am putut sa cresc copii, asa ca am crescut o biserica"
- Credinta dvs. in Dumnezeu s-a concretizat si altfel decat prin picturi si sculpturi. Ati ctitorit o biserica superba la Vama Veche si acum inaltati o manastire in satul dvs. natal. Ce v-a indemnat spre gesturi atat de eroice?
- La Vama Veche nu exista biserica. Intrai in Romania, ieseai din Romania si nu aveai biserica. Era un sacrilegiu. Si ne-am zis ca trebuie sa o facem. Intai am vrut sa facem manastire. Gasisem un loc mai sus de sat. Stiti cum era? Parca era insemnat de Dumnezeu! Era plin tot de pelin din acela argintiu, de stralucea stins ca o naframa uriasa de icoana. Dar nu s-a putut face nimic, pentru ca satenii nu au vrut sa mearga prin noroi pana la biserica. Si atunci, Parintele Sofian a zis: "Bun. Nu ai putut sa faci manastire, fa biserica, ca dupa aia n-ai sa mai poti s-o faci. Fa-o!". Si am facut-o. Biserica fiinteaza de opt ani. E facuta dupa un proiect realizat de Aurelian Triscu si de sotia dansului, amandoi arhitecti. Domnul Triscu a fost profesor la Facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Sunt doi crestini, care au facut acest proiect, ca un dar adus de Dumnezeu si pe care toata lumea l-a admirat. Meritul e al lor. Noi nu avem nici un merit.
- Dar meritul dumneavoastra care a fost?
- Am incercat sa strang fonduri. Mi se cumpara o lucrare exact cand trebuia. Si tot eu am facut si altarul bisericii, cu Praznicarele si Maica Domnului, in reliefuri de argint; ofranda mea de artist pentru Iisus Hristos.
- Tot ce castigati dvs. pe lucrari ati dat pentru noua biserica?
- Era normal sa fie asa. Altii cresc copii. Trebuie sa-i hraneasca, sa-i imbrace, sa le faca o casa. Noi n-am avut copii. Am crescut o biserica... In ce priveste manastirea cea noua, mai intai m-a atras numele asta al satului meu: Patroaia. Acolo a fost o manastire greceasca, desfiintata in vremea lui Cuza. S-a pastrat biserica ei, care e de o frumusete rara. Un loc binecuvantat de Dumnezeu. Si am mai avut si o sansa rara, cu primarul Dumitru Giurascu si cu un secretar, Victor Neagu, care impreuna m-au ajutat de la inceput. Le multumesc din suflet. Sper ca biserica sa-i adune in jurul ei pe crestinii insetati de credinta. Imi doresc un loc in care rugaciunea sa fie puternica, si cu calugari pe masura, asa cum au fost multi dintre aceia pe care i-am cunoscut.
- Sa ne intoarcem la ingerii din gradina expozitiei de la ASE. Cum reactioneaza vizitatorii?
- Neasteptat de bine. Chiar uimitor. Aveti dreptate cand spuneti ca Ingerii se intorc pe pamant. Adesea, chiar sub forma de oameni. Cum sunt si cei care m-au ajutat sa-mi deschid gradina in plina iarna, si carora tin sa le multumesc: Dan Haulica, Viorel Marginean, rectorul ASE, d-l Rosca si sponsorul meu, Gabriel Niculescu.
- Viitorul dvs. artistic inseamna tot ingeri, icoane si crampeie de rai? Le dedicati tot restul vietii?
- Vedeti, Dumnezeu iti mai si ia harul inapoi! Mai intai am facut peisajele de la Vama Veche. Dupa aceea nu am mai putut sa le fac, ca nu mi-au mai dat voie doctorii sa merg la mare. Dintr-o data, s-a inchis poarta aceea. Pe urma am avut perioada de munte, de la Pitigaia, unde am stat in casa Mirelei Popescu si a lui Grigore Popescu, pictorul nostru bun, de biserici. Am stat trei ani acolo, vara, si am pictat peisaje. Dar s-a inchis si acel loc. Nu ma mai duc singura, de cand a murit Gorduz. Acum ma limitez la gradina mea din Pangratti, unde, cand primesc flori, le scot in gradina si le pictez. Dar poate ca in curand mi se va inchide si poarta aceasta. Vezi cum se restrange spatiul? Am avut tot orizontul marii deschis, pe urma am ajuns la munte, si acum, in curticica la Pangratti. Sa speram ca o sa fie un final fericit.
Cei care doresc sa contribuie la terminarea sfintei manastiri din comuna Patroaia, judetul Dambovita, pot depune bani la urmatorul cont:
Fundatia Sfintii Apostoli Petru, Pavel si Dimitrie Izvoratorul de mir, BCR Gaesti, Cod Fiscal 23036542, R048RNCB0130098284010001.