Felicitarea aurie
Putila, comuna de munte, aflata astazi pe pamantul Ucrainei. Casa copilariei a fost a Liviei. Mare, noua odai, cu zidurile dinspre gradina imbracate pe de-a-ntregul in trandafiri albi. Stefania Boiciuc ii era verisoara, singura la parinti, pe atunci. Venea aproape zilnic la casa de flori. Abia astepta s-o poata zbughi de acasa, sa se joace alaturi de Livia si fratii sai. O armonie era gradina aceea. Un rai. O icoana, astazi, pentru cele doua batrane singure, care-si amintesc din departari. Se intampla ca parintii Liviei erau oameni bogati: Eugen si Romualda Priscornic. Tatal, notar public, absolvent cu brio de Drept la Viena. Prin munca si faima lui de jurist ridicase o gospodarie trainica - grajduri cu vite, cai mandri, cu care se plimbau in trasura sau in sanii elegante, cinci servitori pentru gradina si bucatarie, pamanturi intinse, plus inca doua case si mai mari (intr-una gazduiau chiar o intreaga Judecatorie importanta a intregului tinut). Au pierdut totul intr-o singura zi. Casele, pamanturile, animalele. Totul. Era 29 iunie 1940, chiar de sfintii Petru si Pavel. Soldatii sovietici paseau incolonati pe ulita mare, cu fanfara inaintea lor. De atunci, viata nu a mai fost la fel.
*
24 decembrie 2010. Un apartament micut, de bloc, din orasul Campulung Moldovenesc, Romania. O camera e incalzita, cealalta nu - pentru putina economie. E imbracata gros si sta visatoare pe un fotoliu visiniu, aproape de soba, intr-o atitudine nobila, princiara, foarte atenta cu sine insasi. Parul complet alb si des, grijuliu pieptanat, ii da parca si azi atitudinea aceea de fosta scolarita sever educata la pensionul de fete din Cernauti. A fost toata viata educatoare. Cel mai mult pe lume i-a placut sa aiba grija de copii. In spatele ei, pe-un perete frumos luminat, sunt trei peisaje cu Bucovina, ale unui cunoscut pictor austriac, Albert Kollmann - singurele ramase din zecile care impodobeau odinioara casa cea mare din Putila. Sub fereastra, o masina de cusut nemteasca, marca Singer, ce functioneaza la fel de bine ca acum aproape un veac, cand tatal i-a facut-o cadou mamei. Desi i s-au oferit pe ea sume impresionante, Livia nu a vrut sa o dea. Pentru dansa, nu este un obiect oarecare. E masina de cusut care le-a salvat viata atunci, in refugiu, dupa ce tatal lor a murit. Din croitorie au supravietuit, ea, mama si fratii sai, in anii aceia cumpliti de pribegie. Masina asta. Cu picioare de fier impletit, inscriptie aurita si pedala. Pe masa cea scunda din mijlocul odaii, sub cateva crengi de brad ornate cu globuri, e asezata, in picioare, o felicitare aurie, desfacuta, cu litere slavone. "Draga Livica. Sarbatori de Craciun iti doresc, fericite, si Anul Nou 2011 fericit iti doresc. Nu sunt cunoscuta cu familia ta, dar le doresc la toti bucurie si mult noroc! La noi, a cazut zapada. 6gr. de frig. E tare frumos, dar mie imi este tare trist. Anii trec asa de repede! Anul nou se incepe, te uiti, anul a trecut. Eu nu vreau sa trece vremea asa de repede. Cred ca si tu nu vrei. Avem nepoti, stranepoti, ei sunt asa de mici. Eu am vazut numai pe unul, al doilea are 1 an. Tare as vrea sa-i vad. Pe Olga, tot. Fiul meu, Petru, lucreaza mai mult la Kiev. Eu sunt singura. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de Putila. Te sarut cu dor si cu drag". Semnat: Stefania.
Livia mai primeste asemenea cuvinte cateodata, de sarbatori, de la o adresa greu de deslusit pe plic, din cauza slovelor acelora ucrainene si, cu trecerea anilor, avand tot mai multe stangacii de exprimare in romaneste. Inainte, prietena ei scria corect, impecabil. Doar au fost colege la scoala primara romana. Apoi?... Nu mai stie ce s-a intamplat. Din acea vara a anului 1940, cele doua copile blonde din gradina cu flori nu s-au mai intalnit niciodata.
Raiul florilor
Copiii si florile. Asta i-a placut Liviei toata viata ei. E singurul locatar din bloc care a plantat flori in fata, pe terenul public, ingrijindu-le cu mare efort si atentie. Ca sa fie frumos. Camera ei, de asemenea, e plina de plante. Isi aminteste cu o precizie uluitoare locul fiecarei flori din gradina casei parintesti, de dincolo de granita. 130 de tulpini de trandafir. Agatatori, care imbracau casa, pitici sau tufe parfumate. Bujori, margarete albe si rosii, crini, salvie, lalele, garoafe, cafelute, flocs, nu-ma-uita, gura-leului. Imi arata cu degetul si ochii inchisi unde erau fiecare acolo, in iarba, la locurile lor. Ce culori aveau, ce forme, toate detaliile... Veranda larga, invesmantata toata in caprifoi... In spate, spre un rau limpede, acea "steingarten" (gradina de piatra), cu mici stanci ornamentale, pe care cresteau specii rare de plante, pe care tatal ei le comanda direct de la Viena, primindu-le-n ladite, primaverile, apoi ingrijindu-le singur-singurel, fara nici un ajutor din partea mamei, fiindca-i placea sa-i bucure pe toti cu frumusetea gradinii sale. Pentru toate avea vreme tatal ei, Eugen Priscornic. Ingrijea florile imbracat in costum, c-o palarie alba cu boruri largi pe crestet. "Si imi rasuna si azi in minte tacanitul foarfecei lui de gradina, diminetile, cand mama deschidea larg fereastra de la picioarele noastre si o lumina racoroasa intra in odaia copiilor care ne trezeam. Atunci auzeam de afara tacanitul: Tac-tac... Tac-tac. Asa, rar. Tata lucra la gradina zambind, fluierand lieduri nemtesti...".
Avea mustata, ochii albastri si era inalt tatal Eugen. El tinea familia unita, prospera. Decorase peretii odailor cu o multime de tablouri cu flori si peisaje bucovinene, caci asta era o alta mare satisfactie de-a lui, cand primea vreun oaspete: sa-l plimbe prin casa si sa-i prezinte tablourile. Cu 20 de ani era mai in varsta decat mama Romualda, dar ea il venera pentru forta lui de a face toate lucrurile bine. Pe cei doi frati ai Liviei ii chema Cornelia si Romulus. In casa mai traia si bunica lor, Rozalia, care nu vorbea cu copiii decat in limba germana, ca sa invete. Apoi, Stefania!... Aparitiile ei erau mereu o bucurie. Singura prietena de aceeasi varsta cu Livia. Candva, intre flori de nu-ma-uita, isi jurasera amandoua ca n-o sa se desparta, nici la scoala si nici mai departe, oriunde le-ar duce destinul. Erau cu totii impreuna si era bine. Peste tot in jur, pana departe, era numai si numai Romania.
Exodul
Mai intai s-a auzit zgomot de toba, in capatul ulitei largi. Apoi trompetele. Cativa ofiteri calari, cu nadragi bufanti, sapca larga cat roata carului si uniformele acelea de pasla, verde-murdar, nemaivazute pana atunci. Era ora 5.30 dimineata si lumea abia se dezmeticea. "Cine sunt oamenii astia?", a murmurat tatal incruntat, ridicandu-se din pat si mergand spre fereastra. In spatele calaretilor au aparut niste masini. Apoi, cateva tunuri, trase prin praf. Soldati murdari, zdrentarosi, unii dintre ei doar niste bieti copii, de vreo 16 ani. Si muzica. Muzica aceea taraganata, ruseasca, alunecand pe dinaintea ferestrelor. Nimeni nu pricepea ce se-ntampla. Oamenii ieseau pe strazi, cascand inca. N-aveau nici cea mai vaga banuiala despre ce avea sa li se spuna public, dupa numai cateva ore. Anume, ca mai au trei zile de stat in casele lor. Atat. Ca trebuie sa impacheteze si sa-si paraseasca locuintele. Se uitau unii la altii si nu le venea a crede. Cedarea Bucovinei de Nord?!... Ce-o fi si asta? De ce? Pentru ca asa se hotarase. Pur si simplu, peste trei zile, aici nu mai trebuia sa fie Romania. Nu mai era casa lor. Se inchidea granita. Gata. O linie grosolana, trasa in graba cu un creion bont de tamplarie pe-o harta de campanie, de-un general pe nume Molotov. Daca i se miscau degetele generalului astuia o jumate de centimetru mai sus, totul ar fi fost ca-nainte.
Dar nu a fost. Pentru Livia, cele trei zile parca abia au trecut. "Tin minte ca a doua zi, dis-de-dimineata, mama a pus intr-un geamantan niste lingurite si cateva stergare de bucatarie. Lucrurile astea ii picasera sub ochi atunci cand s-a trezit si, automat, saraca le-a pus in bagaj, fara sa se mai gandeasca. Umbla cu geamantanul acela pe jumatate gol prin casa si se uita asa, in jur, ca pierduta: "Ce sa luam, dragii mei?... Unde mergem noi acum, mai copii?..." Toata dimineata am auzit clinchetul linguritelor, trecand prin odai... Tata nu a vrut sa plece, pana in ultima clipa. Tinea mereu in maini un atlas geografic urias, gros, nemtesc, si ne zicea tuturor: "Este o greseala! Rusii nu au fost niciodata aici. Uitati-va. Trebuie ca este o greseala!...". Se uita la vecini cum pleaca din case, de pe pamanturile lor si nu-i venea sa creada. "Oameni buni, este o greseala!...". Din cauza asta, noi am fost ultima familie care a plecat din Putila - comuna mare, cu mii de oameni. Ultimii romani. Pustie era strada noastra, unele case ardeau. Rusii dadeau foc si jefuiau totul. Si se auzeau clopote. La intervale rare, bateau in dunga peste intreg satul, ca dupa mort...".
Au plecat noaptea, pentru ca a doua zi, la ora patru dupa-amiaza, se inchidea granita. Intr-o caruta mica au pus cateva lucruri - hainute de-ale copiilor, o parte din tablouri, cateva paturi, plapume, covoare. Masina de scris a tatei. Masina de cusut Singer. Cei trei armasari mandri fusesera inca din prima zi confiscati de rusi. La fel, restul animalelor. Le mai ramasese un manzuc instelat, de doi ani, neinvatat inca la caruta. Lui i-au pus hamurile. Tot drumul, 70 de kilometri pana la Radauti, tatal Eugen avea sa-l faca pe jos, tinand acest calut de capastru.
In ziua plecarii, pe la pranz, s-au intalnit cu Stefania si tatal ei, Ion Boiciuc. Au vorbit putin, doar barbatii. Ion nu voia sa plece. Privea in zare, spre un punct fix, ca hipnotizat, si-o tinea mortis ca nu vrea. De ce? Uite asa! Nu voia. Cum sa plece, sa lase tot? "Mai Ioane, nici eu nu voiam. Dar am auzit ca pe aceia care raman o sa ii duca in Siberia. Stii ce-i aia Siberia? E moartea, Ioane. Lasa macar fetita cu noi", il ruga tatal Liviei. "Lasa fata si-apoi vei vedea dumneata, dupa ce se limpezesc lucrurile...". Dar celalalt barbat parca nici nu mai asculta. Gandurile-i erau in alta lume. Si-a luat fetita de mana si a plecat, fara nici un cuvant. Acasa la el. Un munte de om era Ion Boiciuc. Livia ii vedea spinarea lata departandu-se. Mergea abatut, cu capul in pamant, tragandu-si fata catre casa. O copila blonda, slabanoaga, cu pasul putin sontac si neindemanatic, care a vrut sa se intoarca o data spre dansii, dar tatal a smucit-o dupa el, mai departe. "Haide mai, fata. Haide, mai...".
Asa ca au plecat ultimii, pe data de 2 iulie 1940, la ora unu noaptea. Pe cerul Putilei luceau stele uriase. Eugen Priscornic a deschis "casa de fier" in care-si tinea candva banii si actele notariale. A lasat-o asa, deschisa si goala. Si usa de la intrare a lasat-o larg deschisa. "Sa ia ce vor, dar macar sa nu distruga usa", a zis. "Ca e pacat...". (Aveau sa afle ca dupa nici o luna rusii pradasera si distrusesera totul: casele, mobilele, grajdurile, gradina de flori. Absolut totul. Doar o singura candela au lasat aprinsa, in odaia din fata.) Iar manzul cel instelat a pornit incetisor la drum. Inspre capatul strazii, tatal a oprit putin caruta, s-a intors si a privit. A privit asa... intr-un fel anume, spre casa lui. Apoi s-au uitat si ceilalti. Se vedea odaia cea mare, slab luminata, prin usile larg dechise. Si perdelele infiorate de vantul serii, la celelalte feresti. Si trasura cea eleganta, poticnita intr-o rana, inaintea scarilor de la intrare. Si, la un moment dat, o silueta de fetita blonda, venind din cealalta parte a strazii, intr-o fuga poticnita spre casa lor, facandu-le din mers semne de adio cu mana.
Cianura pentru Siberia
Tot o silueta e si acum Stefania, intr-un colt de poza roasa, pe masa cea scunda a Liviei. Un chip micut, cetos, indaratul unui grup de gospodari fruntasi ai Putilei. Nu i se mai disting aproape deloc trasaturile, a ramas doar un oval alburiu, sters. Dar Livia stie ca ea este. Ea. Prietena ei de cruce, de care jurase candva ca n-o sa se desparta niciodata. "Stefania... Oare cum o fi aratand acum? Ce-o fi facand acum, biata de dansa?...". Dincolo, pe peretii din camera friguroasa, sunt alte cateva poze mari, inramate, cu oamenii vechi din neamul sau. Poate si din acest motiv n-a mai incalzit odaia aceea si n-a mai intrat acolo de mult. Sunt prea multe amintiri inauntru, care astazi chiar o indurereaza. Nu doreste sa-si mai aminteasca de nimic din ceea ce altadata a ranit-o si i-a injosit viata. Ce rost mai are? Toti ai ei au murit. Toti cei care au fost candva in Putila. Fratii, vecini, prieteni. Romani dragi. De parca locul acela nici n-ar fi fost vreodata. Sau poate ar fi fost doar un vis.
Mama Romualda apare in medalionul unei poze, la Putila, tinandu-si degetele delicate la tampla, imbracata in strai popular bucovinean. Mereu Livia s-a intrebat cum de a avut femeia asta firava atata putere sa-i tina pe toti, sa-i ocroteasca si sa-i incurajeze, in toti acei ani de exil si de groaza. Tatal lor a murit la putina vreme dupa plecarea in refugiu. El n-a mai rezistat. Au ramas o vreme in Radauti, imediat peste granita. Vreo trei ani. Apoi au fost trimisi tocmai in celalalt capat al tarii, chiar in motul hartii romanesti, la Sannicolau Mare - saptamani intregi pe drum, intr-un vagon de marfa, cu cateva familii si o vaca, cu soldati unguri hortysti, care-i tineau prin gari la nesfarsit, doar ca sa-i umileasca si sa-i infometeze. Iar dincolo, la celalalt hotar, au luat-o iarasi de la zero. Nu aveau casa, bani, nimic. Manzul, caruta, argintaria fusesera de mult vandute. Erau infometati, goi, straini de lume. Cum a reusit mama sa faca rost de toate, sa gaseasca hrana, o locuinta, ba chiar si sa-i tina mai departe la scoala acolo, in Sannicolau? Nici acum Livia nu-si poate explica. Un fel de "har" al ei de-a pretui si ajuta oamenii, astfel fiind la randul ei respectata. Un anume spirit al bucovineanului "de nord", corect si sincer, "germanic" cumva, ramasita din mentalitatea fostului om al Imperiului?... Cam asa ceva, poate. Anul 1944 a fost acolo Infernul. Mai ales dupa "intoarcerea armelor". Se bateau rusi cu romani, apoi cu nemti care se retrageau, nemti cu sarbi, cu ungurii care intrau iarasi in tara. Toti cu toti, fara nici o noima. Pe ulitele din apropiere, cai despicati de obuze, masini carbonizate, fumegande, soldati sfartecati, atarnand sus, pe stalpii de telegraf... Toate astea le-au vazut ochii albastri, de copila, ai Liviei. Bombardamente, aproape zi dupa zi. Anul acela au trait cel mai mult prin beciuri - de la racoarea si mucegaiul lor i s-a tras boala tatalui. In doua saptamani a fost mort. In momentul in care si-a dat sufletul, Livia statea langa el, pe un scaun, si ii infasa un "puiut" de pernita. Tatal isi intorsese capul spre dansa. A murit privind-o. Cu puiutul acela sub cap a fost inmormantat, undeva langa un mar, la granita de apus a Romaniei. Jos, in beciurile mucegaite, in timp ce peste ei cadeau bombele, mama Romualda cosea la masina nemteasca. Punea materialul sub ac, apasa pe pedala si cosea. Carpea diferite lucruri pentru civili si soldati. In timp ce cosea, mama era calma, atenta, absorbita de ganduri. Ca si cum nimic imprejurul lor n-ar fi fost si nici n-ar fi putut sa fie altfel.
***
Dupa nici o luna, mama a fost chemata la o "comisie" ce hotara care refugiati vor fi repatriati in URSS. Se puteau intoarce la Putila. Paradoxal, li se dadea oamenilor o sansa de a reveni la casele lor "de dincolo". Dar mama stia: pentru romani ca ei, intelectuali si "chiaburi", intoarcerea nu putea avea decat un singur sfarsit: Siberia! Lagarul! Toti refugiatii stiau. Sarisera oameni din trenuri, de spaima sa nu ajunga inapoi intre rusi, chiar daca acolo insemna iarasi acasa. Ea, mama singura cu trei copii minori, n-ar fi avut nici o sansa in lagarul siberian. Auzise despre ce se intampla acolo, in pustiul acela polar, fara de nici o lege. Ce le faceau fetelor tinere. Cum erau omorati oameni pentru mancare, fara ca macar sa li se gaseasca urma. Gasiti inghetati, lihniti de foame. Pe toate le putea indura. Crima, violenta, legea celui mai puternic care supravietuieste. Dar batjocura fetelor ei, nu. Nu umilinta lor. Asta era ceva peste fire. Cu gandul acesta s-a dus, pe 7 februarie 1945, spre "comisia" de la Sannicolau Mare. Refugiatii asteptau incolonati, cu groaza in suflet. Doi ofiteri: unul roman, unul rus. Stateau la o masuta si puneau intrebari. Romualda inaintea lor, in picioare. Livida, dreapta, ca o statuie. Orice o intrebau, nu putea sa rosteasca decat un singur cuvant: "Radauti"... Doar asta raspundea, fara oprire: "Radauti... Noi am fost la Radauti...". S-a intors spre seara, tinand in palma un petic roz de hartie. Epuizata, impleticindu-se in mers catre casa. A cazut la picioarele copiilor si i-a prins pe toti in brate, tremurand ca de boala. "Iertati-ma", le zicea printre spasmele de plans. "Iertati-ma, copii...".
Livia scoate dintr-un sertar hartiuta cea rozulie. Rufoasa, patata, scrisa la repezeala candva, pe-o fata in romana, pe cealalta in rusa. Pastrata in familie, ca o icoana, pana azi. Citesc: "Dovada data cetatencei Priscornic Romualda si familiei sale ca sunt exceptati de a fi repatriati in URSS. 7 februarie 1945. Semnat:...". Aceasta fituica banala, neglijenta, scrisa de mana, a fost apoi ani la rand singurul lor reazem, pe oriunde au mers. Pasaportul lor catre supravietuire. "Cand am vazut-o venind pe mama in seara acea, noi, copiii, am inceput sa plangem impreuna cu ea", isi aminteste Livia. "Incercam s-o linistim, s-o cuprindem in brate, mangaind-o pe obraji, promitandu-i ca n-o s-o mai suparam. Nu pricepeam atunci prea bine ce se intampla. Abia cand am crescut mai mari, ea ne-a spus ce voia sa faca, de fapt, in acea seara: avea pregatite patru portii de cianura. Le purta cu ea, cusute in captuseala hainei. Daca am fi fost trimisi inapoi in Uniunea Sovietica, ne-ar fi dat fiecaruia dintre noi cate una, apoi ar fi inghitit-o si ea pe a patra. S-o luam toti deodata, copiii si ea. Atat de mare era atunci spaima de Siberia. Asa era mama. Orice indura, dar nu rusinea pentru cei din familia ei. Mai bine sa murim impreuna acolo, decat departe, in umilinta...".
Cu petecul acesta de hartie in buzunar au trait mai departe. Si-au refacut viata, au muncit, s-au asezat la casa lor, inapoi, in partea de Bucovina romaneasca. Si, dupa multi ani, au inceput sa primeasca, cu greu, primele vesti din Putila, despre cei care au ramas. Printre altele, una din 1949: Stefania Boiciuc si toti cei din familia ei fusesera deportati in Siberia, pe viata.
Cernauti, Ucraina
Si totusi, pana la urma, Stefania a supravietuit. S-a intors din Siberia, dupa 12 ani de suferinta, despre care i-a scris odata Liviei doar atat: "E o minune ca traiesc, ca mai pot fi om, ca mai sunt femeie...". A revenit probabil la Putila, fiindca de acolo i-a trimis scrisori zeci de ani. Cateva randuri, uneori, la sarbatorile mari. Ca nu a uitat-o. Pe urma, le-a trimis si aceasta ultima felicitare, datata decembrie 2010. Citesc pe plic: "Cernauti, Ucraina". Am rugat-o pe Livia sa-mi imprumute putin felicitarea cu litere aurite si am mai citit-o acasa de cateva ori, cu mai mare atentie. Marturisesc ca, de fiecare data cand citeam, randurile acelea ma tulburau la fel de mult. Nu pot spune de ce. Scrierea repezita, atat de sincera, din care razbatea o tainuita durere, potrivea parca frazele dupa un talc ascuns, in care si greselile de exprimare aveau farmecul tristetii lor, transmitand parca mai multa emotie decat ar fi putut-o face oricare alte formulari literare... Intorceam felicitarea aia ruseasca pe toate partile, incepusem "s-o vad" in gand, sa ma obsedeze, s-o invat pe de rost, pana la cele mai detaliate rotunjiri ale literelor. M-am uitat si pe harti. Si iarasi am ramas uimit - doi pasi le-au separat de fapt pe aceste femei, toata viata. Doua degete, pe o harta normala. Doi centimetri, cel mult. Putila-Campulung Moldovenesc. Pe 2 ianuarie nu am mai putut rezista acestei ispite. Inainte de a porni catre Ucraina, i-am spus Liviei ca ma voi intoarce pe la ea. Ma voi intoarce sa-i spun.
Granita, astazi
Frig. Frig nemilos. Asta mi-a ramas mai ales in minte din calatoria mea spre hotarul ucrainean. Ca nu ma puteam incalzi, in nici un chip. Sate rare, ravasite de viscol. Siret, un ultim orasel ca de mici boiernasi din alt secol, risipit pe varfurile unor dealuri moldave... Si granita. Aceeasi. Cea care a fost trasa candva de creionul bont al generalului bolsevic. Parca nici atmosfera nu e asa mult schimbata fata de-atunci - asteptari indelungi la pasapoarte, masini controlate la sange, pana si-n motor, oameni sarmani care trec frontiera pe jos prin crivatul naprasnic, racnetele vamesilor slavi, purtand chipiurile acelea faloase, ramase dupa moda comunista, refuzand sa te ajute cu vreo informatie, strecurandu-ti in oase o anume stare de teama, de nesiguranta, de trecere spre o alta lume. I-am dat unui taximetrist plicul cu litere slavone. Am mers mult timp, incet, tacuti, prin Cernautiul acoperit de zapezi. Si abia acum, cand aud glasul acela subtire dindaratul usii vechi a unei garsoniere, intreband ceva in ucraineana, dupa ce ne straduim din greu sa explicam ce dorim (caci ce dorim, de fapt?), cand vad usa deschizandu-se incetisor, ezitant, si chipul uimit al batranei iesind in lumina, abia acum simt cum un fior straniu imi strabate intreg trupul, si parca, deodata ma simt privilegiat, onorat sa ma aflu inaintea acestei femei mult-incercate, despre care auzisem atatea istorii. In fata mea este Stefania.
O conversatie istorica
"Livica! Tu esti, Livica?! O, Doamne!... Ce faci tu, Livica? Ce faci tu acolo, draguta mea?...". Stefania tine strans in mana telefonul meu mobil, atat de strans incat degetele ii tremura. Vorbind, ochii ei albastri se umplu de lacrimi. Cu cealalta mana apuca spatarul unui scaun. Cand a auzit prima data vocea Liviei, a simtit o clipa ca ameteste. S-a sprijinit de scaunul acela si asa avea sa ramana pana la sfarsitul conversatiei. O privesc si-ncerc sa-mi inchipui cat de multe comori se ascund in aceasta simpla discutie telefonica dintre cele doua femei singure si batrane. O intreaga epopee este acolo. O drama prelunga, o istorie a Romaniei traita in linia intai, eroic aproape, asa cum prea putini si-o mai pot inchipui astazi. Si ma simt parca, nu stiu de ce, martor la un moment cu adevarat istoric: pentru prima data, dupa aproape opt decenii, Stefania si Livia, doua prietene dintr-un sat din Bucovina de nord, isi vorbesc din nou una alteia.
Stefania pune telefonul pe masa rotunda din mijlocul odaii. Isi sterge lacrimile, isi aranjeaza putin parul, se indreapta de spate. Apoi se intoarce spre noi, cu ochii inca inrositi, dar zambeste. Isi cere iertare ca nu prea are ce sa puna pe masa - e inca postul Craciunului "pe vechi" si, oricum, ea fiind singura, nu mananca prea mult. De vreo jumatate de an n-a primit nici un oaspete. De cand a trecut pe aici fiul ei, Petru, din Kiev. Singurul oaspete posibil. Unicul ei copil, nascut candva in pustietatile siberiene. Doar pe el il are. Si pe nepoata Olga, plecata insa de mult in Canada, acolo unde i-a nascut doi stranepoti. Atat. Si pe Livia, prietena ei de suflet din Romania. Ultimii oameni dragi ramasi in viata. Ma impresioneaza teribil asemanarile dintre cele doua femei. Izbitoare! Atat la chip, dar mai ales ca fel de a vorbi si gesticula, incat, intr-adevar, ai zice ca daca nu-s surori, cu siguranta au petrecut foarte multa vreme impreuna. Daca inchizi ochii, poti sa juri c-o auzi pe Livia. Aceleasi cuvinte, aceleasi intonatii, acelasi timbru al vocii, aceeasi melodie a vorbirii. La fel zambesc, la fel iti pun in fata o cana aburinda cu ceai si cateva prajiturele, la fel indreapta cu varfurile degetelor un colt de fata de masa, atunci cand incep sa povesteasca, la fel te asculta cu capul usor inclinat intr-o parte si miscandu-l incet, intr-o blanda si aristocrata incuviintare. Totul le aseamana. Si ma intreb mereu de unde toate aceste potriviri, daca ele nu s-au vazut si nu si-au vorbit deloc, de cand aveau 11 ani? Greu de spus. "A fost singura parte din viata mea cand am fost adevarat fericita", zice Stefania despre perioada copilariei de la Putila. "Dupa aceea, toti anii au fost parca numai si numai suferinta...".
Moartea casei cu flori
Cel mai tare sufera pentru ca nu poate vorbi cu mine prea corect romaneste. O doare lucrul asta, ii este rusine, imi zice mereu sa o iert. La inceput, cand vorbea cu Livia la telefon, graiu-i era fluent. Aveau aceleasi vorbe, aceleasi amintiri. Aveau ce sa-si spuna. Apoi, pauze tot mai lungi. Scormoneste cu chinuri prin amintiri, ca sa scoata de acolo cuvintele bune. Mintea i-e limpede, are o pofta nebuna sa povestim. I-e ciuda insa ca uneori nu izbuteste sa vorbeasca corect. "Va rog, iertati-ma. Eu stiu! Credeti-ma, stiu. N-am mai vorbit cred zeci de ani...".
De doisprezece ani s-a mutat la Cernauti, din Putila. Nu mai avea pe nimeni acolo, nici macar vecini cu care sa vorbeasca. A adus-o fiul ei la oras, ca sa nu fie singura. Dar apoi a plecat si el. Cu toate ca nici aici n-are astazi pe nimeni, Stefaniei nu-i pare rau ca a parasit satul copilariei. Asemeni Liviei, erau prea multe amintiri in acel loc, care o indurerau. Dupa plecarea prietenei sale, totul s-a spulberat. Un vis. O frumusete. O armonie ce parea de nezdruncinat. Diavolul insusi intrase parca pe ulitele satului. "Rusii. Oh, rusii!...", zice mereu, ducandu-si palmele la ochi, ca si cum ar vrea sa alunge orice amintire. "Rai. Rai au fost. Tot ce voiau faceau cu noi, dupa ce-au plecat refugiatii. Batjocoreau femeile, copiii, putea sa te-mpuste, numai daca te uitai la ei mai asa. Nu mai era nici o lege. Cand au stramutat straini in casele noastre, au ales parca pe cei mai rai oameni din toata Rusia, sa vina aici. Au stricat tot. Tot s-a distrus. Femeile lor umblau numai in ciubote si camasa de noapte prin sat, cu parul nearanjat, si cand se mai imbatau cu vodca, isi puneau sutienele lor rosii, de matase, pe cap. Asa umblau prin sat, cu sutienele rosii si ascutite pe cap. Si zbierau. Zbierau tot timpul. Oameni cruzi, murdari, prosti. Fara civilizatie. N-aveau nici o rusine, nici un Dumnezeu. Cum s-a putut asta? Cum s-a putut asa ceva, Doamne?...". Ea, Stefania, a vazut totul. Inca de la inceput, din clipa in care s-a oprit povestea Liviei. A vazut casa de flori murind, an dupa an. Soldati rusi care-si faceau toate marsaviile lor inauntru. Gradina calcata in picioare, sutele de trandafiri zdreliti de bocanc. Mobilele si restul de tablouri arse la gramada... Dupa razboi, sovieticii au impartit casa cu ziduri interioare, facand din ea cinci apartamente de locuit pentru familii de proletari. Apoi Stefania a fost deportata in Siberia, impreuna cu toata familia. Acolo a cunoscut un ucrainean taciturn, cu numele Petru, si s-a casatorit cu el. Om tare tacut, daca rostea patru vorbe pe zi. Dar a ajutat-o mult si ea a trait cu el pana la capat. Fericita? Zice ca "n-a avut timp" sa fie. Deloc n-a avut timp, in afara de anii copilariei.
In noaptea despartirii de Livia, a fugit de acasa. S-a strecurat afara, cand parintii dormeau, si a alergat prin intuneric, spre gradina familiei Priscornic. N-a mai apucat sa-i imbratiseze, sa isi ia ramas bun. Si nici macar nu a plans atunci, vazandu-i pe toti in caruta, departandu-se.
In urma lor, pe drum, ramaneau culorile...
N-ai ce sa le faci. Asa sunt femeile acestea, amandoua la fel. Refuza cu incapatanare sa etaleze episoadele macabre din viata lor. Elimina c-o viclenie inteleapta orice amintire negativa, care le-ar putea face rau sufleteste in prezent. Au un stil anume de a-si inlatura din minte uratul, orice gand negru, tot ce a fost candva degradant si umilitor pentru ele. Desi a trecut prin atatea, Stefania recunoaste ca, pana si atunci cand vizioneaza un film artistic, e incapabila sa priveasca vreo scena mai violenta. Inchide televizorul imediat. Nu poate. Oricat o rog sa-mi povesteasca ceva despre anii petrecuti in Siberia, ea evita subiectul. "Nu vreti sa stiti", zice. "Credeti-ma ca nu vreti sa stiti...". Nici in scrisorile trimise Liviei de-a lungul anilor n-a dorit sa-i impartaseasca concret ceva despre ce s-a intamplat acolo, in cei 12 ani de deportare. "E o minune ca traiesc, ca mai pot fi om, ca mai sunt femeie...". Asta a fost singurul ei raspuns, odata, demult. Prefera sa-si aminteasca de anii copilariei, de cosuletele impletite din otava, pe care le ascundeau prin gradina cu flori de la Putila, pentru ca a doua zi sa le gaseasca pline cu bomboane de la Iepuras. Prefera sa se gandeasca la stranepotii ei din departari, pe care nu i-a vazut si pe care mult ar vrea sa-i mangaie macar o data, pe crestet, inainte de a-si incheia socotelile cu viata. La lucrurile astea se gandeste ea. Nu la altele, care, oricum, nu mai au nici un rost.
La fel e si Livia. Culmea, dintre toate acele intamplari terifiante pe care mi le-a povestit, nici una n-o mai afecteaza astazi prea mult. Dintre toate, cel mai pregnant i-a ramas in memorie doar o anumita secventa. Una singura: atunci cand au trecut hotarul romanesc, undeva, pe la Brodina, a inceput deodata sa ploua. Erau cu totii in caruta, sub cerul liber, fara nici o aparare in fata noianelor de ploaie ce cadeau peste tot, lovind frunzele copacilor, iarba, pamantul, drumul. Si mergeau. Mergeau incet, mai departe. Apa le siroia copiilor prin par, pe ochi, pe obraji, prin haine, erau toti uzi pana la piele, si nici nu mai aveau unde sa se adaposteasca de acum, nici un rost nu mai avea sa faca asta. Asa ca mergeau. Caci nu mai aveau nimic de pierdut. Ploaia trecea prin paturi, prin covoare, prin plapumele stivuite atent de mama lor in caruta, prin toata averea lor miscatoare, pe care potopul o inunda fara mila. Atunci, in mijlocul acelei nestavilite ploi de vara, tatal Eugen a ridicat ambele brate spre cer si, culmea... a ras! Zgomotos, amplu, din toata fiinta lui. Ca si cum ar fi ras direct catre Dumnezeu. Si copiii au ras impreuna cu dansul, molipsiti parca de strania lui veselie. Livia statea ghemuita, ciuciulete, undeva in spatele tuturor. Se uita in urma carutei, la culorile care curgeau din paturi, din covoare, din plapumele mustind de apele ploii. Se scurgeau culorile din ele, pe drum. Siruri prelungi, albastre, rosii, galbene, verzi, violet... Iar Liviei ii placea sa priveasca culorile acestea. Urcau un deal, manzul cel instelat abia mai tragea. Unde se duceau ei? Erau cu totii acolo, loviti de ploaie si radeau. Lasau totul in urma, pentru totdeauna. In urma lor, pe drum, ramaneau culorile.
Aceasta este povestea de viata a Liviei, bunica mea.