Are ochii de culoarea turcoazelor si ma priveste iscoditor de dupa teancurile de carti, din dosul fotografiilor vechi, de epoca, ce o infatiseaza alaturi de familia ei banateana. Tonul vocii este tanar si inalt, in timp ce-mi povesteste intamplari de viata, pigmentate cu exclamatii in franceza, engleza, germana si italiana. Actrita si scriitoare, Maya Belciu e o doamna foarte eleganta, cu parul blond si obrazul roz si intins, care a marcat ca o cometa stralucitoare viata literara a anilor '60-'70. Coboratoare din elitele interbelice care au dus Romania, prin cultura si bunastare, intre primele tari din Europa, si-a purtat mostenirea cu eleganta si cu distinctie. Nepoata a generalului Dragalina, s-a nascut in 1926 la Lugoj, a copilarit in satul Cireasa, pe Valea Bistrei, si-n Caransebes, a facut liceul la Craiova si Timisoara, a urmat doi ani de Medicina la Cluj, ca sa termine in cele din urma Facultatea de Drept si Institutul de Teatru. Vrajita de scena, a fost actrita la Teatrul National din Cluj, apoi la teatrele din Braila, Timisoara si Bucuresti, pe care le-a tradat pentru ultima si cea mai mare pasiune din viata sa, literatura. O optiune inspirata, care i-a pus la picioare succesul, chiar de la inceput. Celebru in epoca, romanul ei de debut, "Blana de foca", a propulsat-o in linia intai a prozei anilor '60-'70.
Asadar, stam fata in fata, eu si aceasta doamna debordand de feminitate si eruditie, intr-o incercare de interviu care s-o prezinte pe Maya Belciu cititorilor nostri, scotand-o din umbra care o ascunde de la un timp.
Ilustrate de la Ada-Kaleh
- In romanul dvs. "Blana de foca", evocati des Banatul dvs. cel drag si lumea pe care ati cunoscut-o acolo, in copilarie. Atunci s-a nascut dorinta dvs. de-a scrie, de a-i face partasi si pe altii, la universul magnific al vestului romanesc?
- Copilaria mea s-a impartit intre Cireasa ("Siresa" i se spunea indulcit, pe banateneste), de pe Valea Bistrei, si Caransebes, oraselul meu dintre munti, care stralucea de bucuria luminii si a aerului, in care frunzele se colorau nu numai dupa anotimp, ci capatau nuante si dupa ceasurile zilei, diminetilor si amurgurilor. La scoala primara din Caransebes, eram mereu aleasa sa interpretez, la serbari, datorita coditelor si nasului meu in vant, roluri de ingeras si de zanisoara, cu aripioare tepene de sarma, acoperite cu voal vaporos, mai lungi sau mai scurte, cu cununita pe cap si neaparat cu un crin in mana. Verile mergeam impreuna cu mama si cu Mama Dulce, sora cea mare a mamei, care i-a fost ei ca o mama si mie ca o bunica, la bai, la Buzias, pentru ca ele credeau in virtutile curative ale bailor sarate (mai credeau si-n Petrache Lupu si-n proorocirile sale), si mai voiau grozav sa slabeasca. Mai faceam excursii lungi cu parintii mei, la Ada-Kaleh. Plecam dimineata, cand rasarea soarele pe Dunare, scotand din somnul cetos mica insula Ada-Kaleh. Turculeti tineri, cu turban, te imbiau - si nu le puteai rezista - cu sugiuc, alune, rahat colorat cu bobite de naut, dulceturi de trandafiri, iar minaretul si cupola cu semiluna, ca si palatul lui Ali Kadri, imi lasau dare de nisip aurit in amintire, aprinzand fantasmele orientale ce mi le starneau filmele vazute in copilarie, tot cu tata, elegant imbracat, ca un inalt functionar de stat la Ministerul Comertului ce era, si cu mama mea cea frumoasa, placut si discret parfumata, care semana cu actrita americana Deanna Durbin. Mergeam la cinematograful "Luna" din Caransebes, unde vedeam, pe nerasuflate: "Nopti marocane", "Nopti la Bagdad", "Nopti in Suez", "O mie si una de nopti" si tot felul de alte nopti din filmele rebotezate de operatorul orasului, caruia i se pareau astfel mult mai misterioase si mai atragatoare. In vacanta mergeam la Cireasa, unde sora mai mare a mamei, Mama Dulce (Mama Dus, ii spuneam cand eram mica), avea casa mare si pravalie cu de toate: rochii de matase cu margele si dantele, palarii, potcoave, cuie si caiele, alaturi de cutii de acadele, bocanci, sape, salamuri si carnati agatati in coarnele de cerb fixate in perete. Mai avea si o multime de gaste, ca ma intrebam ce face cu atatea, ca n-a vandut niciodata nimic. Fetele de la Rusca, catunul de-alaturi de sat, le pazeau, le duceau la iarba, le hraneau, seara le ciupileau (de unde si pernele si dunele de puf) si le indopau cu boabe inmuiate si cu o lingurita de unsoare, sa le alunece pe gat. Ah, mirosul de gasca fripta-rumenita care plutea duminicile si de sarbatori in bucataria casei de la Cireasa.... Ma pierdeam in gradina Mamei Dus, plina de flori, misterioasa si fosnitoare, care cobora pana pe malul raului Bistra. Diminetile, ieseam in poarta, sa vad tarancile cum mergeau "la Pod, cu lapce" catre oraselele din apropiere. Vizavi de casa matusii era primaria, si alaturi biserica, dincolo de care era micul cimitir, cu hatisuri de trandafiri albi cataratori, ca o gradina parasita, cu cruci de piatra vechi si infundate in pamant, fara nume, doar cu semne ciudate de pasari, de pesti si de flori, sapate-n piatra lustruita, o heraldica a satului pe care numai batranii mai erau in stare s-o descifreze. Iar dincolo de gardul cimitirului, la hotarul satului, in noptile cand luna se facea rosie si se lasa mult pe-o parte, dincolo de plopii care fosneau a furtuna, baba Sofronia facea farmece de dragoste, la toate fetele satului. Cand se facea joc in sat, se tocmeau lautarii-harapi Zgaiba si Piele, cu taraful lor, aceiasi care cantau pe la mese in carciumile satului: "Hapai, bahnii, bahnii, nu sa fac asahaha,/ Stand la carciumah s-a beaha...". Cam asa era lumea in care m-am trezit eu, intai. Cum sa n-o zugravesc, cum sa nu ma gandesc la ea, ca la o lumina care ma hraneste si acum, cu intensitatea ei?
Salutari din Tara Banilor
- V-ati rupt de ea, ca sa plecati la studii: la Craiova, la pension, pentru a primi educatie, ca orice domnisoara de rangul dvs.
- La doisprezece ani si trei luni, o cunostinta a familiei l-a "momit" pe tata, pornit sa ma duca la un pension bucurestean, ca sa ma lase la pensionul cu predare in limba franceza "Ecaterina Urziceanu" din Craiova. Mama Dulce, matusa mea, si unchiul meu ("uica", in Banat), cei cu pravalie si carduri mari de gaste, dar fara copii, se angajasera sa contribuie la intretinerea mea, cam piperata, la pensionul "de lux, cu predare in limba franceza" din Craiova, si lor le trimiteam, cel putin la inceput, ilustrate cu salutari din "Tara Banilor" (aici fiind vorba de "banii" Craiovei, desigur). La pension era un amestec de boieroaice, fete de notabili, ca mine, fete de mosieri, de negustori bogati din Banie si dimprejur, de "cerealisti" si "proprietari", mai apoi de "agricultori", de administratori si vechili de mosii. Iar in timpul razboiului, au aparut cateva poloneze scapate din iadul ocupatiei germane, toate nobile, contese, baronese, cu blazonul mototolit de mizerie si de spaima, grecoaice de pe langa Dunare, evreice bogate si cateva rusoaice albe, bineinteles. Pe vremuri, fusesera si cateva tinere principese, dar cand am ajuns eu acolo se cam dusese vremea cand in foaia de zestre a unei tinere de neam mare (principese Morunglav, sau Cerchez) figurau 2000 de pogoane de pamant si 70 de salase de tigani. Uneori, la pension, "dans la grande salle" de la demisol, ne adunam toate ca sa dansam, adica dansau colegele mele si eu le cantam la pian. Auzi, sa inviti si sa fii invitata la dans de fete! Cred ca asta mi se parea absurd, asa ca preferam sa cant la pian. Aveam doua codite lungi, de culoarea alunei, eram mioapa si timida si coltul intunecos in care era pianul imi dadea incredere. Stateam acolo si cate-un ceas, zdranganind cu sarg, dar si cu simtire, nuantat, valsuri si tangouri, rareori cate un fox. Frai Hermine, una din institutoarele pensionului, era intepata, uscata, "vergina", se-ntelege, si insomniaca, ceea ce-o facea sa bantuie noaptea prin dormitoare ca o stafie, cu un sal venetian vechi, cu franjurile desirate. Atunci, ne bagam repede sub plapuma, dupa ce vorbisem despre... baieti, la lumina jarului din soba, deschizand usita grea, de fonta. "Impartasindu-ne" dintr-un fel de must, un tulburel cu parfum de tamaie si busuioc, pe care Vevette Cerchez il aducea de la mosie, in mare taina. Alaturi, eu puneam prajiturile cu totul deosebite pe care mi le trimitea mama mea, special facute ca sa le epatez pe oltencutele care nu prea ieseau din pandispanuri. La varsta aceea, a preadolescentei, traiam, cu adevarat, in doua lumi, cea a imaginatiei potentate de literatura devorata si, mai ales, de transformarile hormonale ale trupurilor noastre crude, si lumea reala. A venit razboiul, au venit nemtii, noptile erau sfasiate de huruitul acela greoi, discontinuu, al avioanelor americane de bombardament. La mosiile boieresti, stapanii se purtau politicos si zgomotos cu ocupantii, dar ascundeau in hrubele palatelor si-i hraneau in ascuns pe pilotii englezi parasutati, crezand ca nu va trece mult si vor veni americanii, care vor rosti parola magica ce le va reda lustrul vechilor titluri.
Si n-au venit americanii!...
- Au venit, in schimb, rusii, care au adus cu ei o alta lume, inlocuind brutal si sangeros lumea in care traiserati pana atunci. O lume care v-a amanat, ca-n romanul dvs., destinele pe care vi le visati si pe care vi le proiectasera parintii.
- Imi amintesc cand au intrat in Craiova: ii auzeam dincolo de zidurile pensionului. S-a auzit o rumoare ce a crescut intr-un vuiet asurzitor, ca de sfarsitul lumii. Au marsaluit pana in centru, pe aleea celor sapte fantani, apoi s-au risipit pe la casele boieresti, instalandu-se ca la ei acasa. Pensionul a fost evacuat si noi trimise la domiciliul familiei. Au ajuns si la Caransebes, la casa noastra cu poarta verde, inalta de trei metri, si ziduri ca de cetate. Era trecut de miezul noptii, si cand au inceput sa bata, furibunzi, in poarta, ne-am tras plapuma peste cap, tremurand dedesubt. Tata a incercat sa ne linisteasca: "Atat timp cat sunt eu aici...". Dar n-a apucat sa termine. Rusii au fost peste noi, in casa. Nu stiu cum au intrat, au sarit, probabil, poarta de pe cabina camionului. In clipa aceea, l-am vazut pe tata, un om destul de inalt si foarte voinic, cum imbatraneste brusc. In trei secunde s-a indoit, s-a cocosat, de neputinta si de rusine, cu lacrimi curgandu-i pe obraz, umilit. Erau nu unul, ci vreo douazeci de rusi, cu pistoale, si, cu un singur gest ne-au hotarat soarta: am fost aruncati cu totii in bucatarie, noi si familia refugiata din Moldova pe care o primisem la noi, cu tot ce era de dormit, dune, perne, plapumi. Asa am trait o luna. In restul casei si chiar in pod, a fost instalata Posta lor de campanie. Polcovnicul Aronovici, comandantul, "eliberatorul", se aseza la masa dupa ce dadea pe gat, scurt, un pahar de vodca, urmat imediat de un pahar cu apa, se freca pe burta, apoi il batea pe tata pe burta lui si-i spunea: "burjui!". Apoi, facea un semn foarte clar la gat - "chiic!" - si radea sa moara. Rusii urcau fetele pe pianul meu, puneau sticlele cu bauturi pe partituri, se azvarleau in paturile noastre, cu cizmele in picioare, morti de beti. O luna intreaga, fara contenire, in casa noastra au tacanit aparatele de telegraf, au sunat telefoanele de campanie, radioul nostru Telefunken urla de dimineata pana seara, la fel ca difuzorul din coltul strazii, pana-ntr-o zi, cand, la fel de intempestiv cum au venit, au strans firele, telefoanele si lazile si-au plecat. Rusii au plecat, americanii n-au mai venit, iar un prieten, poet si actor, mi-a povestit ca un taran l-a intrebat, odata, cand s-a dus la o nunta, intr-un sat de pe Valea Oltului: "Si ziceti ca sunteti de la Bucuresti? Da... gara mare p-acolo, ca fusai si io pan' pas'cinci. Da'... americanii venira?". "Nu, taica, nu venira.", i-a spus prietenul meu. "Auuu!, ma-ntristasi!", i-a raspuns taranul...!!!
Apartamentul de pe acoperis
- Si-apoi?...
- Si-apoi... eu, mama si tata am trait cu groaza de a nu fi sunati in miez de noapte, ori de a nu ni se bate in porti si in ferestre, nu de rusi, e-adevarat, ci de tovarasi zelosi si preocupati sa-i infunde pe "burjui", dusmanii poporului, ca sa ni se aduca aminte, imbolditi cu insinuari si amenintari, ca nu am laudat destul talpa care ni s-a pus pe grumaz.
Intre timp, am devenit actrita, mama nu a apucat sa ma vada jucand, a murit la 46 de ani, m-a vazut tata si noua lui nevasta, cu care s-a recasatorit, intr-o piesa in care eram o regina toanta si dragalasa, care trebuia sa-i faca pe spectatori sa se tavaleasca de ras. Se numea "Paharul cu apa". Intr-o reprezentatie a acestei piese, pe care am jucat-o in turneu cu teatrul din Cluj, in culisele unui camin cultural dintr-un sat din Banat, asteptand sa intru in scena, am descoperit pianul meu, Goldgraber Wien, rechizitionat atunci cand tata fusese arestat. Tata a murit si el, la 52 de ani, au murit apoi si Mama Dulce, si Uica de la Cireasa, iar eu, ramasa singura pe lume, dupa peregrinari prin Braila si Timisoara, am ajuns la Bucuresti. Am locuit ani multi la piata Galati, pe Vasile Lascar, intr-un "roof-apartment" (apartament pe acoperis), in care ajungeam pe cai complicate, dupa ce urcam cu liftul pana la etajul sapte si ultimul, apoi treceam pe o punte de lemn, printr-un geam, pana la scara care ducea la etajul opt, etaj pe care-l imparteam cu madam Rozina si pisica ei, Rozinanta. M-am angajat la Editura "Meridiane" si am inceput sa scriu. In pauzele de scris, din camera mea, printr-un geam mititel pe acoperisul in panta, ieseam vara pe terasa de treizeci de metri deasupra Bucurestiului, in care-mi facusem o gradina cu nalbe si carciumarese si in care-mi placea, nestiindu-ma privita de nimeni, sa fac plaja topless.
- Ati debutat in plina epoca comunista, dar in care literatura a explodat...
- Intr-adevar, cartile mele au avut si ele mare succes, incepand chiar cu prima, "Blana de foca", la care am avut cronici deosebit de favorabile. Au mai fost si calatoriile mele prin lume, din care ma intorceam mereu acasa, spre uimirea prietenilor. Calatorii de fata saraca, doar cu banii de bilet si recomandari pentru prietenii fugiti de-acasa, la Paris, in Italia, Elvetia, Belgia, Olanda, Suedia. Din calatoria in America m-am intors cu o stampa, reproducere de la Metropolitan Museum, cateva discuri, intre care si unul al lui John Lennon, "Yesterday", cateva caiete program si bilete de la "Pan Am" si "Air France", astfel incat un vames care se repezise plin de speranta sa-mi scormoneasca valizele s-a intors cu dispret spre mine, apostrofandu-ma: "Cu asta veniti dvs. din America?". Eu pluteam de fericire, pentru ca ma intalnisem cu editorul lui Faulkner, discutasem indelung cu regizorul Elia Kazan, obtinusem cateva interviuri, cu unele dintre cele mai importante personalitati literare americane.
Dragostea? Te macina si nu te cruta!
- Dar dragostea? Aveti o iradiere vulcanica. Nu v-a implinit si ea, alaturi de carti si calatorii?
- Dragostea! Trebuie traita repede, repede, trei zile si trei nopti, o luna, trei luni, zi de zi, intruna, intruna, altfel te macina si nu te cruta. Nu ca mine, amanandu-mi mereu destinul, lancezind, ca atinsa de-o boala. Am trait mereu in asteptare, in asteptarea marii iubiri, platind, de fiecare data, cu singuratatea. Am fost casatorita la Cluj, imediat dupa terminarea facultatii, cu profesorul Crisan, pe care l-am avut la Drept, doar cu cativa ani mai mare ca mine: o minte stralucitoare, intre cei mai buni avocati ai Europei, de doua ori bursier Rockefeller. N-am stat decat cinci ani impreuna, pentru ca a fost arestat si inchis, iar eu am fost trimisa, "disciplinar", de la teatrul din Cluj, la cel din Braila. Ma gandesc ca toate iubirile mele (nu chiar asa de multe, n-am fost o Messalina) au fost... si n-au fost! De la prima mea intalnire de domnisoara, am pornit-o asa. La prima iubire, pe care o traisem doar din epistole si din inchipuire, pe cand eram eleva de liceu la Timisoara, cand a fost sa ne intalnim, pentru prima oara, el n-a venit. A venit in locul lui un prieten, de la care am aflat ca tocmai fusese arestat. Era elev in ultimul an de liceu, suspectat de a fi fost inscris in Legiune. A fost eliberat, a facut razboiul, si in Est, si in Vest, a fost din nou inchis si, cand a venit acasa, dupa 20 de ani, ii crescusera unghiile peste degetele mari de la picioare si i se indoisera sub degete, ca a trebuit sa vina un felcer veterinar sa i le taie, ca pe niste copite. Chiar si sprancenele au trebuit sa i le tunda, pentru ca-i crescusera stufoase, peste ochi, dintre care unul era negru si fix, pentru ca-i fusese crapat in bataia de "reeducare" pe care o primise in inchisoarea de la Pitesti. M-am dus sa-l vad atunci cand a iesit din inchisoare si m-am simtit, o vreme, vinovata, ca n-am putut sa ma mai apropii de el. Era prea dureros! A fost, dupa ce a iesit din inchisoare, toata viata urmarit de Securitate si amenintat. Iar dupa "revolutie", a aparut la un talk-show in care a spus multe, dar nu tot, iar curand, intr-o excursie la munte, a fost impins pe un povarnis, intr-o prapastie.
Oglinda, oglinjoara...
- Dar prietenii? Stiu ca ati cultivat, cu asiduitate, prietenii cu mari intelectuali ai vremii: criticul de arta Raoul Sorban, istoricul Cristian Popisteanu, etnomuzicologul Harry Brauner si altii.
- Prieteni? Cei de care spuneti, si multi altii, nu mai sunt. Colegele mele de la pensionul din Craiova mi-au ramas prietene, am tinut relatiile cat de strans se puteau tine in epoca comunista, unele au facut puscarie, altele au fugit, la vreme, in strainatate. Ne intalneam, ani la rand, la Capsa, unde iubeam atmosfera usor desueta, de liniste si bunacuviinta, lemnul lustruit si lambriurile ce incatusau umbre si voci de altadata, incercand, la randul nostru, sa ne recuperam vioiciunea si zburdalnicia de odinioara, macar pentru cateva ceasuri. Si, uneori, eu chiar reuseam, chiar daca spiritul batranetii si al neputintei, care mi se incurca tot mai des in carti si hartii, ma priveste si-mi rade in nas, subtire, in do de sus, ca o vrajitoare: Hi, hi, hi! Cu vremea, fotoliile aurii cu tapiserie Aubusson de la Capsa au ramas, rand pe rand, goale. Dar, citez din Petrarca, "Ziceti ca n-am prieteni?"... prietenii lui erau cartile, paginile scrise. Am acest motto pe caietele mele vechi, din scoala primara, dictat de prima mea profesoara de limba romana, de la Caransebes, Stefania Cristescu, pe care nu o voi uita niciodata, pentru ca m-a invatat sa iubesc limba romana. M-a invatat s-o respect, sa iubesc limba literara si sa pronunt corect si clar, "ca sa ni se aseze limba romana pe limba", ne spunea. Asa ca, uite, am prieteni!...
- Aveti aici, in sufragerie, o oglinda ovala, uriasa, ce reflecta toata camera. Cu ce sentimente va uitati dimineata in ea?
- Ea stie ca de mult nu mai sunt "cea mai frumoasa din tara", de fapt, nici n-am intrebat-o asta vreodata, pentru ca in viata mea n-am mizat pe frumusetea fizica, ci pe inteligenta si pe frumusetea spiritului. E extraordinar cum simt oamenii cand timpul incepe sa-i preseze, sa-i inghesuie, sa-i inghita. Deodata se pornesc sa se zbata, sa faca mai multe lucruri deodata, fara sa duca vreunul pana la capat. Orele se scurteaza ametitor, alunecand pe partea dinauntru, mai ingusta, a spiralei. Eu nu vreau sa ma zbat... Vreau sa ma bucur de fiecare ora, de fiecare raza de soare ce strabate, dimineata, prin perdea, in camera mea plina de carti, de fotografii, de tablouri. Fac zilnic exercitii de gimnastica si de yoga, pentru purificare si energizare (o practic de mult, de cand am citit primele scrieri ale lui Eliade, de istorie a religiilor), vorbesc la telefon cu cei cativa prieteni ramasi aici sau in strainatate, ies pentru mici cumparaturi, am prieteni noi, iranianul care tine un magazin de lucruri la pret redus, ori pizzaiolo de la "Verdi", ori fetele de la cofetaria din Casa Veche, ori studentul care sta cinci etaje mai sus, priceput la toate, care-mi rezolva toate problemele legate de instalatia electrica si sanitara; sau doar se ofera sa se urce pe un scaun, ca sa caute in dulapul de sus un palton mai vechi, dar care-mi trebuia neaparat in iarna asta. Abia astept sa se duca ninsorile si sa ies la plimbare in iubitul meu Cismigiu, unde, e-adevarat, mai rar, in ultimii ani, pe scaunele de pe marginea lacului, mai zaresc cate-o figura cunoscuta. Si atunci, povestile reincep...