Din spatele geamurilor groase nu pot decat sa vad perdeaua de fulgi care acopera in liniste pomi, masini si case. Maine voi implini 45 de ani. Jumatatea vietii, in varianta optimista. Cu siguranta, la mine acasa, pregatirile sunt in toi. Nevasta si copiii pun la cale cine stie ce surprize pentru petrecerea la care vor veni veri si verisoare, matusi si unchi, pe care nu-i vad decat de doua, trei ori pe an, oameni cu care voi schimba vorbe politicoase, glume si bancuri stiute si repetate de fiecare data cand ne vedem. Petrecerea aceasta e ceea ce eu numesc "tributul clanului", si pentru o mai buna gestionare a "economiei si fericirii casnice", o accept si o ingadui an de an. Ati putea zice ca sunt un om fericit, daca sunt inconjurat cu atata atentie de toate neamurile. In realitate, daca cineva dintre cei care trec prin piata in care se gaseste blocul de birouri in care lucrez, daca unul dintre trecatori ar ridica intamplator privirea spre penultimul etaj al acestei cladiri, ar vedea la fereastra luminata mai degraba silueta unui om cu capul plecat. Un om coplesit de teama, deruta, de o stare de absoluta singuratate, din care mi-e greu sa ies.
Buchetul de viorele
Nu sunt un om sofisticat, nu am urmarit sa-mi croiesc viata dupa cine stie ce tipare alambicate. Am trait mereu cu gandul ca lucrurile cele mai simple sunt intotdeauna si cele mai sanatoase si cele care te inseala mai putin atunci cand este vorba sa faci o alegere sau alta. Cu aceeasi credinta mi-am ales si nevasta. Are aceeasi meserie ca mine - am terminat amandoi limbile straine si suntem traducatori, eu la o companie multinationala, ea la un cabinet specializat. Am crezut si cred in continuare ca este mult mai usor sa comunici cu omul de langa tine, daca domeniul de interes este acelasi sau macar apropiat. Ca se simplifica mult din relatiile zilnice, ca se anuleaza sau chiar dispar multe dispute care pot intuneca relatia dintre doi oameni. Cu alte cuvinte, mi-am ales "jumatatea" care vorbeste aceeasi "limba" cu mine. Si-am vorbit aceeasi "limba" cativa ani, fara sa simt vreodata ca nu as putea intelege ceea ce se intampla cu noi. Cativa ani care au trecut extrem de rapid, pe nevazute si nesimtite, parca.
De o vreme incoace, se intampla insa sa aman uneori plecarea de la birou spre casa, fara vreun motiv clar. M-am trezit chiar ca ma bucur daca sunt trimis in alt oras cu serviciul, ca astept aceste deplasari ca si cum as fi un pusti in vacanta. Nu stiu nici acum ce s-a intamplat si daca s-a intamplat ceva. De fapt, nu stiu care a fost motivul, primul, care a declansat aceasta nevoie de evadare, insotita de un fel de stanjeneala aparuta intre mine si sotia mea. Vreau de la inceput sa va spun ca nu este vorba in nici un caz de o insatisfactie de moment, care sa duca la nevoia ori la situatia de a-mi insela nevasta. Nu vreau acest lucru si nu mi-l doresc deloc. Avem o familie frumoasa, dar parca ceva s-a schimbat, totusi, intre noi, si nu sunt pregatit pentru aceste schimbari.
Intr-una din zile, in drumul spre casa, am cumparat un buchet de viorele. M-am bucurat cand le-am vazut, era ca si cum aparitia lor pe strazile inghetate ar fi putut aduce mai repede primavara, ca si cum ele, florile acelea delicate si curajoase, caci infrunta frigul si inghetul, ar fi putut sterge ori inlatura starea aceea de incertitudine ce pusese stapanire pe mine. Mi-am oferit aceasta bucurie solitara. Era pentru intaia oara cand nu m-am gandit s-o impart cu cei de acasa si, ca niciodata pana atunci, florile mele au ajuns la altcineva, nu la sotia mea. Le-am oferit mai intai unei femei necunoscute de pe strada, care le-a refuzat politicos, apoi unei tinere care s-a retras si m-a ocolit si, pana la urma, unei batrane care le-a luat si mi-a multumit, uitandu-se multa vreme, mirata, la mine. Sigur ca nu este un pacat ce s-a intamplat, ca este un fapt, o intamplare oarecare, doar ca acest fapt banal, aceasta intamplare oarecare este semnul ca ceva s-a schimbat in relatia mea cu femeia langa care traiesc de douazeci de ani.
Zapezile de altadata
Era tot o zi de iarna, cand ne-am intalnit. Inca de cand ne-am cunoscut, am simtit ca fata care zambea si cu sufletul este a mea, ca tot universul a uneltit aceasta intalnire, si ma gandeam, deja, cu frica, la eventualitatea despartirii de ea. Era foarte frumoasa, orice sala de curs capata stralucire cand ea, discreta si modesta, intra cu un mers de zana, care abia facea cunostinta cu scoarta pamantului. Toti colegii mei, dar si colegele, se opreau pentru o clipa cand ea trecea, orice alt interes era umbrit de frumusetea ei. Pana si profesorii deveneau mai volubili si mai elocventi cand o vedeau, si vorbele lor zburdau ca niste fluturi pe un camp inflorit... Era greu de crezut ca aceasta fiinta gingasa, din alta lume, va deveni vreodata sotie, ca va avea si altceva de facut decat sa bucure ochii celor din jurul sau, ca va trebui sa spele, sa gateasca, sa-si astepte sotul, care va veni de la serviciu si va stramba din nas cand ea ii va pune mancarea pe masa. Nici eu nu indrazneam. O priveam inmarmurit de fiecare data, si cand trecea pe langa mine, abia gaseam curajul de a o saluta, aproape soldateste, de fiecare data cu aceleasi cuvinte. Imi raspundea mereu cu un zambet diafan si as fi vrut ca toata fiinta ei sa fie acel zambet, pe care sa-l fur lumii si sa-l ascund in mine. Cred ca as fi putut trai doar cu acest gand, asa cum traieste vulturul cu tariile cerului... Simteam de multe ori cum ma sufoc, de atata bine imaginar...
Nu-mi vine sa cred ca azi pot vorbi ca un merceolog despre viata mea alaturi de aceasta minunata fiinta, care a ajuns totusi nevasta cuiva, iar acel cineva sunt chiar eu. Iar acum, incerc sa raman mai mult la serviciu si visez sa plec in deplasare, ca sa fiu mai departe de ea?! Nu inteleg ce s-a intamplat si nici nu cred ca va putea cineva sa-mi explice. Cum se poate sa dispara acel sentiment, mai tare ca moartea, care ne-a unit atatia ani? Nu stiu cand am inceput sa pot trai fara s-o vad macar cateva ore. Ieseam de la serviciu in pauza de masa, alergam doua statii de tramvai si ajungeam inaintea lui, doar s-o vad cateva minute. Imi erau de ajuns cateva minute. Ma incarcam de la privirea ei, ca plantele de la soare, ca sa pot supravietui pana la un nou rasarit... Nu vreau sa mai scriu despre asta, pentru ca simt ca as putea sa scriu asa in nestire, amintirea acelor vremuri ma scoate in afara timpului. Treceau ani in sir si nu observam cum se perinda anotimpurile. Ma trezeam din acea dulce visare doar cand ajungeam la piata si-mi dadeam seama ca a venit alt anotimp, dupa fructele si legumele de pe tarabe. Dar nu stateam sa ma lumesc prea mult, luam sacosele si alergam spre casa, unde dispareau din nou anotimpurile si chiar insusi timpul... Si acum, toata acea visare - sa fi fost doar atat - a disparut, ca atinsa de bagheta unei zane geloase pe fericirea mea. Nu stiu cand am trait aievea, atunci cand ma intreceam cu norii si calcam pe ei ca sa vad soarele, sau acum, cand stau intr-un birou in care m-am depersonalizat, unde mai sunt inca cel putin o suta de oameni care functioneaza ca o armata de roboti. Mi se face rusine ca m-am crezut unic in toata aceasta lume...
Pe muchie de cutit
Pe vremuri, ma uitam de sute de ori la ceas, asteptand ora plecarii spre casa. Acum, drumurile mele ocolesc si se opresc la vitrinele marilor magazine, la apa care trece involburata pe sub podul cu lanturi pe care trec ca sa lungesc drumul. Intr-o zi, trecand podul acela, mi s-au lamurit niste ganduri mai vechi. Am privit apa tulbure si agitata peste care treceam, vartejurile rapide care alunecau fara oprire pe sub mine si am avut, pentru intaia oara, un straniu sentiment de singuratate si de spaima, in fata acestei singuratati. Mi-a fost dintr-o data frica de neputinta de a ma opune acestei stari in care ma regaseam. Traim legati unii de altii, agatati ca niste furnici uriase intr-un musuroi. Facem parte din sisteme si increngaturi din care nu ne putem misca, nu ne putem sustrage, traim tinand cont de parerile, programele si directiile impuse cel mai adesea de altii. Amanam la nesfarsit oprirea din aceasta cursa zilnica, nebuneasca, si speram, in secret, sa vina din afara cauza incetarii ei. Nu putem, din tot felul de motive, sa fim autentici decat arareori, pierdem din vedere ca aceasta mistificare a adevarului despre noi insine nu mai poate fi reparata si ne complacem in aceasta supa calduta care se numeste existenta cotidiana. Ne grabim sa mancam, ca sa nu intarziem la serviciu, sau la cine stie ce intalnire, ne grabim sa ajungem undeva, ne grabim sa ne cumparam ceva, ca sa fim in rand cu ceilalti, ne grabim sa traim, si graba aceasta ne lasa cu simtirile si trairile la jumatate. Pierdem din vedere, din pacate, chiar viata pe care o traim.
Toate ar fi bune si frumoase, daca n-ar veni insa o dimineata sau o seara in care sa alunece valul de pe ochi si sa te trezesti in cea mai cruda si dureros de ascutita realitate, la varsta incerta la care inca nu te simti atat de pregatit sa mergi mai departe, dar nici atat de resemnat, incat sa te opresti. Ca barbat insurat, cu familie frumoasa, cu o nevasta minunata, trebuie sa las celor din jur impresia unui om onest, puternic, stapan pe destinul lui, sa am imaginea unui om cinstit si fidel, adevarat cap de familie. Pentru prietenii de pahar trebuie sa fiu "baiatul bun si mut ca lebada", pregatit oarecum sa inchida ochii la escapadele celorlalti, ba mai mult, gata sa calce pe langa carare, daca s-ar ivi la un moment dat cine stie ce amazoana silfida, dispusa sa sacrifice o jumatate de ora pentru mine si pentru orgoliile mele de mascul in putere. Iar eu, acum, la varsta de 45 de ani, la jumatatea vietii in varianta optimista, sunt la mijloc, sunt pe muchie de cutit, sunt in fata celei mai teribile stari de singuratate, pe care o presimt pana in adancul fiintei mele si o astept cu mare spaima. Cum sa reusesc sa trec peste ea? Daca esuez intr-o mare prietenie cu femeia langa care stau, e mai usor si mai simplu decat daca ma vindec de aceasta spaima langa o noua mare iubire?
MIHAI
(Reproduceri dupa desene de Mircea Deaca)