Cel mai negru infern
Aurel Vlaicu, un sat amortit, cu oameni rabdatori si posaci. De-a lungul asfaltului, casele se intind monoton, fara ca vreuna sa-ti fure privirea. Cativa oameni umbla bezmetici, iar ici-colo, pe la porti, niscai batrani sed gura-casca, proptindu-si barbia in gamalia bastonului. Nu-s prea mirati sa ma vada si nici pofta de vorba n-ar prea avea. Doar o femeie cu basma alba si ochii ca azurul imi arata putina bunavointa. "Aurel Radulescu? Sta mai incolo, pe dreapta, a doua casa dupa intersectie. Numa' ca-i tare ciudat, sta cu poarta incuiata si nu deschide la nimeni. Sa fie vreo trei luni de cand nu l-am mai vazut la fata. Nimeni nu mai da pe la el. Poate sa si moara si nimeni nu-l stie. Tare mi-e mila de el, saracutu'! A fost om bun si priceput la toate, ca unchi-sau, Vlaicu al mare, aviatorul. Inainte il mai scoteau la parada, de ziua aviatiei. Acu', nu mai da nimeni doi bani pe el. Pacat, mare pacat! Da, acolo sta, in casa aia. Da' nu stiu cum o sa intrati. Abia se misca si-aproape ca nu aude deloc".
Ajung in dreptul casei. Da, aici e, vad scris pe-o placuta din tabla atarnata deasupra ferestrei: "Casa nepotului aviatorului Aurel Vlaicu". Incerc sa intru, dar poarta nu se clinteste. Ma ridic pe varfuri si vad peste gard o curte mare, plina de harburi si fiare ruginite. Undeva, departe, un batran ghebosat abia isi taraie pasii spre sura din capatul curtii. Il strig vartos, dau cu o piatra in teava din gard, il strig din nou, aproape urland. Nici vorba sa-si intoarca privirea. Inainteaza greu, proptindu-se cu ambele maini intr-un toiag urias. Cativa vecini ies in strada si-mi dau tarcoale. Nu, mosul n-o sa m-auda in veci. Singura sansa e ca cineva sa sara gardul si sa-l bata pe umar. Se ofera un pusti zambaret. Tasneste ca o felina si gata, a ajuns dincolo. Alearga apoi spre capatul curtii si-l apuca de mana. Batranul sare ca ars si se intoarce ridicand gata de lupta toiagul. Pesemne ca a uitat de mult ce inseamna un musafir, daramite o atingere a mainii. Copilul face doi pasi inapoi, aratandu-i cu degetul catre poarta. "Uite! Te cauta un domn de la Bucuresti!". Batranul se mai domoleste putin si isi intoarce privirea spre mine. Se urneste greoi, starnind valuri de praf sub taraiala picioarelor. Din cand in cand, se opreste si muta toiagul in cealalta mana. Picioarele ii tremura, abia le mai poate misca. Dupa o lunga si crancena osteneala, ajunge langa poarta si scoate din buzunar o cheie. "Sa ma scuzati, merg greu, abia ma mai tin pe picioare". Deschide larg poarta si ma invita in curte. "Da' ce-i? Cine sunteti?". Incerc sa-i explic, dar nu m-aude. Merg aproape de urechea lui si strig tot mai tare. "Da, da, am inteles. Vrei sa vezi cum traieste ultimul urmas al lui Aurel Vlaicu? Pai uite cum traiesc, vai de zilele mele! Ca nu mai am pe nimeni, sufar si plang ca un narod toata ziua si nu e nimeni sa-mi mangaie sufletul. Nimeni... Stau aici singur". Ochii ii lucesc plini de lacrimi. Ofteaza si se tanguie incontinuu. Drumul asta pana la poarta i-a stors toata vlaga, iar durerea de spate il chinuie cumplit. Acum patru luni a fost ultima oara la doctor. I-a dat niste pastile si-o alifie, dar singur nu poate sa-si dea pe spate cu ea. De-atunci, n-a mai iesit din casa deloc. Abia azi, ca-i soare afara, s-a indurat sa iasa putin prin curte, sa-si mai aline sufletul. Durerea insa nu-l lasa sa stea prea mult pe picioare. Nici sa doarma nu-l lasa. "Am zis ca mai bine ma ia mai repede Dumnezeu, ca asta nu-i viata. Sa ma zvarcolesc zi si noapte de-atata durere, sa plang din ora in ora de-atata urat si singuratate! Asta-i ca cel mai negru infern!".
Aurel Radulescu are 86 de ani si e ultimul descendent al lui Aurel Vlaicu. Mama lui, Valeria, a fost sora cea mica a aviatorului. Fireste, n-a apucat sa-si cunoasca unchiul, dar ii stie atat de bine biografia, ca parca ar fi fost langa el zi de zi. Toata viata s-a mandrit cu faima unchiului sau, mostenind de la el o mare iscusinta in domeniul tehnicii. Astazi insa, toata mandria lui s-a spulberat. Nimeni nu mai da o para chioara pe povestea asta. Pana acum vreo doi ani, macar il mai bagau in seama de ziua aviatiei. Venea la poarta o masina, il imbracau intr-un costum elegant, ii puneau in picioare ciorapi fini si niste pantofi de lux, il duceau la Bucuresti, il asezau pe un scaun si-l puneau apoi sa povesteasca multimii cate ceva din viata lui Aurel Vlaicu. La sfarsit, il aduceau inapoi acasa, ii luau costumul, pantofii si ciorapii, si il lasau iar sa-si traiasca viata lui de cosmar, pana in anul urmator, cand iar il scoteau, pavoazat, in vitrina. Acum, nici macar bucuria asta n-o mai are. Nimeni nu se mai sinchiseste de memoria unchiului sau. Muzeul de-acolo, din sat, e aproape in paragina si mai tot timpul inchis. Doar cand si cand, mai vin grupuri de copii, adusi in excursii scolare. "S-o terminat cu istoria asta. Cu istoria noastra, in general. Nu mai intereseaza pe nimeni. O sa ajungem sa nu mai stim cine suntem si o sa fie vai si-amar de noi". Intram in casa. Batranul abia mai rasufla. Lasa toiagul rezemat de un scaun si se asaza pe pat. Ofteaza greu, icnind de durere. Zeci de vechituri zac claie peste gramada. Haine rupte, slinoase, telefoane stricate, aparate de radio, tot felul de unelte, sarme, suruburi, lanterne, veioze, toate vechi de cand lumea, ruginite si pline de praf. "Am fost dibaci tare. Orice reparam, de la ceasuri pana la televizoare si masini. N-aveam pauza nici sa mananc, mereu era coada la poarta. Veneau din toate satele astea din jur. Of, of! Ce mandru eram! Femeia imi era multumita, fetele noastre n-aveau nici o grija, ce mai, eram o familie aranjata. Numa' ca usor, usor, ne-o cam lovit blestemul. Mai intai s-o dus prima fata, prin '82, bolnava de cancer, saracuta de ea. Mai apoi, de-atata suparare, s-o dus si nevasta. Si-apoi s-o dus si-a doua fata, or gasit-o spanzurata, la fabrica unde lucra. Ma mir si azi cum de n-am murit si io atunci de-atata soc si durere. Si-asa am ramas eu singur-singurel, de zici ca am de platit pacatele cele mai urate din lume. Zac aici si plang ca un narod, zi si noapte!". Lacrimi mari ii siroiesc pe obraji. Plange ca un copil, cu sughituri, fara oprire. Aici, in camera asta sumbra ca un cavou, ultimul nepot al lui Aurel Vlaicu zace chinuit parca de toate suferintele lumii. Tabloul asta zguduitor e tot ce-a mai ramas din destinul unei familii care a daruit omenirii una din cele mai de seama inventii. "Cu ce-am gresit eu in viata asta, ca trebuie sa sufar atata? Nu mai pot sa fac nimic, nu mai vad, nu mai aud. In casa asta nimic nu mai merge. Am podul plin de televizoare si nu merge nici unul. Radiourile is toate stricate, ceasurile la fel. Aveam un telefon mobil. Nu-mi trebuia sa vorbesc la el, ca n-am cu cine. Era bun doar ca avea ceas, mai stiam si eu cat e ora. A cazut intr-o balta si s-o terminat cu el. Acu', zac asa, parca fara timp, ca intr-o pestera". Isi sterge cu palma obrajii de lacrimi si-apoi ramane cu privirea pierduta aiurea. Totul in jur miroase a putregai. E intuneric si liniste, o liniste adanca si rece ca gheata.
Un adevarat roman
Batranul se ridica cu greu din pat, tarandu-se spre holul de la intrare. Se sprijina de masa, de scaun, de tocul usii. Fara obiectele astea, trupul lui garbovit s-ar prabusi ca un pietroi. Scoate dintr-un dulap scorojit un teanc mare de hartii si isi tarsaie pasii inapoi, catre pat. "Casa asta ii plina de vechituri. Da' pentru mine toate is amintiri valoroase". Se-asaza apoi pe pat, isi pune pe nas niste ochelari rupti si incepe sa rasfoiasca printre hartii. "Cand nu eram asa subred, mai stateam si io seara si-mi adunam gandurile si amintirile. Am zis sa scriu o carte despre Aurel, cu tot ce stiu de la mama. Acu', durerea asta nu-mi mai lasa nici gandurile in pace". Citeste cu nesat, urmarind cu degetul pe hartie fiecare rand. Tine gura deschisa, iar barbia ii atarna, tremurandu-i usor. E singura lui alinare, sa fuga de timpul asta mort, sa se intoarca cu totul in lumea amintirilor. "Valeria, mama mea, o avut doua surori, Ioana si Ana, si doi frati, Aurel si Ion. Mama imi povestea ca Aurel avea inca de mic pasiunea asta pentru zbor. Statea ore in sir sa urmareasca cum zboara albinele. Uneori, cand reusea sa prinda vreo pasare, ii masura aripile, o studia pe toate partile si-apoi ii dadea drumul sa zboare. Nu avea alta joaca, cum aveau toti copiii. Aduna tot ce gasea, piulite, suruburi, sarme. Le ducea acasa si le pastra, ca sa le foloseasca atunci cand o face prima masina zburatoare, la care de-atunci visa". Batranul se opreste si ridica privirea spre mine. Da, asa a fost si el, inca de mic aduna toate nimicurile si facea din ele minuni. In 1932, cand avea sapte ani, a facut impreuna cu alti doi copii un aparat de radio, lucru rar la vremea aia. Mai tarziu, in 1938, a facut primul radio pe lampi. Era tare istet, toata lumea il lauda ca-l mosteneste pe unchiu-sau. Doar ca el n-a facut studii, a ramas doar asa, un meserias amator. Dibaci si renumit in tot satul, insa doar amator. In schimb, Aurel a mers mai departe, a facut Colegiul Reformat de la Orastie, unde se preda in limba maghiara. Apoi, a mers la Liceul German din Sibiu, unde, in 1902, si-a sustinut cu brio examenul de bacalaureat. Parintii lui traiau destul de modest, dar el atat de mult isi dorea sa continue studiile, ca pana la urma i-a convins sa-l sustina financiar. A mers la Universitatea din Budapesta, insa dupa doua semestre, vazand ca n-are nici o sansa sa-si implineasca visul aici, s-a retras si s-a inscris la Universitatea din Munchen, pe care a absolvit-o in 1907. "Pentru oamenii din Bintinti, cum se numea atunci satul asta, era deja lucru mare sa termini studii asa inalte. El nu s-o intors imediat acasa, s-o angajat la fabrica de masini "Opel" si acolo i-o prezentat patronului proiectul lui pentru aparatul de zbor. I-o zapacit pe nemti, i-or promis de toate, bani, casa, numai sa lase aparatul acolo, in avutia lor. Aurel n-o fu de acord. Aveam chiar p-aici un ziar in care e publicata o scrisoare de-a lui. Ii scria unui prieten din tara sa-i caute un sponsor. Stai nitel, sa gasesc". Cauta cu infrigurare printre hartii. Acolo trebuie sa fie, stie sigur, acolo sunt toate actele, marturiile si povestile lui. Barbia ii tremura parca mai tare. Ia fiecare foaie in parte si o ridica sub ochelarii lui rupti. Stie sigur ca intr-o zi va orbi. Si-atunci, o sa-i piara si bucuria asta, singura care-l mai tine in viata. Aici sunt toate scrisorile si toate pozele din familie. Cum o sa mai poata trai fara ele, fara sa mai vada chipul nevestei ori pe-al fetelor lui? Cauta tot mai agitat, dardaind din tot corpul. Da, uite, a gasit, e doar o bucatica ingalbenita dintr-un ziar stravechi. Mi-o intinde s-o citesc eu, e un scris prea marunt pentru ochii lui. E vorba de un fragment dintr-o scrisoare pe care Aurel Vlaicu o scria din Germania, la 18 noiembrie 1908, lui Virgil Simionescu, profesor la Liceul din Lugoj. "Acum vreau sa ma apuc de masina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da parale sa fac masina, dar mai bucuros as da inventia tarii romanesti. Vezi de imi recomanda pe cineva cu parale, ori fa-mi o legatura buna. Altfel, pun nemtii mana pe inventie si tu stii ca o inventie mai ideala si mai folositoare ca masina de zburat nu este". Batranul ma priveste cu lacrimi in ochi. "Un adevarat roman, domnule! Unde mai vezi azi oameni patrioti cum o fost el? Toata avutia noastra s-o dus la straini, s-o furat totul. De-aia nu mai vrea nimeni sa-i cinsteasca pe romanii adevarati, care-or facut istorie. Cum sa faca asa ceva niste pungasi, care ne-or dus tara de rapa?" In ochii lui apar scantei ascutite de furie. De mai bine de cinci ani nu mai are televizor, nu mai asculta radio, n-a mai citit un ziar. La alegeri, vin cu urna mobila la poarta. Ultima oara, pana a iesit din casa si si-a tarat picioarele ca sa deschida, plecasera. Nu-i nimic, oricum n-ar fi stiut pe cine sa puna stampila. Nu cunostea nici un nume, habar n-avea cine erau candidatii. Iar cu politica, s-a lamurit de mult. Aia de nu se pricep la nimic se fac oameni politici. Si-apoi fura de rup. Ia inapoi peticul de ziar, intorcandu-se din nou, cu chipul inseninat, la nepretuitele lui amintiri, la povestile despre unchiul lui drag.
In 1908, Aurel s-a intors acasa, in satul lui natal. Tot drumul din Germania l-a facut cu bicicleta si a durat cam trei saptamani. Apoi, dupa aproape un an de truda, a reusit sa construiasca primul lui planor fara motor, pe care l-a numit "Aurel Vlaicu 1909".
"Era intr-o duminica de vara. Mama avea doar cinci ani, dar o tinut minte povestea asta toata viata. Or venit la ei mai multi flacai din sat, or scos planorul in livada din spatele casei si-or pus trei cai vanjosi ca sa-l traga. Apoi, Aurel o luat-o pe Valeria, sora cea mica, adica mama mea, si-o urcat cu ea in brate pe scaunul planorului. Flacaii or dat bice cailor sa-l traga si dupa cativa metri, aparatul s-o inaltat. Mama zicea ca o ajuns la inaltimea merilor, asa isi amintea ea. Or plutit asa, prin aer, cam 20 de metri. Dupa care o urmat mare bucluc, ca tatal copiilor, adica mos Dumitru, bunicul meu, o iesit cu biciusca la ei, cand o vazut grozavia. "Ce faceti ma aici, imi omorati fata?". Ce chelfaneala le-o mai tras! Da' uite, pozna asta o adus un record mondial, ca mama o fost prima femeie din lume care o zburat. La cateva zile dupa povestea asta, Aurel o scos planorul la marginea satului si o tot zburat cu el, ajungand sa se inalte la vreo 15 metri de pamant. Astea or fost primele lui zboruri, cele mai dragi dintre toate". Apoi, la sfatul lui Octavian Goga, Vlaicu pleaca la Bucuresti, unde, dupa cateva zboruri demonstrative, reuseste sa se angajeze ca inginer la Arsenalul Armatei. Avea un salariu bun si, in plus, i s-au pus la dispozitie un atelier, cativa lucratori priceputi, 2000 de lei pentru materiale, toate pentru a-si implini visul lui cel mare: masina zburatoare cu motor. Asa s-a nascut "A. Vlaicu Nr. 1", primul aeroplan cu motor din Romania, cu care Aurel a reusit sa se inalte in premiera pe campul Cotrocenilor, zburand cam 50 de metri la vreo patru metri inaltime, sub privirile uluite ale numerosilor spectatori. La sfarsit, dupa ce-a sarit din nacela, a venit la el sa-l felicite chiar principele Carol: "Bravo, Vlaicule! Ai zburat!".
Asteptand moartea
"Oho! Iti dai tu seama, sa-l felicite Carol! Ce mandra era mama cand povestea despre asta! Ca-mi vine sa plang cand imi aduc aminte... Tot satul o respecta, ca parca era o sfanta, nu alta. Din pacate, bucuria ei n-o mai durat mult. Ca dupa ce-o zburat cateva luni cu aparatul ala, s-o apucat sa construiasca altul, mai performant, "A. Vlaicu Nr. 2", cu care mai tarziu s-o si prapadit. Dupa doi ani de zboruri si concursuri unde o tot castigat mai multe premii, i-o mai ramas o singura dorinta: sa treaca cu masina lui zburatoare Carpatii. Asa, ca sa faca un fel de punte intre romanii din ambele parti. Si pe 13 septembrie 1913, pe la ora trei si ceva dupa-amiaza, si-o luat zborul. Si dus o fost. O cazut undeva, langa comuna Banesti, in Prahova. S-o lovit cu capul de volan si o murit pe loc. Toata lumea zicea ca n-o fost un accident oarecare. Ca cineva i-o taiat cateva fire dintr-un cablu, dupa care l-o acoperit cu o teava, ca sa nu se vada. Is sigur ca o fost sabotat, ca erau multi vrajmasi care nu voiau ca el sa treaca peste Carpati. Asta o fost unchiul meu. Un geniu si-un patriot adevarat". Arunca toate hartiile alea de-a valma pe pat si-apoi imi intinde mana sa-l ajut. "Hai, ridica-ma de-aici, sa-ti arat inventiile mele". O luam usor prin curte, spre sura din spate. O Dacie rosie, ruginita, zace lipita de zid. Ani de zile a fost masina familiei. El singur o repara, si poate ca ar merge si-acum, daca ar avea un sofer. Langa ea e parcata o masinuta albastra, ca de jucarie. El cu mana lui a facut-o, acum vreo 40 de ani. Din resturi de tabla si cu un motor mic, de motoreta. Toata ziua o fugarea prin sat, ca-i era mai mare dragul sa il vada lumea cum conduce o asa bazaconie de masina. Intram apoi intr-un fel de hangar. Peste tot, sute de fiare ruginite zac de-a valma. Printre ele, un tractor mic, ca pentru pitici. Facut tot de el, cu un motor de Trabant. Mai incolo, o moara mica pentru faina, un strung hodorogit si niste resturi de caroserii. Batranul se clatina usor, gata parca sa cada. Se asaza pe moara lui de faina si urla ca din gura de sarpe. Durerea asta de sale il omoara. "Of, of! Is rablagit ca fiarele astea! Nu mai stiu ce sa fac, sa scap odata de durere. Poate doar sa mor. Si cand imi aduc aminte ce minuni faceam... Of, Doamne! Numa' ca asa ceva nu se mai poate. Trec zilele si nu mai vad pe nimeni. Is singur, singur pe lume si plang toata ziua ca un narod. S-or dus toate, n-o mai ramas nimica. Mai am doi cocosi si trei gainuse. Numa' ca de la o vreme nu mai fac oua. Mananc si io ce pot, ca parca nici sa mestec nu mai am putere". A ramas asa, cu privirea incremenita, printre mormanele astea de fiare agonisite de-o viata. Doar barbia inca ii mai tremura usor. Din cand in cand, icneste aproape soptit. In rest, doar liniste, o liniste adanca si rece ca gheata: "Asa sa spui acolo, la Bucuresti. Ca nepotul lui Aurel Vlaicu abia asteapta sa moara".
Fotografiile autorului