Gandul imi fuge iar si iar la toamna care mi-a fost atat de draga pana in data de 24 octombrie 2010, cand un telefon m-a ingenuncheat in cateva secunde. Fiul meu, de doar 24 de ani, si prietena lui, de 23 de ani, au plecat intre ingeri, in urma unui cumplit accident. Calcati de tren! Frumosi si buni si cuminti, au plecat din viata nedumeriti, parca, de ce li s-a intamplat. Suntem innebuniti de durere, doua familii distruse pentru tot restul vietii, traind fiecare zi in disperare si chin. S-a mai adaugat inca o cruce, la multele insirate de-a lungul trecerilor de cale ferata sau pe marginea soselelor. Prea multe accidente si prea multi morti. Destine frante prea devreme si multa durere si chin la cei ramasi. Si strigatul disperarii "De ce?". Oare acel conductor de tren poate dormi la gandul ca doua suflete au sfarsit strivite de locomotiva pe care o conducea? Si era doar locomotiva si un vagon! Poate ca nu exista lege sa-l incrimineze, dar exista legea lui Dumnezeu, legea compensatiei, unde nimic nu ramane neplatit. Poate are si el copii sau nepoti si ii iubeste asa cum si noi i-am iubit pe ai nostri, si sigur nu este nemuritor. Poate va trai macar in parte suferinta noastra. Sa nu uite ca exista durere dincolo de puterea de a o suporta si nu-i dorim sa o traiasca vreodata. Nu-i mai aducem pe copii inapoi, dar trebuie sa se faca ceva, sa se ia in ultimul ceas masuri: locuri bine semnalizate, simboluri de trafic vizibile, responsabilitati sporite din partea CFR, pentru a nu se mai intampla atat de multe tragedii.
Ne dorim mult sa apara articolul "Strigat la cer" in revista "Formula AS". Prea scump au platit neglijenta acesti copii, iar vietile noastre, ale celor ramasi, vor fi marcate pentru totdeauna.
Doua mame...