- Cum v-ati simtit la aniversare?
Florin: Concertul aniversar a fost o intalnire intima, cu prietenii, la Clubul Taranului. Ne-am dorit sa facem mai multe lucruri speciale, deosebite fata de alte concerte, sa cantam piese ce nu fac parte din programul nostru obisnuit. Am cantat, de pilda, in premiera, la cimpoi, am interpretat cateva piese intr-o formula inedita de cinci, impreuna cu prietenul si colaboratorul nostru, George Turliu. Credem ca am reusit sa facem ceva special, pentru ca numerosi prieteni - sau admiratori - care vin constant la concertele noastre au zis ca a fost cel mai bun concert al formatiei.
Daniel: Concertul a iesit bine si datorita publicului de calitate. Cand simti de pe scena o anumita emotie, un anume fluid eteric, asta arata intensitatea atentiei cu care esti urmarit.
- Tot la sfarsitul anului trecut, ati participat la un concert inedit, alaturi de nume mari ale muzicii romanesti. Ce a insemnat pentru voi proiectul "Balkanic Zeppelin"?
Florin: In vara lui 2009, am primit un telefon de la cunoscutul muzician de blues, Mike Godoroja. Acesta ne invita sa participam - intr-o formula de duo: eu si Daniel - la un inedit concert care urma sa aiba loc in cadrul Festivalului "Stufstock" din Vama Veche. Era vorba de un concert cu piese din repertoriul grupului rock Led Zeppelin, cantate intr-o maniera apropiata de spiritul balcanic. Ne-am trezit dintr-o data colaborand cu nume importante din muzica romaneasca, cum ar fi Marius Mihalache sau Corneliu Stroe, Dan Iliescu sau Cezar Popescu, si bineinteles, Mike Godoroja. Concertul a avut succes, asa ca aceasta colaborare s-a prelungit cu o serie de concerte in tara, la Ploiesti, Buzau, Focsani sau Timisoara, si la Festivalul "Peninsula", din Targu Mures. Lansarea CD-ului a avut loc impreuna cu un concert fastuos la Teatrul Nottara, unde pe scena s-au alaturat celor mentionati alti invitati speciali: grupul Truverii, A.G. Weinberger, Ovidiu Lipan Tandarica si Grigore Lese.
- S-a schimbat publicul, in cei cinci ani care au trecut?
Florin: In cinci ani de zile s-au schimbat multe. Lucrurile nu s-au petrecut brusc si nu pot sa zic ca un an a adus mai mult decat altul. Pur si simplu, pas cu pas, am crescut cu totii, noi si publicul nostru. Bineinteles ca acum suntem primiti cu multa deschidere. Oamenii ne-au auzit la radio sau ne-au vazut la televizor, au citit un articol despre noi in vreo revista sau ne-au ascultat CD-ul. Sau poate au mai fost la concertele noastre. Stiu cine suntem si ce facem si vin la concerte anume sa ne vada.
Daniel: Acum 3 ani, pe aceeasi scena a Clubului Taranului, se stricase instalatia de sunet; am cantat fara microfoane - si am reusit sa transmitem fara nici o interfata tehnica intre noi si public. Ne-am obisnuit sa cantam in spatii deschise, fara nici o amplificare - exact ca acum 50... 100... 200 ani!
- Simtiti ca va puteti transmite mesajul muzical oriunde, in club, in aer liber, festivaluri?
Florin: In cateva randuri am primit si invitatia de a canta la nunta. Am acceptat provocarea cu bucurie. Am avut incredere sa procedam asa, pentru ca stiam ca oamenii care ne invitau - intotdeauna mirii - ne cunosc, stiu ce facem si deci stiu ce asteptari sa aiba. Daca si-ar fi dorit o muzica actuala, ar fi putut foarte usor apela la altcineva. Pe "teren" fiecare dintre aceste cateva experiente s-a dovedit a fi singulara. Cea mai frumoasa a fost o nunta pe care doi tineri bucuresteni au tinut sa o faca in Hateg - loc de care se indragostisera in urma unor cercetari studentesti. Toti nuntasii s-au imbracat in straie populare, iar noi am fost, pentru doua zile, lautarii lor. Mi-e greu sa descriu bucuria pe care am impartasit-o cu totii atunci, acolo. Pot spune doar ca am ramas prieteni cu multi dintre participanti.
- Din punct de vedere muzical, cu ce ati pornit in minte acum cinci ani si in ce moment va aflati acum?
Daniel: Desi vin din Transilvania, am firele mele ce ma leaga de muzicile balcanice. Ma regasesc in astfel de muzici, simt ca evoluez ca muzician in acest mediu. La 18 ani visam sa cant electric, sa cant rock; dupa alti 18 ani ma simt bine acustic, cu fluiere si cavale, langa o cobza si o dairea.
Florin: Suntem, in general, foarte autocritici, vesnic nemultumiti, mereu pusi pe cautari. Acest lucru ne-a ajutat sa ne autodepasim mereu, sa privim performantele noastre din trecut ca pe niste mici pasi. Credinta ca putem face lucrurile mai bine ne mentine intr-o constanta stare de creativitate. Sper ca in urmatorii ani sa reusim aceeasi crestere care ne-a caracterizat primii cinci ani. An de an, am adaugat noi instrumente, mai sunt si altele care-si asteapta randul. Am ajuns, in dragostea noastra pentru instrumente - care curand cred ca se va transforma in patima - sa avem o adevarata colectie. Cu instrumentele tuturor celor patru din formatie cred ca se poate face un mic muzeu.
Daniel: Oricine ne cunoaste poate remarca salturile noastre calitative. Repertoriul nostru a devenit tot mai variat si mai complex, suntem in stare, de exemplu, sa cantam o noapte intreaga. Am cantat convingator si in fata unui public strain. Drumul nu e simplu, suntem destul de singuri impotriva unui curent ce comercializeaza folclorul. Multe cantece de secol XIX nu le cantam in concerte, deoarece ne gandim si la limitele publicului contemporan. Totusi, vom continua sa exploram acest univers muzical.
- Florin, multe din cantecele voastre sunt culese de la muzicanti batrani. Poti povesti ceva despre ei?
- Ne-am dorit foarte mult sa cunoastem batrani cantareti de la care sa ne insusim aceste cantari traditionale. Mi-aduc aminte cu placere de intalnirile cu Mihai Dinita si Ion Costache din Dobrotesti, Teleorman, minunati cantareti din fluier si caval. Cu alti muzicanti am strans adevarate prietenii: asa sunt de pilda nea Vasile Colcer si Nicolae Baci, din Galautas-Toplita. Am fost de multe ori la ei, odata chiar cu prilejul unei sarbatori la care ei erau tocmiti sa cante: Masura vacilor. Totul se termina cu o petrecere la care se mananca fireste branza, muzicantii canta, si satenii care poftesc danseaza. Dar cel mai frumos pentru mine a fost cand nea Vasile si nea Nicolae Baci au venit si au cantat la botezul fetitei mele.
O intalnire de neuitat a fost aceea cu Constantin Negel, marele cobzar botosenean, pe care l-am cunoscut la scurta vreme dupa angajarea mea la Muzeul Taranului. Am participat atunci la o sesiune de inregistrari condusa de doamna Speranta Radulescu. Mi-a placut cumintenia, felul lui de a fi si mestesugul neintrecut al cantatului la cobza. Pana in toamna lui 2004, cand s-a stins, l-am intalnit de cateva ori, odata chiar in satul lui, Supitca. Traia in conditii modeste, tinand din pensia si din castigurile lui ocazionale, familia intreaga. Mi-a povestit ca provenea dintr-un neam de muzicanti: si tatal lui, si fratele mai mare fusesera vioristi. Tot la vioara ar fi vrut si el sa invete, dar tatal si-a dorit sa aiba si un cobzar in familie. Am incercat in aceste cateva intalniri sa invatam cat mai multe de la el. Ne-a aratat cum se prind anumite acorduri si care sunt formulele de acompaniament: asa-numitele tiituri. Am preluat din repertoriul lui doua piese, pe care le cantam aproape la fiecare dintre concertele noastre. Este felul nostru de a-i multumi.
- Care-i mecanismul intim dupa care functioneaza trupa? Cum v-ati intalnit si ce v-a facut sa ramaneti in aceeasi componenta, vreme de 5 ani? Cat de mult conteaza sa fii pe aceeasi lungime de unda, nu doar muzical, ci si sufleteste, cu colegul de trupa?
Florin: In spatele scenei, formatia este unita de o mare prietenie. Nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce trei dintre noi (eu, Beatrice si Dinu) suntem rude apropiate. Inceputurile noastre n-au fost decat simple cantari in familie sau intre prieteni. Si mai la inceput, n-au fost decat niste petreceri la care eu puneam muzici traditionale si tropoteam cu prietenii pe vreo batuta. Mai tarziu, am inceput sa cant cu fluierul, Beatrice cu glasul si, mai in gluma, mai in serios, ne-am spus Trei Parale. Apoi a venit Dinu, si in aceasta mica formula, am avut cateva cantari semi-oficiale, si chiar participarea la un adevarat festival: "Festivalul Medieval" Bucuresti 2004. Tot cu prilejul unei petreceri, am realizat ca Daniel, care ne era deja prieten, se potrivea foarte bine proiectului nostru, si de atunci, - adica in urma cu cinci ani - am hotarat sa ne ocupam mai serios de aceste "trei parale". Iar Daniel, "stranier-ul", a devenit treptat aproape un membru de familie. In timp, relatiile s-au strans, am ajuns sa ne petrecem si concediile impreuna, copiii nostri s-au imprietenit. Toate acestea ne fac sa lucram usor si cu placere, iar asta cred ca se simte si pe scena. Tin foarte mult la lucrul acesta si nu-mi doresc o echipa din care unul pleaca, altul vine. Nu cred ca as putea lucra asa.
Foto: Bartha Csaba (3) /Radu Radescu