Departe de lumea dezlantuita, la poalele Muntilor Fagaras, se inalta zidurile batrane ale manastirii Sambata de Sus, ctitorita de domnul martir Constantin Brancoveanu. Locul acesta, pe care parintele Arsenie Boca l-a transformat intr-o "bulboana spirituala", a fost strajuit, pana in urma cu cativa ani, de un alt urias al monahismului romanesc - parintele Teofil Paraian, supranumit si duhovnicul bucuriei. Cineva l-a asemanat, folosind o metafora a lui Nichifor Crainic, cu un "hohot de lumina". Asa si era. Desi orb, chipul i-era acoperit mereu de un zambet luminos, sustinut si de umorul taranesc, gata sa se reverse peste cei care il ascultau. Erau calitati innascute ale firii sale robuste, intregite de har.
Intalnirea
I-am calcat pragul chiliei in urma cu ani buni, cu gandul sa ii iau un interviu. O prima intalnire ce mi-a ramas intiparita pana astazi, in minte si suflet, pecete calda a unei personalitati de exceptie.
Era dimineata, devreme, cand geana de lumina a rasaritului nu razbea deplin peste zimtii albastri ai Fagarasilor. In manastire, nici tipenie de om. O liniste aspra, de piatra. Aerul, de o puritate nepamanteana, scursa parca din cerul adanc al diminetii de munte. Era o atmosfera ireala, de vazduh coborat pe pamant. La ora aceea, parintele isi incepea urcusul zilei. Peste toropirea firii, el isi asternea rugaciunea. De indata ce mi-a deschis usa chiliei m-a strans in brate. Indelung, desi nu ne cunosteam. Parca eram fiul sau intors dintr-o calatorie care se prelungise anormal. Poate ca asa si era. Nu stiu cat a trecut. Stiu doar ca, intre timp, am inceput sa simt caldura inimii parintelui. Ma puteam adaposti in acea inima. Nu imi era nicicum straina, desi era prima noastra intalnire. Dar ea era deja pregatita sa ma primeasca, antrenata ca sa-mi ofere alinare, exersata sa ma asculte.
Obisnuia sa spuna: "Inima mea are numai intrari, n-are si iesiri". Transforma in realitate acest cuvant, prin felul in care te imbratisa. Un fluid nevazut se scurgea din fiinta-i domoala si te lega iremediabil de dansul. La majoritatea oamenilor, primul contact este cel vizual, ochii sunt cei care ne impresioneaza, comunicandu-ne tainitele sufletului. Vorbele pot ascunde ceva, pe cand ochii niciodata. Si cand te intalneai prima oara cu dansul, parintele Teofil te privea. Adanc. Cerceta toata faptura ta slaba si te convingea sa i te predai neconditionat. Dar nu facea asta cu ochii. Ei erau orbi inca din copilarie. Altceva asigura contactul, lipind cele doua suflete, facandu-le sa vibreze impreuna. Era harul dumnezeiesc, cu care fusese inzestrat, cel care va face din el un veritabil liant uman, o intretaiere de destine si iubiri, pentru ca parintele, mai presus de toate, a unit oameni. Si i-a unit pentru ca a reusit sa le arate o dragoste dezinteresata si dezinhibata, o dragoste in care ei sa se simta bucurosi, asa cum "ne-o vrut Domnul Hristos". "In jurul tau sa poti sa-i fericesti pe toti". Cuvintele acestea au fost pentru dansul un mod de a trai.
Fiu de plugari
Parintele a mostenit firea aceasta solara de la parintii sai care erau oameni simpli, cu dragoste de Dumnezeu. S-a nascut pe 3 martie 1929, intr-o familie de tarani plugari din satul Toparcea, aflat la 25 de kilometri de Sibiu. Avea sa isi aminteasca tot timpul de universul acela scaldat in rugaciune si plamadit cu sudoarea muncii. Pomenea cu drag de parintii lui, care au fost tot timpul ocupati cu munca, pentru care el avea un adevarat cult - "Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie sa lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Daca nu lucrez, inseamna ca nu Ii dau inapoi lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El". A iubit-o enorm pe mama sa, obisnuind sa spuna despre el ca este o "editie masculina a ei."
In familie a deprins parintele acele adevaruri profunde, care astazi sunt uitate si a caror lipsa ne raneste copilaria. De acolo stia dansul ca "pe bobul de grau ii obrazul Lui Dumnezeu", ca nicaieri nu trebuie "sa iti uiti de rugaciune si de biserica" si ca cea mai mare bucurie este viata simpla, daruita pamantului si Cerului. Avea sa spuna peste ani ca "n-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer." Primele luni din viata i-au adus micului Ioan (numele sau de botez) si primele incercari. Se va imbolnavi grav, probabil de meningita si, in urma bolii, isi va pierde vederea. Pentru majoritatea oamenilor, aceasta este o problema foarte greu de depasit. O tragedie. Nu si pentru acest copil, care venise pe lume cu o sensibilitate deosebita pentru partea nevazuta a lucrurilor. Era fericit ca exista. Se simtea, avea sa o spuna la maturitate, deplin in felul in care era. Explora lumea din interior altfel decat o facem noi. Era in el o aplecare catre Lumina din adancul sufletului, pe care poate ca multi copii o au, dar pe care o pierd treptat, odata cu maturizarea. Parintele a transformat lipsa vederii intr-un dar, oricat de paradoxal poate sa para acest lucru. De aceea, avea sa spuna des ca nu regreta ca a intrat in viata constienta ca nevazator si ca, daca i-ar spune Dumnezeu ca va ramane asa si dupa moarte, i-ar zice: "Slava Tie Doamne!".
La varsta de 13 ani, cand alti copii inca se joaca, el era suficient de matur incat sa mearga pana la manastirea Sambata de Sus, pentru a-l intalni pe parintele Arsenie Boca, dorind sa intre in viata monahala. Era un gest care purta in el multa intelepciune si, in acelasi timp, o indrazneala copilareasca. Marele duhovnic, povestea parintele, va discuta cu el ca si cu un adult, dar il va opri sa intre in monahism, spunandu-i ca, mai intai, trebuie sa invete carte. Arsenie Boca i-a fixat atunci si un program de viata duhovniceasca de care Ioan se va tine cu strictete. Ca urmare a acestor sfaturi, va incepe, la nici 14 ani, sa practice rugaciunea lui Iisus. Isi lipea de respiratie cuvintele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" si, treptat, acestea ajungeau ritmul propriei vieti. O tainica fericire i se instaleaza atunci in suflet, si tanarul Ioan va fi purtat pe aripile ei inca dintru inceput: "De multe ori, cand ma duceam la scoala, spunand aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!".
Peste firea sa de taran, dispus la munca si sacrificii, optimista si aplecata spre lumina, se vor suprapune primele trairi spirituale. Misticii ortodocsi spun ca ele duc in timp la o fragezime a inimii, si nu e vorba aici de inima anatomica, ci de acel miez inefabil, acel centru al fiintei noastre, din care pleaca gandurile si emotiile, manifestarile noastre ca existente unice, irepetabile.
De lucrarea aceasta divina se leaga, cred eu, si dragostea parintelui pentru frumos. Atunci a inceput sa iubeasca tot ceea ce tine de cultura autentica. Nevazatorului lumea i se deschidea prin Cuvant. Avea sa retina mii de versuri, pe care le va prinde mai tarziu in predici sau in sfaturile catre ucenici. Ioan nu se poticnea de faptul ca era nevazator. Parcurgea mii de pagini, fie lecturandu-le in alfabet Braille, fie, de multe ori, ajutat de familie sau de cunoscutii care erau dispusi sa ii citeasca. Peste ani, el va spune, smerit, ca este "o realizare a prietenilor sai", pentru care a avut un adevarat cult. "Prietenia este confluenta a doua iubiri, avand ceva din realitatea raiului. E ca si cand doua rauri de munte, de pe povarnisuri diferite, se intalnesc intr-un anumit loc si nu mai poti spune care apa e a unuia si care a celuilalt".
Un monah fericit
Nu stim cand a aparut in sufletul tanarului Ioan dorinta de a fi preot. Dragostea sa pentru rugaciune si frumusete nu putea fi insa implinita mai cuprinzator decat in slujba altarului. Drumul pana la acesta era insa anevoios, pentru ca in biserica ortodoxa nevazatorii nu pot fi hirotoniti. E multa drama in descrierea pe care parintele o facea intalnirii dintre el si Mitropolitul Ardealului de atunci, Nicolae Balan, care, cand l-a vazut, a crezut ca vine dupa ceva ajutoare materiale... Cand, in cele din urma, au discutat, Ioan a trebuit sa isi ascunda flacara inimii in adanc, spunand ca nu doreste de la Facultatea de Teologie decat un sprijin moral. Drumul spre altar parea inchis pentru vecie.
Si totusi, Dumnezeu hotarase altfel decat mitropolitul. In anul 1953, dupa absolvirea studiilor teologice, se va duce direct la manastirea Sambata de Sus, de unde nu va mai iesi decat dupa 1989, pentru a tine conferinte. Cercul deschis la 13 ani de intalnirea cu parintele Arsenie Boca se inchidea. A fost nespus de bucuros de imbratisarea acestui fel de vietuire. Au fost ani plini. Ii multumea lui Dumnezeu pentru ca gasise "o manastire cum nu e alta". Aici s-a rotunjit deplin fiinta sa exuberanta, care avea foarte mult de acumulat, dar, mai ales, de daruit celorlalti. "Eram multumit ca la Sambata nu traiam sablonizati. Stiam de rugaciune, post si slujbe, de tot ceea ce trebuie sa stie un calugar, dar nu puneam apasul pe intristare si mahnire, pentru ca stiam sigur ca Dumnezeu nu se bucura de o ceata de tanguitori, ci vrea ca omul sa fie fericit!". Povestea cu umor cum parintii se minunau de cheltuielile pe care le facea cumparand discuri - "Ce era sa fac cu banii? Ei nu pot fi pusi la pick-up, sa ii asculti, pe cand discurile, da."
La Sambata, parintele Teofil l-a intalnit pe celalalt parinte al sau, staretul Serafim Popescu, un om caruia "nici dusmanii, daca ar fi avut, nu ar fi putut sa-i gaseasca vreun cusur". Atunci cand a intrat in monahism, Ioan l-a intrebat ce trebuie sa faca in manastire. Purtat de un simt launtric, prevestitor al viitoarelor slujiri, staretul ii va raspunde: "Sa te pregatesti sa fii o buna unealta in mana lui Dumnezeu". Si asta a si facut. Ani de zile si-a deschis inima prin rugaciune, plamadind in ea numele lui Iisus, pana cand, asa cum spun sfintii, inima si numele s-au unit intr-o chemare neincetata. Firea sa calda, afectuoasa, cu un simt liric atat de acut, se va armoniza perfect cu parintele Serafim, un monah "invaluitor de oameni, un preot odihnitor de suflete". Staretul avea multe in comun cu ucenicul sau. Nu numai iubirea contagioasa de oameni, ci si o smerenie autentica, invaluita in acelasi umor cu care, mai tarziu, parintele Teofil Paraian va inveseli mii de tineri.
Drumul acesta interior, zbaterea aceasta tacuta intru Hristos, va culmina cu primirea preotiei. A fost nevoie de un mitropolit, poate la fel de cult ca si parintele, ca sa intuiasca izbucul de lumina care dormea sub aparenta umila a varstnicului ierodiacon Teofil. Peste sufletul sau, albit de rugaciune, frematand de har, trecusera 54 de ani, dintre care 30 petrecuti in manastire. O viata de om...
Era o dimineata de primavara, pe 13 mai 1983, cand, in timpul Sfintei Liturghii, Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala si-a asezat mainile pe crestetul parintelui Teofil, daruindu-i harul preotiei, acelasi cu care Iisus, cu o simpla suflare, ii potopise pe apostoli. De acum, va putea - nu numai sa reverse asupra ucenicilor rugaciune si cuvant, ci si iertarea pacatelor.
Propovaduirea
Dupa caderea comunismului, nimeni nu l-a mai putut opri pe parintele din vestirea cuvantului dumnezeiesc. In acei ani '90, purtat de o chemare care ii venea de sus, asemenea unui tsunami spiritual, dragostea si cuvantul sau au inundat amfiteatrele facultatilor, catedralele episcopale sau trapezele manastiresti. Erupea, literalmente, dupa perioada in care fusese zagazuit, adunand inlauntru intelepciune si iubire. Scria carti, vorbea in conferinte, dadea interviuri la radio sau televiziune si discuta cu orice credincios care ii trecea pragul chiliei. Si facea toate acestea cu o bucurie molipsitoare si cu o vigoare uimitoare pentru varsta sa (avea deja 60 de ani). Avea programul unui tanar de 20 de ani si intelepciunea unui batran de 90. Spunea despre sine ca este atat de sanatos, de parca ar "fi facut din plastic". La fel ca si acesta, nu se putea degrada... Daca il sunai la telefon, chiar la ore nepotrivite, raspundea intotdeauna. Cand iti cereai scuze pentru deranj, spunea senin: "Lasa, ca ma aranjez la loc!" sau "Asta e menirea mea, sa fiu deranjat!". Obisnuia sa afirme ca acum e la vremea sintezelor si are in minte doar cum sa il impartaseasca pe Hristos oamenilor - "Daca ma scoli brusc la 2 noaptea eu si atunci o sa incep sa-ti vorbesc din Scripturi si Filocalie!".
Ucenici a avut mereu, dar, dupa ce a iesit sa propovaduiasca, ei s-au inmultit foarte mult. Totusi, el nu le recunostea acest statut. Spunea mereu ca are doar prieteni. Si asa ii si trata, in pofida unei enorme diferente de calibru spiritual. Langa el intelegeai acea duioasa legatura de dragoste dintre Iisus si apostoli, carora Mantuitorul le spunea ca a venit pe pamant nu ca sa fie slujit, ci ca sa slujeasca. El nu astepta, ca multi confrati de altar, sa vina tinerii la el in manastire, ci iesea el insusi in calea lor. Parintele nu predica, el celebra bucuria credintei. Parea hotarat, atunci cand incepea sa vorbeasca, sa impartaseasca oricui lumina pe care Hristos o iradia din inima sa. De aceea, era foarte iubit si cautat. Chiar si cei care nu aveau credinta veneau la conferintele sale, pentru ca nimeni nu pleca de acolo fara ca grijile, necazurile, gandurile negre sa dispara, ca spalate de o apa miraculoasa.
Si mai era un aspect, tainic, poate mai greu de perceput, in prezenta sa in centrele universitare. Parintele nu venea niciodata singur. Si nu la oameni ma refer, caci ei il inconjurau mereu, ca o maree fara reflux, ci la o realitate tainica, diafana, care il incuraja ca un abur si care te facea ca ascultator nespus de linistit si bucuros. Acea prezenta care ii dubla fiinta era resortul care ii propulsa pe oamenii veniti sa il asculte. Nu doar pe batranul hatru, plin de umor si intelepciune, care rostea intr-o conferinta, pe de rost, citate din carti de slujba sau de poezie profana, veneau sa il asculte studentii. Altceva cautau tinerii. Parintele Il aducea impreuna cu el pe Hristos si Il impartasea altfel decat ceilalti preoti, adaugandu-i zestrea sa nativa, dar si cultura sa impresionanta, prezentandu-L plin de bucurie si, foarte important, demonstrand ca Il cunoaste, ca este un prieten al Sau. Un prieten pe care si Iisus il vadea ca atare.
Plecarea in cer
Sfarsitul parintelui Teofil nu putea fi diferit de viata sa. Omul care traise ca un suras nu putea pleca de aici trist. Amprenta sa specifica era bucuria, o bucurie deplina, atat pentru viata de aici, cat si pentru cea de dincolo. El a vietuit tot timpul la granita dintre lumi, penduland gratios intre ele, fiind un mod de comunicare intre oameni si Dumnezeu, intre "aici" si "dincolo".
La sfarsitul anului trecut, s-a internat in spital, intr-o stare destul de grava. Inima din care revarsase atata dragoste il chema catre cea din urma calatorie. Ucenicii l-ar fi vrut insa cu ei. Mereu. De aceea cautau tratamente prin doctori, se zbateau pentru miracole. Cand medicii veneau sa il cerceteze, parintele le spunea cu umor ca nu a venit la spital pentru ca sa mai traiasca, ci pentru ca sa moara. Lui Sabin Voda, un jurnalist care l-a "vanat" viata toata cu microfonul, i-a spus: "Sunt pe ultimele clipe ale vietii. Dar sa stii ca o fost fain in viata asta. Mi-o placut viata asta. Dar acum trebuie sa plec la Hristos". Ultimele cuvinte, adresate Mitropolitului Laurentiu Streza, au fost: "Sunt bucuros, sunt fericit, sunt implinit!". Un rand cat un testament. O viata cat o mie.
S-a stins pe 20 octombrie 2009 si a fost inmormantat in cimitirul de la Sambata de Sus, manastirea in care isi petrecuse 57 de ani din viata. Am fost si eu acolo, sa asez o mana de flori peste tina zgribulita de vantul de toamna. Orasul Fagaras era gol. Toata lumea plecase sa il poarte pe ultimul drum pe parintele Teofil. Florarul se pregatea sa traga oblonul. In tot orasul, mi-a spus el, nu mai ramasese nici o floare. Credinciosii le luasera pe toate, inundand manastirea cu ele. Pridvoarele brancovenesti ticsite de lume suradeau incarcate de garoafe si crengi de brad. In curte nu aveai loc sa te misti. Pe langa intristarea despartirii, in sufletele tuturor se iscase o unda de lumina. Plecarea parintelui la Domnul era un salut al lumii acesteia catre imparatia cerurilor. De aceea, nu a lasat in urma sa un gol. Pentru ca Lumina pe care dansul a purtat-o in suflet este prezenta continuu in lume si va iradia dincolo de timp si spatiu. Parintele Teofil Paraian va ramane mereu cu noi, atata timp cat prietenul sau Hristos va insoti dainuirea acestei farame de praf stelar, numita Pamant.
Sfaturi ale parintelui Teofil Paraian
* Cand iubesti pe cineva, il iubesti cu defecte cu tot, si cand nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitati cu tot.
* Cand iubesti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseste si inlaturi ceea ce e rau adaugat la fiinta lui.
* Ce faci, te face!
* Munca este rugaciunea mainilor.
* Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!
* Pe om nu-l putem ajuta decat in masura in care el insusi vrea sa fie ajutat.
* Virtutea nu tine de loc, ci de om.
* Sa faci fiecare lucru ca ultimul din viata si singurul prin care te vei mantui.
Foto: George Crasnean si Cristian Curte