Miracolul de la Berlin
- Doamna Nora Iuga, as vrea sa incepem dialogul nostru de la Berlin, orasul care v-a readus pofta de a trai, de care se leaga si ultima dvs carte, "Berlinul meu e un monolog".
- La Berlin m-am nascut a doua oara. In 1994, cand barbatul meu, poetul George Almosnino, a murit, eu eram o femeie de 63 de ani, convinsa ca sunt o batrana, fara nici o perspectiva. Salvarea mea a fost scrisul. Stiam foarte bine ca acest creier ramasese tanar. E organul pe care mi l-am iubit o viata intreaga cel mai mult, in afara de picioare, pe care le consideram foarte frumoase. Ce nu stiam insa e ca si inima imi ramasese la fel. In 2000, am ajuns deci la Berlin, cu o bursa de doua luni, la Literaturhaus. Atunci s-a intamplat, intr-adevar, miracolul. Eram ingrozitor de timida, desi vorbeam foarte bine germana. Ma simteam oropsita. Mi se parea ca toate frumusetile orasului sunt, de fapt, pentru altii. Timp de vreo zece zile, am facut si eu ce am putut, am batut bulevardele cu piciorul, am cascat, vrajita, ochii la tot ce vedeam, fara sa intru in vorba cu oamenii. Eram foarte singura. Apoi s-a organizat chiar acolo, la Literaturhaus, un colocviu despre promovarea literaturii germane in lume. Au venit de peste tot directori de reviste, editori, traducatori, scriitori, si am fost invitata si eu. Emotia ma paraliza. Abia scosesem nasul in lume. Seara, coboram la restaurantul acestei case, pentru mine un adevarat palat. Venea lume buna, bine imbracata, se vorbea mai incet, nu se radea tare, se aprindeau lumanari pe masa. Era o atmosfera extraordinara si am fost uluita sa vad cat de mult raspunde dorintelor mele si apetitului meu de viata mondena. Nu stiam, de fapt, ca in mine se ascundea o femeie de lume. Nu era o mondenitate de crasma, cu barfe si rasete, cum avusesem in tinerete, in Romania. Ci o viata mondena, selecta, rafinata. Pe la mesele noastre se perindau barbati, adesea mai tineri decat mine. Aici e nebunia! Eu aveam 69, 70 de ani si barbatii astia erau extrem de curtenitori, dar nu doar din politete. Am observat cu stupoare ca sunt o femeie care mai poate sa atraga admiratia, ba chiar si afectiunea unui barbat. Ceea ce mi-a redat realmente cheful de a fi femeie. Bineinteles, totul era la nivel platonic, pentru ca am si darul asta de a-mi reprezenta infiorarea, placerea, dorinta ca si cand le-as trai in realitate.
- Nu tine oare dragostea mai degraba de iluzie, de capacitatea fiecaruia de a o amplifica in imaginatie?
- Sunt convinsa ca, daca noi, oamenii, nu am fi in stare sa ne reprezentam scena amoroasa si sa o potentam in cuvinte, dragostea nici nu ar exista. Eu sunt perfect constienta de acest lucru, care se exteriorizeaza in fizionomia mea, printr-o luminozitate a ochilor. Asadar, in cele doua luni am trait un miracol, ma schimbasem si fizic, slabisem, intinerisem. Fantezia se potenta continuu cu realitatea. Traiam, de fapt, numai in fictiune, nu se intampla nimic real, dar fictiunea devenea o a doua realitate, aproape mai intensa decat realitatea insasi. Am spus-o, de altfel, si in carte, 70% din viata mea e imaginatie.
Nevorbirea
- Ati trait o mare iubire, alaturi de sotul dvs, poet si el. O mare iubire, care a tinut 35 de ani. Rareori intalnesti casnicii reusite si mai ales durabile, in lumea turbulenta a artistilor.
- Aveam 29 de ani cand ne-am intalnit la un cenaclu. A fost iubire la prima vedere, atractia aceea mirifica, pentru care nu cauti explicatii. Cel mai tare mi-a placut poezia lui, nu cum arata. Era prost imbracat, fiindca era sarac. Lucra pe un santier ca salahor, fusese dat afara din facultate, pentru ca tatal lui, fost director la Telefoane, evreu spaniol, sefard, facuse puscarie politica. Din tot cenaclul ala - eram cu cinci ani mai mare, citisem multa poezie - mi-am dat seama imediat ca e un scriitor de exceptie. Si, desi statutul lui social nu era pe masura mea, ma simteam irezistibil atrasa de el. Asa a inceput iubirea noastra. Ne vedeam seara, in fiecare zi. Dupa o saptamana s-a mutat la mine. Nino nu avea prieteni. Nici eu. Eram singuratici. Nu mai existam decat noi doi, unul pentru celalalt. Avea un fel de a iubi, ca o mare umilinta, asta poate sa innebuneasca o femeie, mai ales daca e si orgolioasa. El mi s-a dedicat poate mai mult decat eu lui. Intai i-am spus sa renunte la santier, sa ramana acasa si sa scrie. Lucram doar eu, la Editura Enciclopedica, castigam un salariu de mizerie, de 1000 de lei. Dar eram atat de lipsiti de pretentii, incat eram fericiti, ne ajungea iubirea. Iubirea noastra avea un fel de sacralitate. Cine m-ar auzi vorbind asa ar zice ca sunt o batranica ridicola, dar iubirea adevarata chiar e sacra. Eu veneam la aceeasi ora de la serviciu. El nu avea rabdare sa ma astepte acasa. Ma astepta intotdeauna in statie, cand coboram. Chiar si cand ma duceam pana la coltul strazii sa cumpar tigari sau mergeam pana la brutarie, Nino venea cu mine. Traiam intr-o casa ca vai de ea, iarna erau 5 grade si dormeam imbracati, cu pisicile pe plapuma ca sa ne tina de cald, dar citeam in pat din aceeasi carte. Nu aveam nici aparat de radio. Mergeam impreuna pe str. Inginerilor, acolo era un difuzor in piata, si ascultam muzica. Dupa un an de zile, am ramas insarcinata.
- Nu v-a fost teama sa va aduceti copilul pe lume intr-un asemenea moment de saracie?
- Trebuie sa fii un pic nebun si complet lipsit de simt material, ca sa te lasi dus de valul unei iubiri fara margini, asa cum traiam noi, si sa mai aduci pe lume un copil. Ei, bucuria noastra a fost enorma. Si s-a nascut Tiberiu al nostru, sanatos si zdravan, l-am hranit cu ce am avut, a crescut frumos si a ajuns prim balerin la Opera Romana din Bucuresti. Iar noi ne-am iubit bine merci in continuare. Nino a ramas umbra mea si eu a lui, pana tarziu.
- Si totusi, iubirea are nevoie si de distanta, de spatiu, iar scriitorii - de liniste si singuratate. Ceea ce-mi spuneti este aproape de neimaginat in ziua de azi. Ce ati facut de nu s-a spulberat dragostea, nici dupa mai bine de trei decenii?
- Pai, secretul nostru a fost nevorbirea. Am avut un barbat care nu vorbea, vorbea foarte putin. Si, desi eram nedespartiti, comunicarea dintre noi nu era foarte fatisa. Era intensa in fiinta noastra, nu in manifestare, ne intuiam, ne simteam, comunicam in poezie. El imi arata tot ce scrie, si eu lui la fel. Dar nu vorbeam niciodata despre lucruri reale, materiale. Nu-mi amintesc sa fi vorbit despre prietenii nostri, sa-i fi criticat sau sa-i fi invidiat, sa ne fi facut vreun plan in legatura cu viitorul baiatului. Puteam vorbi ore intregi despre cum o fi fost cu centura de castitate si despre ce formidabila dorinta se nastea in spatele acestui oblon tras, dar niciodata despre ce lapte praf i-ar trebui lui Tiberiu. Si nu-mi amintesc nici sa ma fi simtit vreodata umilita sau frustrata ca Nino al meu statea numai in fotoliu, iar eu faceam totul, dar absolut totul. Cred ca daca ar fi trebuit sa tes ciorapi, as fi facut-o cu bucurie. Nu numai ca nu mi s-ar fi parut o corvoada, dar nu mi s-ar fi parut deloc umilitor. Faptul de a-l servi pe cel iubit imi facea mie placere in primul rand. Aveam senzatia ca asa ii arat iubirea, si darul asta se intorcea la mine. Nu stiu cum am reusit sa trecem peste toate mizeriile vietii de atunci. Saracia noastra a fost cat se poate de reala, dar nu ne-a agresat, nu ne-a alienat, noi traiam in cu totul alte sfere. Am gasit un drum, ca un salt peste toate, si am avut norocul sa am un barbat la fel de aerian ca si mine.
- Si n-ati simtit niciodata nevoia de singuratate? Cum reuseati sa scrieti?
- De fapt, singuratatea mi-a fost respectata intotdeauna. Si eu i-am respectat-o pe a lui. Niciodata nu ne-am deranjat unul pe altul, nu am intrat unul in teritoriul celuilalt. Asta a fost clar. Din cauza asta am si putut crea foarte bine amandoi. Nici nu scriam in aceeasi camera. El statea in fotoliul asta, aici, la masa, iar eu mi-am scris tot timpul textele in bucatarie. Si apoi, m-am instalat in fotoliul lui, cand el n-a mai fost. Toata mentalitatea mea s-a schimbat dupa ce a murit Nino. Daca as fi acum o femeie de 30 de ani si m-as indragosti, nu as putea sa suport pentru nimic in lume ca partenerul meu sa-mi fie umbra. As simti ca-mi incalca libertatea.
Eternul eros
- As vrea sa vorbim despre dreptul femeii de a iubi la orice varsta. Sunteti printre putinii care au avut curajul sa scrie despre asta.
- Eu cred ca atunci cand e vorba de iubire si de indragostire, practic cele mai naturale atribute ale trupului nostru - glandele noastre stiu bine ce fac! -, nici nu se pune problema sa ai sau nu dreptul la ele. Ele exista ca atare, in orice femeie sau barbat. Erosul nu moare nici daca traim 100 de ani. Din nenorocire, nu ni se mai arata, nu ni se mai raspunde, pentru ca devenim urati, devenim greoi, devenim mai prosti, nu mai suntem interesanti si atunci suferim. Dar vibratia aceea inca tresare din cand in cand in noi, pana foarte tarziu.
- Cum rezolvati toata asteptarea asta extraordinara?
- Exista subterfugii pe care oamenii inteligenti le pot gasi. Iti fac o marturisire, daca vrei poti s-o si scrii, pe mine nu ma mai intereseaza ce cred altii despre mine. Fiind constienta ca, dupa cum arat, nu mai pot sa atrag un barbat - ca nu-s nebuna, imi dau seama clar, iar la o finalitate nu ma mai gandesc de foarte multa vreme -, cultiv, la modul cel mai activ cu putinta, epistola. Am intalnit adesea barbati cu care pot avea niste schimburi foarte intense, dar nu doar la nivel strict cerebral, ci si la un nivel afectiv, atingand des zone erotice, de puternica vibratie emotionala. Epistola e uluitoare. Iti poate reda tineretea. Tu nu-l vezi, el nu te vede. Te simti superba, ca la 20 de ani, si poti scrie cat se poate de liber. Nu mi-as putea pastra nici macar bruma de tinerete care mai e ascunsa in mine, daca n-as vedea ca cineva mai vibreaza inca la lucrurile scrise de mine pe o hartie. E multa perversitate si mult rafinament intr-un amor din asta epistolar, cum numai in literatura japoneza am mai putut intalni.
"Dar tu esti chiar frumusica, Nora!"
- Sunteti un om de o mare seninatate. Cum reusiti sa gasiti armonia cu varsta pe care o aveti? Uneori oglinda iti mai taie din aripi. Puteti face abstractie de ea?
- Sa stii ca exista Iluzia. Despre asta n-am vorbit pana acuma. Momentul din zi in care ma simt cel mai rau fizic, de cand am imbatranit asa de mult, este momentul cand ma trezesc din somn. Am un soi de ameteala, ma misc greu, nu vad bine, si atunci am senzatia ca zilele mele s-au scurtat simtitor si ca sfarsitul este aproape. Ma sperii: "Cum, Doamne, o sa duc la bun sfarsit tot ce mi-am propus?". Si dau fuga la oglinda. Inainte chiar de a face dusul, de a bea cafeaua. Uneori fac o chestie aproape indecenta. Imi scot camasa de noapte si ma uit in oglinda, goala, la tot corpul meu. Ma gandesc ca daca moartea e aproape si-mi da tarcoale, trebuie sa se vada ceva si pe pielea mea, pe fata, pe corp, trebuie sa fi aparut undeva un semn. Tot uitandu-ma, vad ca nu e nimic schimbat. Si intervine Iluzia. Incet, incet, imi redescopar ochii, sprancenele, zambesc un pic, imi zic: "Ah, dar parca nici burta nu prea mai ai, ah, si picioarele sunt inca frumoase", si iluzia asta creste si creste, pana ce-mi spun, "Dar tu esti chiar frumusica, Nora!". E uluitor ce poate face autosugestia! Ce efect poate sa aiba! Eu chiar incep sa stralucesc. E nebunie totala, dar, daca n-as fi avut, macar din cand in cand, senzatia ca sunt inca frumusica, as fi murit de mult.
- Doamna Nora Iuga, nu devenim mereu altcineva, indragostindu-ne?
- Am avut un coleg la Editura Enciclopedica, mult mai in varsta decat mine, cu o cultura impresionanta. A fost o dragoste strict platonica intre noi. Jur ca niciodata nici o carte nu m-a implinit intelectual si nu m-a rafinat ca femeie, nu mi-a dat simtul elegantei, acel l'esprit de finesse, cum spunea Pascal, asa cum mi-a dat acest coleg de birou. Si n-am fost niciodata impreuna. Doar ne plimbam prin parcuri, din cand in cand. Istoria noastra e istoria iubirilor noastre. Noi ne transformam tot timpul prin iubire, mult mai mult chiar decat prin cultura. Prin iubire te transformi si evoluezi perpetuu. E una dintre cele mai puternice forme de cunoastere a lumii si a propriei tale fiinte. Nu facem altceva o viata intreaga decat sa ne cautam pe noi. Si cautand, devenim. Adevarul e ca ma simt foarte bine cu viata. Imi place asa de mult viata, ca nici nu simt cum trec anii. E foarte frumos! Bietul Beethoven stia ca virtutea cea mai de pret a vietii e bucuria. Mai multe personalitati mari au fost intrebate candva ce calitate pretuiesc cel mai mult la un om. Beethoven, saracul, a spus bunatatea. Mi s-a parut modest, nu e mare lucru sa spui bunatatea. Tarziu am inteles legatura asta extraordinara, ca un semn de egalitate, intre bunatate si bucurie.
Despre indragostire
- Sa vorbim putin despre poezie. Cand i-ati simtit prima data fiorii? A fost si ea o mare iubire?
- Poezia cred ca este o forma de exprimare a unei iubiri nedefinite sau indecise. Am inceput sa scriu la Sibiu, unde mi-am petrecut adolescenta, la Scoala Ursulinelor. Prima poezie mi-a provocat-o chiar adolescenta: atunci am simtit prima oara starea de indragostire fara obiect. Ma simteam inundata de o imensa bucurie de viata, eram indragostita de tot ce ma inconjura. Starea asta formidabila a deschis robinetul poeziei. Nu as spune ca poezia a fost inceputul. Inceputul a fost miracolul indragostirii, care vine din alcatuirea noastra materiala si se reflecta in spirit. Poezia se naste numai din iubire, din dragoste. Eu stiu, poate si din revolta sau din ura, si ele manifestari ale iubirii.
- Dar dragostea, disponibilitatea aceasta afectiva, se mosteneste si ea?
- Cred ca m-am nascut cu o pornire accentuat erotica. Totul vine probabil din gene, am mostenit asta din intreaga mea familie. Tatal si mama au fost artisti. Curios, intamplarea a facut ca ambele ramuri, si dinspre mama, si dinspre tata, sa fie familii formate numai din artisti. Pe de o parte, arta potenteaza iubirea, e o legatura indestructibila aici, pe de alta parte, mai sunt si un amestec bizar de neamuri si de rase, iar altoiul asta a nascut cu siguranta o vitalitate puternica. Disponibilitatea afectiva aduce cu ea si disponibilitatea de a scrie. Scrii atat cat ramai tanar. Ramai tanar atat cat mai ai capacitatea de a simti vibratia dragostei. Inspiratia e ca starea de indragostire. Ca sa nu mai spun ca de multe ori coincid. Cand nu sunt indragostita, atat cat pot fi la 80 de ani, nu pot sa scriu nici un rand. Vezi tu, poezia mea s-a nascut mereu din iubire, dar a fost, deseori, si o poezie de revolta. O poezie in care am pledat de multe ori si pentru frivolitate. Toti avem in noi o latura frivola. Un strop de frivolitate e esential. Am si un vers despre asta. "Vai, cu ce barbat urat am dansat aseara bolero-ul/ toata noaptea ne-am privit si-am baut si-n zori am incendiat metroul,/ ce barbat urat, ah, ce barbat am legat aseara intr-o batista/ si pe apa mortilor l-am dat eu, dintre frivole, cea mai trista". Si frivolitatea e tot o forma de revolta, impotriva unei mentalitati inchistate. Vrei sa iesi din tine, vrei sa te arati asa cum esti cu adevarat, sa nu mai fii comme il faut, ai in tine un clocot care vrea sa dea pe afara. Ar fi nemaipomenit sa ne aratam toti cum suntem de fapt.
- Cand ati capatat curajul sa va deschideti, sa lasati deoparte mastile?
- Nonconformismul, daca il ai in tine, il ai de la inceput, dar curajul vine mult mai tarziu, chiar foarte tarziu, in momentul in care nu mai ai ce pierde, in momentul in care socialul nu te mai intereseaza deloc. Atunci poti face absolut orice. Dimpotriva, ti se pare ca esti si mai puternic cand esti atat de liber. Ajungi intr-un punct in care laudele unora te-ar mahni peste masura, incepe chiar sa-ti placa faptul ca te lovesc, pentru ca stii ca esti diferit si asta iti da un fel de mandrie. De altfel, batranetea nu este deloc atat de urata pe cat se spune, batranetea poate fi si foarte puternica pentru ca aduce eliberarea.
Balada mortii
- Nu va e frica deloc de sfarsit?
- Eu nu vreau sa fac pe nebuna. Sunt convinsa ca orice vietate are instinctul fricii de moarte. Dar parca din ce imbatranesti, ti-e tot mai putin frica. Atunci cand eram tanara, eram ca un animal haituit, eram disperata ca exista moarte pe lumea asta. Am crezut pana tarziu ca universul va face o exceptie cu mine si ca nu voi muri niciodata. Dar acum, sincera sa fiu, nu mi-e foarte teama. Am tot mai des senzatia ca moartea e un proces mult mai usor de suportat decat ne imaginam. Ce ma sperie mult mai tare e moartea aceea lenta, a mintii. Eu aveam un bagaj de lecturi enorm, am citit foarte mult toata viata, aveam o memorie minunata. Mi-am iubit creierul, mi-am iubit inteligenta. Aveam o limpezime extraordinara, faceam asocieri cu o viteza uluitoare, memoria mea zbarnaia. Dar nu stiu daca mi-a mai ramas o treime din tot ce am detinut candva. Creierul se toceste cu varsta. Sunt mult mai inclinata acum, la varsta asta, spre meditatie si spre reflectie, si-mi pun mult mai multe intrebari despre existenta cand scriu. Si am nevoie sa-mi amintesc unele referinte si nu-mi mai vin, am uitat chiar si cartea in care le-am citit. S-au pulverizat. E groaznic.
- Toata viata ati trait desprinsa de realitate, iubind si scriind, ati trait plutind deasupra, intr-un peisaj mult mai vast. Poate ca acolo nici moartea nu mai e decat o trecere insignifianta.
- Sunt intr-o incurcatura foarte mare. Nu stiu daca exista peisajul acela de care asa de frumos vorbesti. De multe ori ma gandesc ca intram in groapa de gunoi a lumii si nu mai ramane nimic din noi. Iar daca ma gandesc la posteritate, in asta nu mai cred catusi de putin. Unde sunt azi minunatii mei prieteni, Mariana Marin si Virgil Mazilescu? Ce poeti! Si nu si-i mai aminteste nimeni! Uneori, as vrea sa cred ca noi continuam sa traim sub alta forma. Si parca, pe masura ce imbatranim, ni se dau semne, parca ne trage cineva de maneca sa ne spuna, uite, sunt legaturi, exista o ordine, o coeziune fantastica intre vietate si cosmos, sufletele noastre sunt doar particule dintr-o masa uriasa, iar corpurile noastre doar niste carcase in care s-au asezat. Dar tot degeaba! La ce bun eternitatea, daca cel care-ai fost s-a pierdut?
Fotografii de arhiva