Vedenia din campul cu maci
Lumina candelei, palpaind sub icoana, facea sa creasca Hristosul pe tot peretele si apoi sa umple camera. Ochii Lui, ca doua migdale taiate pe lung, straluceau in clarobscurul odaii. Asezati in genunchi unul langa altul, eu, sora si fratele meu, repetam intr-un glas, dupa bunica, rugaciunea de seara. Chipul lui Iisus era atat de real, incat nici eu nu-mi paream mie insumi adevarat, in comparatie cu icoana aceea. Cu fiecare verset imi ieseam din mine si ajungeam, la final, sa ma privesc din spate, cum stateam cu mainile impreunate si capul putin plecat, in sirul acela de umbre scunde, ale unei lumi pe care n-o cunosteam.
Cand ma aflam la bunici, asteptam seara ca pe o intamplare fantastica. Nu ma gandeam la rugaciune, decat cand murmurul satului inceta, iar bucataria mirosea a lapte de vaca proaspat muls. Afara era deja bezna si nu mai dura mult pana sa mergem la culcare.
Nu stiu nici acum de unde-mi venea acel tremur al inimii, cand bunica stingea lumina si ne chema sa ne asezam in genunchi, la icoana care il infatisa pe Hristos. Caci in biserica, duminica, n-aveam stare si nici vreo alta emotie, decat aceea ca voi fi pedepsit acasa, pentru trasnaile pe care le faceam. N-as spune, asadar, ca eram un copil credincios si nici macar prea respectuos fata de cele sfinte.
Dupa ce-am mai crescut nitel si am invatat la scoala teoria evolutionista, mergeam mai rar la biserica, si numai ca sa n-o supar pe bunica, pe care o priveam cu o duiosie amestecata cu un sentiment de superioritate. Nu-mi explicam cum o femeie ca ea, care crescuse trei copii aproape singura, caci bunicul a lucrat zi-lumina toata viata, o femeie care strunea si cativa nepoti, inca de pe cand mergeau de-a busilea, o femeie care stia rostul tuturor plantelor si-al lunii pline, si cand vine ploaia, si cum s-o alunge, o femeie care mana caruta cu boi si cosea fanul cot la cot cu barbatii, o femeie careia i se gudurau lupii la picioare iar vrajitoarele satului n-aveau curaj s-o infrunte, o astfel de femeie, deci, putea sa creada in basmele pe care i le spunea preotul satului. Ei bine, cam astfel de simtaminte aveam cand m-am intalnit prima data cu ingerul. Atunci n-am stiut ce este. Abia dupa ce ne-am vazut de alte cateva ori, m-am intrebat daca nu cumva...
*
Sa fi avut vreo 12 ani pe cand l-am intalnit intai. Eram in vacanta de iarna, la bunici, si primisem de Mos Craciun o pereche de patine. Mi le dorisem ani in sir. La fiecare inceput de decembrie, ii scrisesem, cu lacrimi grele, Mosului sa mi le aseze sub pom. In fiecare Craciun, Mosul imi daruise altceva, lasandu-ma trist, dinaintea bradului impodobit ca o sorcova. Cu siguranta, nu fusesem nici mai cuminte, nici mai bun la invatatura, nici in anul despre care vorbesc, dar pare-se ca Mosul se saturase de smiorcaielile mele, chiar cand eu imi pierdusem nadejdea. L-am pandit pe Mos pana noaptea tarziu, asa cum faceam in fiecare an, impreuna cu fratii mei, cu inima inghetata de teama, ca s-ar putea sa nu mai vina, desi cam incepusem sa banuiesc ca Mosul nu venea de la Polul Nord, ci din odaia din fata, unde se odihneau bunicii. Oricum, niciodata nu l-am surprins, in timp ce aducea bradul impodobit si darurile pe care le aseza sub el. Adormeam mereu inainte ca Mosul sa ajunga la noi. Dimineata de Craciun in care am gasit sub brad, intr-o cutie pe care scria numele meu cu majuscule, o pereche de ghete din piele alba, pe care erau fixate patine cu sina de fier nichelat, a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea. Zburam de fericire.
Cateva zile am stat numai pe garla inghetata bocna, inconjurat de o multime de tovarasi de joaca, pe care ii surprindeam privindu-ma cu invidie. Nici unul nu avea patine adevarate, ci niste improvizatii dintr-o banda de plastic, din aceea care fixa linoleumul la incheieturile peretilor, in camerele de bloc. Bucatile acelea de plastic, indoite sub puterea focului, cat sa imbrace bocancul, erau bune doar la coborat cate-o panta, dar nu la acrobatie pe gheata, cum faceam eu.
Am cazut de o mie de ori pana am invatat sa patinez. Radeam, suflam in manusile ude de zapada si o luam de la capat, pana cand, odata cu noaptea, venea si bunicul dupa mine.
Dupa cateva zile, insa, alunecam pe sticla de deasupra apei ca si cum m-as fi nascut cu patinele in picioare. Eram atat de mandru, incat le-am stricat tot cheful celorlalti copii cu "patine" de plastic, pe care ii amuzasem pana atunci, cu tumbele mele involuntare.
Dar intr-o zi, pe cand incercam sa desenez cu patinele un cerc perfect, cineva a aruncat o piatra care a lovit gheata in cateva salturi scurte, de broasca. Pielea translucida a taului inghetat a plesnit cu o paraitura cumplita, si m-a inghitit in pantecele involburat pe care il acoperea. Patinele ma trageau spre fund, iar vartejul apei m-a rasucit pana sub geamul gros si opac de gheata, sub care ma sufocam. Undeva, deasupra, auzeam glasuri grabite, tipete si pasi repezi in stanga si in dreapta, din ce in ce mai slab, topite intr-un sunet prelung. Cautam o iesire, lovind gheata cu mainile si deschizand larg ochii in apa care imi ardea pupilele. Picioarele imi amorteau in zbaterea lor inutila, incercand sa ma impinga la suprafata.
Atunci am avut vedenia. Nu mai eram in apa, ci pe un camp cu maci, marginit de un cer alcatuit cu linii groase, de negru si visiniu. Nu-i distingeam chipul si nici nu parea sa aiba trup, desi o simteam ca pe o prezenta omeneasca. O silueta ciudata, zarita printr-un cearsaf alb, pus la uscat in bataia soarelui. Numai ca umbra aceea raspandea o lumina puternica.
"De ce nu te intorci la mal?" - m-a intrebat, si parca mi-a zambit. Imediat am deschis ochii. Respiram din nou, lacom, tusind si tremurand ingrozitor, la marginea apei. Vreo trei baieti incercau sa ma duca pe sus acasa, dupa ce m-au invelit cu suba unuia dintre ei. Ma durea pielea capului, singura parte a corpului pe care o mai simteam, si imi clantaneau dintii in gura. Din fericire, bunica era plecata, asa ca mi-am uscat hainele si m-am pus pe picioare, pana cand s-a intors. N-am povestit nimanui despre aratarea aceea. M-am gandit ca imi vazusem moartea cu ochii, acolo, in capcana de gheata a iazului.
Pe urma, intamplarea a lasat loc altora si am uitat-o. Insa dupa cateva luni, ingerul mi-a aparut din nou, de asta data in somn. Pe vremea aceea, visam uneori ca zbor. Ma ridicam de la pamant numai prin simpla vointa, dadeam un ocol curtii, apoi unul mai mare gradinii, ma inaltam mult, mult, ca si cum as fi vrut sa ajung in varful vreunui munte, iar din crucea cerului ma lasam in jos sa plutesc cu bratele deschise larg, cat sa imbratisez tot pamantul. Si o luam iar si iar de la capat, pana cand deschideam usa altui vis sau ma trezeam. De cate ori visam ca zbor, traiam o bucurie intensa. Ma simteam nemuritor. Si-apoi, intr-o noapte, am visat ca zbor iarasi, peste un camp de maci infloriti. Se inaltasera cat un stat de om, dar nu puteau acoperi cu florile lor purpurii prezenta aceea luminoasa, ciudata, pe care o simtisem cand era sa ma inec. M-am oprit din zbor inaintea ei, incercand sa-mi dau seama daca e aceeasi de atunci. M-am apropiat, dar a disparut fulgerator.
La rastimpuri, am mai visat ca zbor si, de cateva ori, am intalnit din nou prezenta aceea, despre care nu puteam spune ca e barbat sau femeie sau cum arata, dar despre care simteam ca e innebunitor de frumoasa si de puternica. La fiecare intalnire, din cele cateva pe care le-am avut, parca prindea mai mult contur. Daca ar fi sa vi-l descriu, as spune ca era un barbat tanar, cu parul blond, bogat, legat in coada la spate si imbracat cu rasa calugareasca, dintr-o tesatura aspra si alba. Dar acestea sunt simple senzatii, caci niciodata nu l-am vazut asa de clar si de-aproape, incat sa-i pot face portretul adevarat.
Nu-mi vorbea, ci doar ma privea bland si uneori zambea. Simteam ca ma priveste si imi zambeste, desi nu i-am vazut niciodata ochii sau gura, cu adevarat.
Curand, am realizat ca simpla lui prezenta m-a invatat lucruri pe care nu mi le spusese nimeni si pe care nu le citisem nicaieri. Nu m-am mai indoit ca el e ingerul meu si ca ma salvase atunci, demult, de sub gheata mortii.
Ani in sir, pana am devenit barbat in toata puterea cuvantului, ma fortam sa visez ca zbor, sperand ca zborul sa ma duca la el, pe campul de maci, in spatele caruia cerul isi schimba intruna lumina.
Am crezut ca daca voi merge la biserica si ma voi ruga, il voi intalni mai des. M-am rugat. Dar, desi credinta mea devenea mai ardenta, zborurile mele se imputinau, pana au disparut cu totul. Si ingerul.
CLAUDIU TARZIU
Aripi de gheata
Mai demult stiam cand vine iarna, dupa cum se opreau norii peste padure. Cam cu doua-trei zile inainte sa cada primele zapezi, se lasau grei, vinetii, jos de tot peste copaci. Erau asa de grei, ca se auzea pana in casa trosnetul crengilor apasate. Iar cand se facea liniste-liniste, cand nu se mai auzea nimic, atunci stiam ca nu mai am mult de asteptat.
Si, intr-adevar, nu mai era mult, caci dintr-o data aerul parca se inmuia si apoi apareau si primii fulgi, speriati, timizi, usor manati de vant dinspre poala padurii. Asa incepea iarna atunci si odata cu ea si cea mai dorita perioada a anului. Nimic nu era mai grozav pe lumea asta decat sa-ti iei bocancii, paltonul, manusile si caciula si sa iesi cu sania in ninsoare. Ulita nu mai avea capat, ziua nu se mai sfarsea si zapezile nu conteneau sa acopere pamantul cu o haina stravezie, pufoasa si moale.
Buna mea imi spunea ca intotdeauna prima zapada cade din aripile ingerilor care-si curata penele inainte de Craciun si ca de aceea toata lumea e atat de fericita cand vede primii fulgi, care sunt sfinti. Bine, dar cand ninge a doua oara, si a treia oara, si cand ninge zile in sir fara sa se opreasca, si cand toate din curte si din lume sunt acoperite si ingropate in omat, tot ingerii sunt de vina? am intrebat-o. Dar tin minte ca nu mi-a raspuns, si atunci am iesit in curtea care se micsorase intr-atata, incat era doar o carare de la casa pana la poarta, un tunel printre nameti.
Atunci, in ziua aceea, am descoperit "jocul de-a ingerii". Desfaceam bratele si departam picioarele si ma aruncam pe spate, in zapada moale. Ma ridicam apoi incet, ca sa nu stric urma lasata in omat si "ingerul" pufos, cu margini delicate de sidef, ramanea sa strajuiasca drumul. Mai faceam unul si inca unul, pana cand ma saturam sa ma tot trantesc in zapada.
Stoluri de ingeri de omat strajuiau ulita Bunii, cat era de lunga. Drumul pana la cuptor era pazit de ingeri cu aripile desfacute, caci tinusem mainile deasupra capului cand m-am aruncat in omat. Din loc in loc, printre pomii din gradina, cand ma plictiseam, mai faceam cate un inger asa, de control, ca sa nu-mi pierd indemanarea sau, mai degraba, antrenamentul la cazut in omat. Erau cam stingheri, asa, imprastiati printre copaci, dar parca erau mai misteriosi decat ceilalti insirati la gramada. Oricum, lumina lunii ii facea pe toti sa straluceasca alb-albastrui. Si daca noaptea te trezeai si te uitai pe fereastra, parea ca in toata curtea si-n mijlocul gradinii s-au adunat toti ingerii la sfat. Daca se facea frig tare, ingerii inghetau si marginile lor zimtate si sclipitoare scoteau sunete firave cand le-atingeai. Mai stiam tot de la Buna, ca atunci cand se topeste un inger de zapada, in locul lui ies doar lacramioare si ghiocei. Dar asta nu prea ma interesa pe-atunci.
Am crescut, am intrat la scoala, am plecat apoi la alte scoli mai mari, in alt oras si mai mare si am uitat o vreme de ingerii de omat. Cand am avut si eu copii, la randul meu, i-am invatat sa-si faca propriii lor ingeri si asta era pentru ei cea mai de seama distractie a zilelor in care zapezile pufoase se apropiau de stresinile caselor, caci pe atunci iernile coborau inca generoase dinspre munti. Se intreceau care sa faca ingeri mai multi si mai frumosi.
Mi-am adus aminte de jocul acesta si in una din ultimele seri pe care le-am mai trait, in aceasta lume, langa intaia mea nascuta, intr-un spital bucurestean. Era o zi de decembrie. Treceam prin curtea pavilionului in care eram internate, pentru a ajunge la cabinetul in care i se faceau tratamentele. Mergea destul de greu si asistenta medicala mi-a dat un carucior. Dupa ce investigatiile s-au terminat, cand am iesit iar afara, amiaza era spre sfarsite. Desi era in decembrie, o lumina blanda incalzea curtea. Am urcat in spital, am luat o patura, m-am intors in curte si am infasurat copila in ea, ca sa nu-i fie frig. Eu eram cu totul incremenita si inghetata, de cand imi spusese doctorul diagnosticul. Nu ma puteam duce in salon, nu suportam sa stau intre peretii aceia albi, printre copiii chinuiti de boli fara nume.
Era atat de frumos afara, atata lumina, atata liniste intre copacii aceia batrani, si-am zis sa ne plimbam, ca sa uit durerea care ma coplesea, ca sa iau de la ei, de la copaci, puterea pentru ce ma asteapta, ca sa invat de la ei sa stau in picioare, oricat de mare ar fi vantul amaraciunii si al durerii... Pe de alta parte, am vrut sa fiu doar eu si ea, noi doua, doar noi doua in mijlocul lumii, ca atunci demult, cand inca se ascundea in pantecele meu. Doamne, daca as avea putere, as vrea s-o mai nasc inca o data, imi ziceam cu disperare. Ce sa fac? Ce sa fac? Mergeam printre copaci, in spatele caruciorului, si ii aratam cat de frumos e asfintitul, cum se ridica trufas spinii unui maces, am vazut impreuna o ghinda ramasa pe o crenguta si-am fericit-o pe veverita care o va descoperi. Am asezat cateva frunze pe o vizuina aflata la radacina unui tei, ca sa nu-i fie frig celui care-si facuse adapost acolo. Am vazut si niste ciori care paseau tacticoase pe iarba inghetata si, la urma, un catel speriat care-si gasise culcus langa un trandafir incarcat de promoroaca. A inceput sa ninga usor, cu fulgi rari, cand era deja aproape intuneric. Nu mai aveam cum sa mai stam in curte. Am mai facut o tura, si ea, copila mea cea inteleapta, m-a pus sa-i promit ca atunci cand zapada va fi mare, vom merge iar in curte la Buna si vom face ingeri printre meri.
In cele aproape doua ceasuri cat am stat in curtea spitalului, printre copaci, am imbatranit pe veci. Am urcat in salonul a carui lumina orbitoare parea un strigat ascutit. Am luat patura din jurul ei, am tinut-o in brate pana a adormit, am asezat-o in pat si-am inceput veghea din acea noapte. A doua zi n-a mai vrut sa se imbrace. Mi-a spus ca nu-i este frig, sa dau ciorapii ei baietelului pe care il tine in brate femeia din iconita pe care o purtam cu mine mereu. Apoi a adormit iar, dorindu-si pentru ultima oara sa creasca zapezile mai repede.
Peste doua zile am plecat din spital singura.
De-atunci, n-am mai facut ingeri de zapada. Mi-e frica de fiecare data cand ninge mult, mi-e teama ca s-ar putea intampla sa las toate la o parte si sa ma duc in gradina, sa ma opresc acolo unde zapada se inalta mai mult, sa ma intorc incet cu spatele si sa ma las in omatul moale, cu mainile departate, pentru ca ingerul meu sa fie liber, sa poata zbura cat mai sus, cat mai departe. Nu mi-e teama ca m-as putea lovi, mai tin minte si acuma cum trebuia sa-ti tii respiratia cand te lasai in zapada si cum sa te ridici ca sa nu starnesti un nor sclipitor si sa-ti vezi ingerul faramat.
Ma gandesc doar ca s-ar putea intampla ca noaptea, daca m-as uita pe fereastra, sa vad ca langa ingerul meu cu aripile intinse sta lipit un altul mai mic, cu aripile stranse pe langa el, ca un cocon straveziu de matase. Numai de asta mi-e frica...
OTILIA TEPOSU
Ingerul din catedrala
De prima oara cand l-am vazut, m-a fixat cu ochii aceia mari, rotunzi, de copil care-si gaseste in ghetute, dimineata, cadourile de Mos Nicolae. Era o duminica geroasa de iarna, intr-o catedrala de provincie, la inceputul anilor 80, iar senzatia usor conspirativa a liturghiilor in comunism facea ca aerul rece sa fie aproape irespirabil.
Avea niste zulufi de inger, chiar de inger, genul de zulufi care se intrupeaza in metafora. Femeile din fata altarului inaltau rugaciuni mute, ascunse sub basmale si fulare groase, trase peste fata.
Aripile lui lungi pareau zgribulite in frigul din biserica. In fragilitatea lor atat de pamanteana, tineau pe ele un sfert de catedrala, caci ingerul meu statea sus, in varful uneia dintre coloanele de sustinere. Din timp in timp, preotul iesea cu cadelnita din altar, iar fumul cu miros de tamaie imi mai incalzea ingerul. Suflam si eu, cat puteam, aburi calzi peste fularas, cand nu era atenta la mine o doamna in varsta, care ma privea cu repros, de langa singura sobita din partea aceea de biserica.
Lui m-am rugat prima oara - "Inger, ingerasul meu..." -, rugaciunea pe care o repetam cu bunica, pe ladita de langa soba cea calda, la care tanjeam, in iarna aceea friguroasa, din anii '80. Abia mai apoi aveam sa invat "Tatal nostru" si "Nascatoarea" si "Crezul", pe care, multa vreme, in copilarie, il sopteam cu o secunda inaintea preotului si a oamenilor mari care il rosteau, tare, in catedrala. "Crezul" imi parea un lucru cat se poate de solemn, si eram convins ca si ingerul meu il rostea in gand, un pic mai repede, pentru ca il stia foarte bine, ca si mine, si nu era nevoie sa il ingane dupa preot, ca oamenii mari.
De la el am invatat rabdarea. Statea nemiscat cat era slujba de lunga, nu clipea nici macar la luuunga lista de pomelnice pe care preotul o dicta egal, minute in sir, inainte de predica. Pana sa-l vad prima oara, nu-mi gaseam starea. Ma tot foiam cu verii mei si cu alti copii de-o varsta cu noi, stransi toti, pe niste pernite, pe un mic podium de lemn, chiar sub amvon.
Cel mai mult m-a impresionat la ingerul meu faptul ca a ramas neschimbat in toti anii aceia. Eu mai crescusem, duminicile in care ne vedeam la catedrala ma prindeau uneori vesel, alteori trist, uneori egoist, alteori cu capul in nori, dar el era acolo, langa mine, senin si intelegator in asprimea lui aparenta, cu contururi bizantine. La o vreme, pana in Revolutie, un expert in restaurare a venit la catedrala sa improspateze pictura veche, innegrita de flacara rugatoare a atator candele. A adus o solutie speciala, care a luminat frescele. Cand a ajuns la ingerul meu - aveam catre 10 ani atunci - am vazut pentru prima oara, cu claritate, blandetea dumnezeiasca din ochii lui.
Dupa 90, n-am mai fost la catedrala decat foarte rar. O biserica noua si calda s-a construit in cartier dupa caderea comunismului. Mi-am mai vazut ingerul o singura data, dupa o spovedanie, cand, miraculos cumva, mintea mi se inseninase ca fata lui, luminata dupa restaurare. I-am revazut ochii si-am inteles ca ingerul fusese cu mine, chiar si atunci cand eu uitasem de el.
CIPRIAN RUS
Cea mai frumoasa femeie din lume
Un fotoliu verde, tocit, intr-o cafenea. Pe masa, ceaiul se racise si nu mai scotea aburi. Usa scartaia, se deschidea si inchidea din cand in cand. In fumul inecacios se stingea mirosul proaspat al ploii de pe paltoane. Pe sticla ferestrei, stropi de apa desenau harti stranii, afara masinile se inghesuiau la stop, pietonii - niste marionete colorate - traversau strada. Numai eu stateam singura in asteptare, nemiscata, fara sa inteleg cum de incape in mine atata durere. Cum de a reusit sa se incolaceasca sub pielea mea, sa-si faca culcus in vintrele mele, sa-mi paraziteze mintea si sa-mi arda corpul ca o otrava fina? Nu mai stiam cine sunt si ce vreau de fapt. Uneori, zau, despartirile sunt atat de grele! Oare stia asta si barmanul, care imi intindea politicos apa minerala? Am amestecat siropul in pahar, lingurita a cazut pe buza de sticla, bulele de gaz s-au evaporat. Oricum, il vedeam doar pe el. Mainile care desfaceau pliculetul de zahar pareau mainile lui, si gestul delicat al vecinului, care tocmai si-a aprins o tigara, parea tot al lui. Si cu o clipa in urma mi se paruse chiar ca-l vad, intrand la brat c-o alta fata. Ce bine ca nu era el! Daca ar reveni acum si s-ar aseza langa mine, ce-as mai putea sa-i spun, dupa atatea lungi si goale asteptari? N-as mai putea sa zambesc, nici macar sa mai plang.
Stiam ce va fi, imi spuneam singura. Voi cauta toate argumentele rationale sa-mi spun ca asa e mai bine, voi scormoni dupa detalii imprecise, pentru a ma convinge ca era imposibil. Timpul va trece si eu voi astepta sa treaca, sperand ca-mi va fi aliat. Si zilele vor curge, din nou, linistit. Serviciu, metrou, casa, masa, atentii, afectiune, ras la ocazii, iubire mecanica, munca, munca. Chipul lui va disparea intr-o ceata perfida, trasaturile lui - sterse ca de o rafala de ploaie, ochii lui - decolorati de anii ce trec, in timp ce eu mai adun un rid pe obraz. Imi voi zice: uite, viata a revenit la normal, totul curge ca inainte. Durerea din corp n-o mai simt deloc, zgomotul de sticla pisata din cap nu se mai aude. Ma voi bucura din nou de fiecare dimineata. Am sa rad chiar in hohote, intr-o zi. Am sa continui cu serviciu, metrou, casa, masa, mici atentii, afectiune, ras la ocazii, iubire mecanica. Munca, munca! Pana intr-o zi cand un loc, un cuvant, o pala de vant vor deschide in mine rana aceea de mult uitata. El va fi acolo, ca o adiere calda, ca o fantoma de abur
Nu stiam pe atunci cum arata un inger. Nu vazusem niciunul pana in seara aceea. Si n-am vazut nici atunci, desi l-am chemat cu toata inima mea. Mi-ar fi placut sa-l vad coborand tacticos langa mine, asezandu-se cu fosnet pe un servetel impaturit in trei, chiar sub lampadar. Si-ar fi scuturat stropii argintii ai ploii de noiembrie sub clopotul orbitor de lumina, si n-as fi stiut daca mi se pare, doar, sau cestile de pe masa chiar plutesc intr-o iradiere incandescenta. Oh, as fi avut pentru el multe, prea multe intrebari, i-as fi facut o lista, as fi luat notite, as fi stat atenta si nici n-as fi respirat, de teama sa nu-l risipesc c-o rasuflare. Dar n-a coborat nici un inger din ploaia cenusie. In seara aceea trista, cerul de toamna, tulburat de furtuna, a ramas pentru mine gol.
Mult mai tarziu, peste ani, cand durerea aceea nu mai era decat o amintire fara contururi, m-am indragostit din nou. Era iarna si peste oras coborase mirosul zapezii. Calcam prin nameti, cu pasi grabiti, in drum spre intalnirea cu el. Nu ma gandeam la nimic si ma gandeam la toate. Ganduri, mirosuri, dorinte, culori, imi treceau pe dinainte, invalmasindu-se. Si sus, deasupra, era cerul. Nesfarsit, alburiu, parea incarcat de tot felul de taine. De cand nu-l mai privisem, imbatranisem un pic. Albul lui miscator si adanc era acum cea mai frumoasa promisiune.
Era chiar acolo, cu bratele incrucisate, privindu-ma prin fasia ingusta si sticloasa dintre pleoape. Lumea se facuse mai mica, fiindca nu incapea intre cele patru pupile. Am intins mainile. S-a apropiat de mine. Inaintam amandoi pe un nor, cu pasi marunti si siguri, sa nu cadem. O bucurie mare si nelumeasca imi pulsa in piept, gata sa se reverse. Inima imi zvacnea tare, tot mai tare, din ce in ce mai tare, ca o bataie de aripi. Cand ne-am atins, au disparut din jur blocuri si semafoare, s-au sters treceri de pietoni si tramvaie, s-au risipit masini si copaci, si-n locul lor s-a asternut o mare de lumina. Aerul era incarcat electric, si vantul care sufla peste noi era un falfait de pene usoare. Am stiut atunci ca zburam amandoi pe un nor de ingeri. Sosisera cand ii asteptam mai putin, aducand cu ei bucuria iubirii. Ma simteam cea mai frumoasa femeie din lume si nu mai voiam nimic, decat sa ne iubim pana n-o sa mai stim de noi, arzand impreuna, pana la ultima scanteie. Cand am deschis ochii si m-am desprins din imbratisare, lumea parea mai alba, scaldata intr-o lumina noua si pura. Ingerii au mai zburat o vreme in jur, apoi s-au risipit in ninsoare, departe, impreuna cu fulgii.
DIA RADU
Glasuri ingeresti
Sobita rotunda din fonta, asezata pe picioare scurte, "labe de leu", imprastia o caldura placuta in bucatarie. Afara, o "baba" nevrotica, din cele noua, de inceput de martie, trimitea un vant subtire si taios peste pamantul dezghetat de un soare caldut. Petice de zapada mai staruiau pe la radacinile pomilor. Mi-am intins cartile pe masa de bucatarie si am citit, o vreme, concentrata. Aveam 16 ani si invatam pentru examenul de treapta a doua de liceu, care ma astepta peste trei luni. Prin minte imi hoinareau deja planuri pentru vacanta si pentru promisele plimbari de mana, cu un coleg de liceu cu doi ani mai mare ca mine, prin parcul orasului, amanate pentru dupa examen. Si-mi mai treceau prin minte si tot felul de filosofii timide despre viata, ganduri contradictorii starnite, de buna seama, de aerul crud de primavara, pe care-l adulmecasem ca o salbaticiune aflata la inceput de viata. Nu stiu cum am pierdut sirul randurilor si cum m-a cuprins o toropeala placuta, iar capul mi-a devenit, deodata, foarte greu. Mi-am sprijinit tamplele in palme, apoi palmele mi s-au intins crucis pe masa, peste carti, iar capul mi-a alunecat pe ele. Am simtit ca trupul mi-a devenit foarte usor, ca m-am desprins din scaun si ca plutesc, imponderabil, inaltandu-ma. Niste voci subtiri, ca niste atisoare, au inceput sa se inalte in jurul meu, apoi au devenit tot mai multe si mai puternice, clare ca apa unui izvor de munte, unindu-se intr-un cor si inchipuind o melodie neasemuit de armonioasa, un imn de glorie, pe care l-am invatat si eu, imediat, de parca l-as fi stiut demult. "Glasuri ingeresti", mi-a tasnit in minte, de parca cineva mi-ar fi trimis acest gand, pentru ca eu nu avusesem cand sa aud vreodata asemenea cantari, nici la biserica unde mergeam la sarbatorile mari, nici pe cele cateva discuri din ebonita, pe care le ascultam la pick-up-ul vechi, rusesc. Si cand am inceput sa fredonez si eu melodia aceea, nedeslusind cuvintele, ci doar lasand sunetele sa ma patrunda, ochii mi s-au deschis si am vazut fluturari de matasuri albe, de parca m-as fi plimbat printre cearsafuri usoare, puse la uscat, si care se miscau ritmic, in bataia vantului. Si o mireasma nespus de placuta si diafana, ca a florilor de primavara, plutea in aerul straveziu. Si apoi, intre voaluri, am vazut si chipuri eterice, cu ochii mari si privirea indreptata in sus, care radiau atata bucurie si atata armonie, de parca acolo, in cer, li s-ar fi aratat ceva atat de frumos, ca intrecea orice inchipuire. Si cand m-am uitat si eu intr-acolo, am vazut un nor auriu, deasupra caruia era un chip de femeie ce oglindea atata blandete si bunatate, ca te cuprindea, pe loc, o stare de nemarginita bucurie. Si am deosebit atunci, la sfarsitul unui pasaj ce se repeta, ca un refren, cuvintele: "Maica Domnului". "Maai-caa Doo-mnuu-luui", am inceput sa murmur si eu, si parca incercam sa sar mai sus, si mai sus, ca sa vad mai bine fata aceea blanda mai de aproape, dar pe masura ce sunetele se rotunjeau pe limba mea si cuvintele se auzeau tot mai clar in capul meu, am simtit cum ma desprind dintre voaluri si cad in gol. Capul mi-era ca de plumb, iar pleoapele nu voiau sa se ridice. Incercam sa cant cantecul acela, stiam cuvintele, melodia si refrenul, ma-ncapatanam sa le rostesc, ca pe o formula magica, protectoare, pe care daca as fi uitat-o, as fi cazut tocmai in rarunchii pamantului. Nu stiu cum am ajuns de pe scaun la usa bucatariei, si apoi la usa holului ce da in afara. Cred si acum ca cineva m-a purtat cu viteza fulgerului si m-am trezit stand ghemuita pe prag, neavand putere sa-mi ridic capul cazut in piept, si nici pleoapele grele, ca de plumb. Stateam asa, cand am auzit-o pe mama, venita din curte, unde trebaluia, strigandu-mi numele, din ce in ce mai tare. Si ma miram de ce e strigatul ei atat de cutremurator, de disperat. Nu-mi placea deloc, pentru ca era atat de diferit de muzica ingereasca pe care o ascultasem pana atunci si pe care o mai derulam, inca, in capul meu. Si, deodata, am simtit cum vantul rece ma izbeste in frunte, mi-am dat capul pe spate, am deschis gura si am tras aer adanc in plamani. Cu un vaier sugrumat, am simtit cum oxigenul imi umple fiecare celula a corpului si cum, prin crestetul capului, durerea crancena mi se risipeste ca o pacla.
Sobita noastra rotunda, sprijinita pe labe de leu, incurcandu-si fumurile in vantul sturlubatic de primavara, degajase in camera monoxid de carbon. "Plasmuirile unui creier lipsit de oxigen!", mi s-a spus, dupa aceea. "Subconstientul tau s-a luptat pentru supravietuire!" Da, dar inca nu stiu daca el, sau alta forta, m-a scos pe cele doua usi ale casei, pana afara. Oricum, de atunci stiu sigur ca ingerii exista, ca ei locuiesc in cerul al noualea, pentru ca asa spunem atunci cand simtim ca plutim purtati de-o mare fericire. Iar imaginea aceea de taram inmiresmat, plin de cantari ingeresti si de culori daurite, o pastrez in minte si in inima pana azi. Si o scot de acolo ori de cate ori ma simt amenintata in linistea mea si a casei mele, ori incoltita de incercari ale sortii, si o desfasor, in fata ochilor mintii, ca intr-un tablou viu. Nu mai stiu cantecul. Imi zumzaie in minte doar note inalte, suave. Nici parfumurile nu le mai simt pregnant, ci doar mi le imaginez. Dar stau asa, nemiscata, asteptand ca bucuria aceea tainica sa mi se strecoare din nou in suflet, sa am puterea de a-mi reconfigura "sistemul" si de a reporni "programul". Stiu sigur ca, dincolo de zbaterea aceasta continua care este viata, lumea aceea, a fiintelor de lumina, a cantecelor de slava si a parfumurilor divine ne asteapta s-o "accesam". Parola? Un suflet curat, nepervertit, si plin de iubire.
CORINA PAVEL