Canta in biserica incremenita de ger. Un murmur grav si prelung, urcand din adancuri. Prin ferestrele inalte lumina se cernea in pulberi colorate. Statea drept, inalt, cu barba roscata si ondulata impinsa inainte. Dulama neagra de-abia atingea pamantul. Doar jos de tot, rasfranti peste ghete, se zareau o pereche de jeansi. El era, deci, Parintele Sava. "Americanul", asa cum ii spuneau credinciosii. Acum zece ani, a traversat oceanul, a schimbat avioane, vapoare, autobuze si trenuri, a calatorit zile si nopti, rugandu-se neincetat, pentru ca intr-un final, cu doar cateva haine si carti, sa ajunga sus, in munte, la Manastirea Oasa. De atunci, n-a mai plecat niciodata.
Intalnirea cu Dostoievski
Sudul Americii, in anii '70. Orasul New Orleans forfotea de lume, vapoarele suierau aglomerandu-se in port. In baruri, muzica de jazz mai rasuna, inca, unduitoare. Si nu departe era Mississippi, Marele Fluviu, care se varsa, incarcat de povestile lui Mark Twain, intr-o splendida delta. In asteptarea Craciunului, bucatariile scoteau aburi parfumati. Fluviul cel mare incepuse sa prinda gheata. De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.
Unele carti se uita cu greu. Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace. Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta? Si atunci, catolicismul e cu adevarat ratacit? Vestul? America? Cea mai grozava tara din lume, despre care i se vorbise atat, era si ea in eroare? Citea, de parca fiecare pagina ce urma, i-ar fi putut dezlega totul, oferindu-i cheia de a intelege istoria si lumea in care traia. Citea, absorbit cu totul de poveste. Carte dupa carte. Saptamana dupa saptamana. Era acasa in lumea rusilor patimasi, simtea mirosul padurilor de mesteceni, al gerului ce te patrunde pana la os, al pasiunilor care-ti smulg din carne. Ca si cand s-ar fi ratacit undeva, departe de casa, cu mult inainte sa se fi nascut. Si toate personajele parca vorbeau de el. Era cand Maskin, printul cel macinat de pasiuni, cand Aliosa cel bun si bland. A pendulat, alaturi de ei, intre credinta si indoiala. Cand vacanta a luat sfarsit, stia un lucru: daca nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.
Convertirea
Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta. Avea atata nevoie sa se destainuie! I-a parut rau, si ani in sir a tacut apoi. Mergea zilnic la Liceul Catolic, unde era inscris, dar n-a mai deschis niciodata discutia. A facut totul cum i se cerea, grabit sa ajunga acasa la cartile lui, pe care le citea in secret: carti despre ortodoxie, marturii duhovnicesti, vieti ale sfintilor si ale marilor mistici. Un dor profund il chema inspre lucrurile acestea tainice si nestiute, inima lui vibra de cum auzea de ele. La 18 ani, cand a terminat liceul, stia ca nu mai e cale de intoarcere. A invatat sa conduca si a plecat singur la o biserica ortodoxa din regiune, unde s-a convertit.
Apoi anii au trecut si viata l-a dus pe alte drumuri. O vreme a vrut sa se faca violonist. A abandonat Conservatorul, dupa trei ani, convins ca nu e facut pentru muzica. Si-a luat, patru ani mai tarziu, licenta in contabilitate, cu nota 9,50. Inclinatia lui spre matematica isi spunea cuvantul. S-a angajat la una din cele mai mari banci ale Americii, manevrand miliarde de dolari, in fonduri de investitii. Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens. Era ca si cum ar fi existat doi Stephen, unul corect, disciplinat, matematic si riguros, care se trezea dimineata la 7, facea dus, bea cafea si mergea la birou, altul ascuns, misterios, care dispretuia in secret tot ce primul construia cu migala, zi dupa zi. Cateodata, seara, la culcare, inchidea ochii si se imagina altundeva, departe, poate intr-unul din romanele rusesti pe care le citise candva. Scuturat de toate nevoile lumesti, de toate grijile care nu servesc la nimic, despovarat de toata alergatura inutila. In vis purta haina neagra, calugareasca, si locuia departe de vuietul lumii, unde aproape iti sunt doar stelele, brazii si Dumnezeu, caruia i se lasa in grija. Caruia i-ar fi dedicat intreaga viata. Si inima i se inunda, atunci, de cea mai adanca pace din lume.
Drumul spre cer
A fost nevoie de timp pentru ca Stephen sa-si urmeze chemarea. Avea 40 de ani, cand indoielile si cautarile au incetat. In fata lui s-au inchis, rand pe rand, toate drumurile serpuite pe care incercase sa o ia, dar care nu-l dusesera niciodata nicaieri. Ar fi putut avea multe intr-o viata de om, dar sunt si oameni pentru care nimic nu e suficient de pretios ca sa ii faca fericiti: nici cariera, nici banii, nici dragostea si nici macar gandul ca ar putea avea un copil. Se saturase el insusi sa mai dea vina pe altii, pe viata, pe imprejurari. Ce ii trebuia lui era in alta parte. Mult mai departe si mult mai diferit. Un drum cu totul nou, deasupra tuturor celorlalte, pe care esti doar tu cu tine si cu Dumnezeu. Un drum care urca spre cer. Un drum care pentru el a inceput in Ohio, la o manastire ortodoxa. Prima manastire ortodoxa adevarata in care a intrat. Cand a pasit inauntru, a simtit cum i se taie picioarele. Lumanarile palpaiau tremuratoare. In lumina lor, sfintii pareau ca lacrimeaza. Calugarii cantau cu voci ragusite, fumul cadelnitei desena fiinte stranii in aer. Si era acolo atata culoare, atata aur, atata lumina! Cat de departe erau toate de sobrietatea catolica. Cat de falsa i se parea religia parintilor lui, privind acum in urma. Si cata caldura aici, printre stranele de lemn sculptat, cata suferinta si cata bucurie in fiecare cuvant al calugarilor. Uitase de el si de toate, si doar bataile inimii ii aminteau ca timpul n-a stat defel in loc.
Cele trei incercari
Timpul nici nu sta vreodata in loc. Dar trebuie sa stii sa lasi deoparte tot ce e de prisos. Toate gandurile marunte si meschine, toate grijile de gospodar, toate ambitiile usoare si trecatoare, toate iluziile si toate poftele. Atunci, uneori, timpul se desface, ca petalele unui nufar, si poti iesi din el ca un lujer sau ca un fuior de ceata, pentru ca de fapt tu nu mai esti tu, ci doar un gand, cantarind cat un abur: gandul spre Dumnezeu. Si-atunci, nici nu mai simti nimic: nici anii care trec, nici povara corpului, nici raul, nici vartejul lumii de jos. Si daca apuci sa simti macar un strop din bucuria de a fi Acolo, vei tanji toata viata inspre El. E nevoie doar de disciplina, isi spunea, asezat la masuta de lemn din intaia lui chilie. De trei ori il trimisese acasa staretul Serafim al Manastirii din Ohio. Si tot de trei ori s-a intors Stephen, convins ca acolo e locul lui. De-abia atunci a fost primit ca frate incepator. Framanta ceara galbena. Din degetele lui de violonist ieseau lumanari subtiri si parfumate. Prima lui ascultare. O sa le urmeze pe toate, intocmai. Ordine. Ritual. Rugaciune. O sa curete toata neghina din grau. Fir cu fir. Zi dupa zi. O sa faca totul cu disciplina. Si disciplina o sa faca mintea sa taca. Pana ce va uita si de disciplina, va uita de tot, si va lasa iubirea sa tasneasca. Si atunci se va ridica si el ca un lujer sau poate ca un fuior, deasupra tuturor lucrurilor, spre inaltimile cerului, unde esti una cu Domnul.
"Du-te la Oasa!"
Cum il simti pe Dumnezeu? "Uneori, ca pe o tanjire stranie, ce copleseste totul cu flacara ei. Alteori, ceva adanc raspunde in tine, Il stii aproape, fara sa-L poti simti. Ii vezi doar semnele presarate pe cale si stii care e drumul pana la el". Chiar asa? "Chiar asa, absolut! Dumnezeu nu te lasa in chinuiala daca Il cauti. Vine si El la tine", imi spune cu o bucurie ciudata, si privirea lui, tot mai transparenta, se pierde spre zarile amintirilor. Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos. Nu stia ca, dupa aproape 50 de ani de comunism ateu, in Romania, flacara ortodoxiei ardea mai vie ca niciodata. Asta era tara in care si-ar fi dorit sa fie calugar. Departe, in chilia lui din Ohio, a inceput sa viseze la ea. Si ca s-o aduca usor mai aproape, a inceput sa-i invete limba.
Mai tarziu, staretul Serafim l-a trimis la Athos. Muntele sfant, visul tuturor calugarilor. "Daca iti place, ramai acolo", i-a mai spus. Si poate ca ar fi ramas acolo, la Vatopedu, daca lucrurile s-ar fi asezat altfel in viata lui. Un tanar calugar, Vasile, i-a vorbit intr-o seara, la asfintit, de Romania. Undeva in munte, departe de capitala, de orase si de sosele, exista o manastire cu calugari tineri si induhovniciti, slujitori ai Domnului, talentati si foarte cititi. Acolo, la Oasa, in locul acela binecuvantat de Dumnezeu, ar fi putut si el sa se simta acasa. De fericire ca a aflat de el, a plecat sa faca metanii la icoana Maicii Domnului. Simtea adanc in inima ca asta e locul de care avea nevoie. Imagini din cele mai vii i se infiripau in minte. Trebuia sa-si faca bagajele cat mai curand. Numai ca a doua zi, in timp ce culegea, alaturi de alti frati, masline, un alt frate, Macarie, l-a derutat. "Nu te duce acolo, i-a spus, romanii si-au pierdut credinta, comunismul i-a ratacit, bisericile lor sunt goale. Ramai aici, nicaieri nu-ti va fi mai bine". Peste sperantele lui s-a asezat o draperie de umbra. Romanii nu erau, deci, asa cum ii credea! Verdictele cadeau cum cadeau maslinele verzi si tari in cosurile de nuiele. Ce avea atunci de facut? Soarele se rasfrangea aramiu in apa marii. Era cald. Era bine. Pietrele straluceau albe si duhul lui Dumnezeu plutea, ca-n Scripturi, peste ape. Ar fi putut ramane acolo. Poate ca gandul lui fusese o prostie. Avea dreptate Macarie, nicaieri n-ar putea gasi un loc mai bun. Cand s-a lasat seara, a luat de jos cosul plin cu masline si au plecat amandoi la staretul Efrem sa-i duca vestea. Se hotarase sa ramana. "Nu poti ramane aici", i-a spus staretul. "Sunt reguli care ne impiedica sa luam prea multi straini in manastirile grecesti". Niciodata nu i s-a parut ca vorbele celuilalt par mai dureroase. Peste incapere s-a lasat o liniste grea. Atat de grea, incat Stephen n-a mai putut spune nimic. Parea ca totul incremenise in jur, chiar si gandurile lui. "Du-te la Oasa, fa-te calugar acolo!", i-a spus intr-un tarziu. De unde stia Sfintia Sa ce-si dorea? N-avea cum sa stie, doar nimeni nu-i spusese nimic, nici macar fratele Vasile. Tocmai se intampla o minune. "N-am stiut", i-a soptit cateva clipe mai tarziu staretul, la fel de mirat ca si el. "Dar Maica Domnului a vorbit pentru tine".
Lectia iubirii
Sta in fotoliu, mangaind cu privirea cartile. Ii sunt dragi, pentru ca ele l-au adus la credinta. Sunt carti pe care le iubeste ca pe fiintele vii, carti fara de care viata lui ar fi fost poate alta. Pe una a si tradus-o in engleza si a regasit, cat timp a lucrat, ceva din bucuria de odinioara a primei lecturi. In biblioteca manastirii Oasa, cartile sunt randuite frumos si cu grija. Randuiala! Asta cauta si-n viata de zi cu zi. De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.
Iesim impreuna afara. Pojghita zapezii se frange sub picioarele noastre. Peste manastire s-a lasat lumina albastra a inserarii. "Auzi?", ma face atenta. "Ce?" Pe chipul palid i s-a asternut un zambet. Cineva bate toaca si sute de ecouri, surde, lemnoase, se intorc inapoi de peste dealurile vecine. Muzica asta poarta cu ea cea mai mare bucurie din lume. In curand va incepe vecernia si, odata cu ea, padurea din jur va fosni infiorata de cantecele lui si ale celorlalti calugari. Cand se aseaza la strana si ia prima nota, isi aminteste ca asta e unul din lucrurile pentru care Dumnezeu l-a trimis aici. Noua lui viata trebuia sa inceapa si cu un nou nume. Numele lui de calugar. I s-a spus Sava. Sfantul martir din muntii Buzaului, sfantul cantaret, cel zicator de psalmi.
Parintele Sava e fericit. A gasit locul unde inima lui infloreste si se deschide petala cu petala. Pentru el, sus in munte, la Oasa, inseamna acasa. Uneori, seara, se intalneste cu ceilalti calugari. Discuta ce mai au de facut, ce au mai citit, ce greutati intampina. E frumos, e bine si tihnit si e o bucurie frateasca de care el, Stephen cel ascuns, nu a avut niciodata parte in viata lui de mirean. De cand e aici e mai deschis si mai vorbaret. A invatat lectia iubirii si a daruirii. Sa dai din tine ca dintr-o paine care se reface la loc. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. America nu-i mai spune nimic. Se simte acasa printre romani, le-a invatat limba si o vorbeste cu un accent ciudat, impletind in frazele lui cuvinte frumoase si neasteptate: "vrajmas, tainic, launtric, smintit".
Ii place si locul. E aproape muntele, pe care vara il urca in fiecare zi. Iarna, intunericul e aici mai intuneric decat in alta parte. Si frigul taie prin haine si ajunge la os. Noaptea, potecile se umplu de un freamat straniu si vantul inghetat suiera, aducand cu el urletele lupilor. Dar nu simte nimic din toate astea. S-a obisnuit cu ele. Acolo unde e Dumnezeu e si lumina, si caldura. Si pana la Craciun mai e atat de putin! Manastirea se va umple de oameni. Slujba va rasuna mai limpede ca niciodata in coltul acesta inzapezit de lume. Se vor strange toti, ca o mare familie, in duh de iubire. Sositi de peste tot, in haine albe, romanesti, tinerii vor canta colinde care vor rasuna pana departe, in vale. Hristos se va naste din nou, aducand pace intre oameni. Si lumanarile vor palpai fierbinti: stele rasfirate in cerul ce a coborat pe pamant.
Foto: GEORGE CRASNEAN