Cetatea Sighisoarei nu exista. Nu va luati dupa pliante si ghiduri, n-are rost sa va incredeti in carti sau alte dovezi la fel de sigure si biruitoare. Vi se va spune, probabil, ca orasul acesta - Sighisoara, Schasburg, Segesvar, Saghisoara - este unul dintre putinele orase-cetati locuite din lume, vi se va vorbi despre bresle, turnuri de aparare si biserici gotice, veti fi ademeniti cu povesti despre un ceas in care locuiesc fiinte sculptate din lemn de tei, vi se vor arata case, ziduri si locuri, veti auzi nume, date si istorii cu sasi, maghiari si romani, veti afla cum Piata Mare a burgului devine neincapatoare in zilele Festivalului de Arta Medievala, veti descoperi o realitate in care Sighisoara a existat, exista si va exista si de acum inainte. Or, asa cum se vad lucrurile intr-o inserare de inceput de decembrie, nimic din toate astea nu poate fi adevarat.
Scurta istorie a unui duh de ceata
Iar lucrurile nu pot fi adevarate, atat timp cat ceata urca incet de pe apa Tarnavei, se strecoara pe bulevardul luminat de felinare, ascunde casele intr-o lumina alburie, acopera masinile, pasii, forfota unui vechi targ ardelenesc, de parca acolo, in inima cetii, n-ar salaslui doar un abur cu miros de ploaie, ci si un duh tainic, batran si atotstiutor, care cucereste, pe nesimtite, Orasul de Jos. Nu va fi nimeni care sa bage de seama, nu se vor gasi istorici care sa consemneze evenimentul. Lumea va merge inainte, trenurile vor opri in gara, in Piata Hermann Oberth se vor aprinde luminile din bradul de Craciun. "E ceata, mama, e ceata", va spune o femeie pe strada si se va infofoli mai bine. Ce nu stiu oamenii, ce n-au stiut niciodata, e ca vrajile pot sa-si vada de viata lor, ca nu vor fi stingherite in nici un fel, de realitatea noastra disciplinata. N-a fost niciodata timp pentru ele, iar daca duhul acela din ceata are chef sa urce pe panta abrupta a strazii Turnului, e fix treaba lui. Nimeni nu-l va intreba de sanatate, nimeni nu se va gandi de ce se opreste la Coridorul femeilor batrane, de ce nu are curajul sa urce mai departe, pe sub poarta de intrare a Turnului cu Ceas. Poate ca duhului ii va fi fost teama de statueta tobosarului din turn. Poate ca se va fi speriat de clopotele ce vor fi batut de sapte ori. Poate ca miscarile tobosarului, insufletit de clopote, pot alunga orice fel de vraja. Poate ca, dimpotriva, statueta calaului, chiar ramasa fara bici si fara secure, are darul sa inspaimante duhurile de ceata. Sau poate ca nu se face sa intri in cetate atunci cand este zi de marti, iar Ares, zeul razboiului, strajuieste intrarea in Schasburg. La fel de bine s-ar putea ca ceata alburie, de inceput de decembrie, sa se opreasca aici doar pentru ca numai ea stie ca locul acesta tainic, despre care se spune ca ar fi locuit neintrerupt de sapte secole incoace, exista doar daca vrei tu sa existe. Doar asa, trecand prin aburul cu miros de ploaie, lasand in urma Orasul de Jos si viata sa dintr-o zi obisnuita, vei putea ajunge intr-un alt timp si intr-un alt loc, ferit de ceata, de vremuri si, da, uneori chiar si de oameni. Nu, Sighisoara nu exista cu adevarat. Chiar daca felinarele se incapataneaza sa lumineze casele vechi, pastelate, oranduite pe stradute inguste, totul pare incremenit, desprins de vremuri, de istorie, de intamplari. Nu-ti ramane decat sa admiri tacerea impietrita din Burgplatz, silueta stranie a Bisericii din Deal, nu-ti ramane decat sa privesti cu luare aminte statueta noptii din Turnul cu Ceas, nu-ti ramane decat sa astepti ca tortele din mainile ei sa arunce umbre pe tiglele colorate ale acoperisului urias. Doar ca nimeni n-a vazut asta vreodata. Doar ca tot ce s-au gandit oamenii sa scrie despre asta a fost: "Turnul cu Ceas. Construit in sec. XIII - XIV. Pana in 1556 a adapostit sfatul orasului. Distrus de incendiul din 1676, a fost refacut in anul 1677. In 1891, acoperisul a fost decorat cu tigle smaltuite. Din anul 1898, serveste ca incinta muzeului orasului. Ceasul si figurinele reprezentand zilele saptamanii dateaza din 1648". Poate ca figurinele astea, care dateaza din 1648, stiu cel mai bine viata si secretele cetatii. Poate doar ele pot alunga duhurile care dau tarcoale zidurilor, poate ca tobosarul cu mustata se sfatuieste in taina cu zeita Pacii, poate ca Dreptatea legata la ochi ii tot sopteste ceva ce nu vom auzi vreodata Justitiei. Poate doar asa lucrurile raman la locul lor, poate de aici sentimentul ca pe stradutele serpuite ale orasului te vegheaza cineva, ca esti la adapost, ca nimeni si nimic nu iti poate face vreun rau. Iar tihna de pe strazile astea, strada Tamplarilor si a Cositorarilor, strada Manastirii si strada Bastionului, e o tihna venita de demult, de pe vremea cand acelasi duh nestiut urca panta abrupta a strazii Turnului, ca sa se opreasca, sfios, la Coridorul femeilor batrane. Acum, ca si atunci, au ramas doar pasii care rasuna stingher pe dalele de piatra.
Ceasul a pornit sa bata din nou. Iar odata cu el, tobosarul se insufleteste. Ai putea crede ca un taxi trece pe sub Turnul Croitorilor si intra in cetate, daca n-ai sti prea bine ca asa ceva e imposibil. Taxiurile nu exista. Aici n-a ramas nimic, decat figurinele din ceas, care se misca la rastimpuri, si ceata care a impresurat zidul de aparare. Cateva umbre rosiatice au inceput sa tremure pe acoperisul Turnului cu Ceas. Dar poate ca ti se pare. Poate ca doar s-a facut tarziu si nu mai are nici un rost sa te intrebi de ce iti e atat de somn.
Case si turnuri
Dimineata cetatea arata altfel. Ceata a disparut, soarele a randuit casele pe strazile lor, le-a indulcit severitatea baroca, a facut sa straluceasca si mai tare culorile pastelate. Ai crede ca toata armonia asta policroma a fost inventata cu secole in urma de vreun pictor care stia prea bine adevarurile unui basm. Nu e chiar asa. Karl Scheiner a fermecat casele din Sighisoara mult mai tarziu, intre anii 1921 - 1934, intr-un proiect in care avea de gand, se zice, sa coloreze chiar si bisericile din oras. N-a ajuns pana acolo, ar fi fost prea mult. Dar, cumva, arta sa insorita a luminat fatadele grave ale unor case importante, in care au trait niste domni si mai importanti: Casa Mann, Casa Vlad Dracul, Casa Duldner sau Casa Wagner. Iar pentru o zi insorita de miercuri, in care Hermes l-a inlocuit pe Ares si, tot acolo, in Turnul cu Ceas, Ziua a aparut cu o flacara pe cap si o inima arzatoare in maini, e foarte bine ca se intampla toate astea. Ai vrea sa te convingi ca ceata a fost o nalucire, ca statueta Noptii n-a putut nicicand sa lumineze cu tortele ei acoperisul cu tigle al orologiului vrajit. Dar chiar si acum, in miezul zilei, nu se zareste nimeni cu care sa poti rade de nalucirile tale. Cateva masini stau parcate in dreptul Casei cu Cerb. Si atat. De asteptat nu asteapta nimeni, iar turnurile de aparare au fost parasite. Nici un tabacar nu vegheaza in Turnul Tabacarilor, nici un cositorar nu se zareste pe meterezele ciudatului Turn al Cositorarilor. Galeria Puscasilor a ramas inchisa de portile Parohiei Evanghelice. Doar cicatricele tencuielii acestui Turn al Cositorarilor amintesc de asedii si de batalii, de ghiulele si de gloante, ca niste puncte stranii pe o harta uitata. De-a lungul zidului de aparare, unul din turnurile legendare ale Sighisoarei - cel al Aurarilor - nu mai e de gasit. Lovit de un trasnet in 1809, a fost demolat in 1863 si transformat in sala de gimnastica a Gimnaziului Evanghelic, apoi, din 1936, in capela mortuara. Lucrurile se schimba, dar nu atat de mult. Poate ca in Turnul Franghierilor nu mai locuieste decat paznicul cimitirului si poate ca zidul de incinta dintre turnul asta si cel al Macelarilor s-a prabusit de curand. Insa de aici, de la Turnul Macelarilor, ceva nu se va schimba niciodata, ceva va ramane la fel: linistea veche si insorita a vaii Tarnavei Mari si a Saesului, linistea asta transilvaneana, care nu va disparea vreodata. Si, pesemne ca au existat vremuri in care Turnul Cojocarilor nu avea tihna cuminte de acum, poate ca au fost vremuri cand pe sub cea de-a doua poarta de intrare in cetate, cea strajuita de trufasul Turn al Croitorilor, au intrat osti care n-au putut fi oprite. Si poate ca cizmarii nu se mai afla in Turnul Cizmarilor, si nici fierarii nu mai sunt aici sa apere mandria breslei lor. Turnurile lor de aparare au ramas insa deasupra orasului si, uneori, a cetii, pazind ceva nelamurit, o cetate care, chiar si in miezul zilei, pare mai degraba desprinsa dintr-un basm german decat din Evul Mediu.
Abia intr-un tarziu intalnesti niste oameni cu care ai putea vorbi. Dar nu: oamenii astia nu stiu decat spaniola, au priviri mirate si surazatoare si se fotografiaza de zor cu bustul lui Vlad Tepes din apropierea Primariei. Sunt convinsi ca Dracula s-a nascut aici, in casa Vlad Dracul, au descoperit si portretul lui pictat pe una din fatadele casei, au cumparat si cateva din acele statuete insangerate ce nu pot fi descrise prea usor. "Esta ciudad es maravillosa. Maravillosa". Si probabil ca au dreptate.
Secretul
Trebuie sa existe si oameni in Sighisoara, te gandesti. Dar oamenii sunt ascunsi bine. Restaurantele sunt inchise, prajiturile cu mure raman in galantarele cofetariilor, cativa domni lucreaza fara spor la un brad de Craciun. Cate o silueta trece grabita pe dalele de piatra si se ascunde dupa portile inalte ale unei curti. Daca e vreun secret care trebuie pastrat, doamna Ofelia nu-l stie. Doamna Ofelia stie doar ca o sa ploua in curand, s-a anuntat la meteo, doamna Ofelia stie sa tricoteze sosete de lana in fata Turnului cu Ceas. Doamna Ofelia stie si ca n-are sa vanda prea multe sosete azi. "Pai, cine sa vina la inceput de decembrie aici? Pai nu? Si mai e si miercuri, nu vineri, nu sambata, nu duminica, si e frig si o sa si ploua. Au anuntat la meteo". Asa e. Ploua. Ploua ca si cum turnurile de aparare s-au resemnat ca e decembrie si ca e frig, ca ploua si nu sunt turisti. Nici tobosarul nu vrea sa se miste, pana si timpul pare sa fi incremenit. Daca n-ar fi un secret, pazit bine de portile inalte ale caselor, un secret despre care doar fumul de pe hornuri arata ca ar sti ceva, Sighisoara n-ar exista. Ar exista doar Orasul de Jos, in care lumea isi vede de treaba, indiferenta la prognoza meteo sau la ceata. Ca sa afli secretul asta trebuie sa ramai, pur si simplu, nemiscat. Doar asa, dupa ce urechile ti se vor obisnui cu tacerea din Piata Mare, dupa ce vei reincepe sa auzi ticaitul imperceptibil al ceasului fermecat, freamatul figurinelor din lemn de tei, doar asa, dupa ce vei fi ascultat latratul unui caine, s-ar putea sa auzi, mai intai ca un murmur, apoi ca o rugaciune soptita, vocile subtiri de la ferestrele Casei Venetiene. Va trebui sa te furisezi, ca orice om care vrea sa afle un secret bine pastrat, sa urci atent treptele putine, va fi nevoie sa lasi cuvintele deoparte, asa cum se intampla atunci cand trebuie sa descoperi un secret, si doar asa vocile vor deveni un cor, corul muzica, muzica un colind, iar colindul, pur si simplu, bucurie. Da, aici, din spatele unor usi inchise, ferite muritorilor de rand, vocile astea razbat usor prin ferestre, ca sa spuna ca, totusi, ceva se intampla. In Sighisoara se canta, se canta incet, cu o bucurie abia presimtita, care trebuie sa mai astepte putin, pana la Craciun. De-abia acum, cand ai aflat secretul, burgul acesta vrajit si ascuns capata viata, de-abia acum simti ca ai intrat cu adevarat aici, de-abia acum stii. Si ca intr-o vraja desferecata, auzi pentru prima oara pianul din Scoala de muzica, si apoi, de la o alta fereastra, un altul, si un altul, si un altul. Craciunul e aproape, iti spui, iar bucuria se naste in spatele usilor astora inchise. Nici acum nu vezi pe nimeni pe strazile cu arcade boltite. Dar nici nu mai e nevoie. S-ar putea ca Sighisoara sa nu existe, dar acesta e cel mai frumos oras care nu a existat vreodata. Si de-abia acum se face timpul sa urci cele 175 de trepte ale Scarii Scolarilor, care suie spre locul cel mai inalt al cetatii, acolo unde se afla Scoala veche si Biserica din Deal.
175 de trepte
Prin tunelul asta de lemn, de unde soarele te pandeste la fiecare pas, e imposibil sa nu te cureti de zgura si de timp, sa nu lasi in urma griji si pacate, e imposibil sa nu gasesti ceea ce cauti. Ajunge doar sa pastrezi muzica in tine, muzica aceea de dincolo de ferestrele inalte, sa te increzi in figurinele din Turn, sa lasi deoparte duhurile din ceata. Prin tunelul asta trebuie sa fi trecut indragostiti tineri, si evlaviosi batrani, pentru ca aici e inima cetatii, in punctul asta impadurit in care larma plina de viata a Liceului Joseph Haltrich se stinge in preajma zidurilor masive si austere ale Bisericii din Deal. Inauntrul acestor ziduri se pastreaza - nu doar istoria demna a sasilor, ramasi astazi mai putini de sase sute, ci si un frig patrunzator, o tacere cumplit de veche, in care doar frescele sterse de timp si de istorie sau cripta, aflata sub cor, mai pot spune povesti. De orga nu s-a mai atins nimeni din vara, iar slujbele nu se mai tin iarna. Biserica din Deal nu este incalzita. In biserica asta, odinioara bazilica romana, gloria vremurilor in care statea scris: "Cine doreste sa stea in strana si nu stie latineste sa ramana mai bine afara, daca nu vrea sa fie batut cu ciomegele" s-a stins si n-a mai ramas decat un ecou inalt, vertical, din care slava lui Dumnezeu nu va apune niciodata.
Odata ce iesi de aici, iti va fi greu sa te obisnuiesti cu lumina, cu timpul, cu tine. Ramane doar sa te agati de bucuria senina a liceenilor, ramane doar sa intri si tu, odata cu ei, in pauza. Apoi, fara sa te gandesti prea mult, pasii te vor purta in locul cel mai tainic si mai viu al acestui oras care nu exista. Da, in locul acesta din care incep si se sfarsesc toate povestile lumii, in locul acesta cotropit de iedera si de nemiscare, de copaci desfrunziti si de o liniste vie, uriasa, te intampina mai intai domnii Johann si Hans Friediger, doamnele Emilie Friedriger si Gertrud Hendel iti spun "bine ai venit, sper sa te simti bine la noi", le asiguri ca asa va fi, le daruiesti flori si castane in lipsa de altceva, ele iti vor zambi, desigur. Ceva mai incolo, sub privirile posace ale domnului Hans Schullerus, te saluta discret doamnele Dora si Sofie Schullerus, le saluti si tu si mergi mai departe, ca sa schimbi cateva vorbe cu familia Siandru, doamna Calipsa si domnul Pompiliu. O vei intreba, apoi, de sanatate, pe doamna Euphrosina, ruda lor apropiata, ea iti va spune ca face bine, iti va multumi pentru vizita: din 1902, prea putina lume s-a mai interesat de soarta ei; doamna Minni Simonis, nascuta Friedriger, va fi putin geloasa, iti va arata treptele din preajma pietrei ei de marmura si iti va da de inteles ca vrea sa fie singura si lasata in pace; desigur, vei intelege asta, nu se poate altfel; vei urca acele trepte si vei ajunge la doamna Charlotte, nascuta Melas; din pacate, doamna Melas nu te va putea primi astazi, este prea multa lume in casa unde isi petrece timpul, isi va cere, bineinteles, scuze, tu o vei ierta; despre sotul ei, doctorul Carl Sternheim, umbla vestea ca nu primeste vizite in afara programului; te vei opri insa la familia Graef, doamna Johanna si domnul Julius vor fi deosebit de amabili, iar fiica lor, gratioasa Hedwig, te va imbia cu ceai; poate ca altadata, altadata cu siguranta, vei spune "da"; doamna Anna Mller si domnul Johann Mller te vor intreba cum se mai simte prea bunul paroh al Bisericii Manastirii, vor fi curiosi sa afle daca acea colectie de covoare anatoliene se afla la locul ei, le vei raspunde ca da, sa nu-si faca griji, covoarele sunt acolo, la fel si cristelnita din bronz, doar despre parintele paroh nu stii nimic; vei pasi cu grija mai departe, atent sa nu trezesti atatea si atatea familii adormite. Abia in dreptul acoperisului cu iedera al familiei Letz vei auzi vocea soptita a arhitectului Hans, vei simti, nici tu nu stii cum, privirea intrebatoare a sotiei sale Emma, si vei intelege ca toate aceste familii de sasi, care s-au mutat aici, in cimitirul din deal, asteapta de la tine un raspuns, unul singur. Dar pentru asta, va trebui sa te intorci la Turnul Franghierilor, sa simti aburul de ceai ce se ridica de acolo, din casa paznicului cimitirului, si abia apoi sa te intorci iarasi la ei, in locul acesta vrajit, in care incep si se sfarsesc toate povestile lumii. Si sa le raspunzi tuturor acelor oameni care te asteapta ca da, Craciunul e aproape.
Pisica
Mecanismul batranului ceas s-a rotit din nou, iar acolo, in turn, Noaptea a inlocuit inca o data Ziua. E timpul sa bei un ceai fierbinte, sa asculti colinde vechi si sa te lasi privit de pisica din Casa Cositorarului. Stii foarte bine de acum ca ceata nu va intra in cetate, ca acoperisul cu tigle smaltuite al Turnului cu Ceas va fi luminat de umbre rosiatice, stii de acum prea bine ca Sighisoara este cel mai frumos oras care nu exista.
Foto: IULIAN IGNAT